Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 12: FASCISMUL ȘI REVOLUȚIA SOCIALĂ

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 12:

Care este viitorul fascismului? Fascismul este un fenomen istoric, care apare într-o situație istorică concretă. Este inutil să discutăm în abstract formele sociale de „fascism”, „democrație”, „dictatură” etc, fără să analizăm care este situația în realitate și care este linia generală a capitalismului în perioada prezentă.

Fascismul este rezultatul capitalismului modern aflat în criză, a capitalismului care trece printr-o perioadă de revoluții proletare, când nu își mai poate menține puterea prin vechile mijloace, dar este obligat să recurgă la metode chiar și mai violente pentru a suprima toate organizațiile clasei muncitoare, și pentru a încerca o unificare economică autoritară și organizare a propriei sale anarhii, într-un ultim efort disperat de a se menține în existență și de a-și controla contradicțiile interne.

Mai specific, fasismul este o consecință a întârzierii revoluției proletare în Europa centrală și de vest în perioada post-război, când întreaga situație obiectivă impunea revoluția proletară ca ultimă soluție, și chiar mai vizibil ridică chestiunea luptei pentru putere, dar când mișcarea clasei muncitoare nu este încă destul de puternică și pregătită pentru a duce la capăt revoluția, din cauză că a fost dezorganizată și paralizată de reformism, și astfel lasă să treacă inițiativa în mâna capitalismului. „Fascismul”, așa cum a declarat Klara Zetkin în 1923, „este pedeapsirea proletariatului pentru că nu a reușit să ducă la îndeplinire revoluția începută de Rusia”.

Fascismul este avortul urmat unei pierderi de sarcină a revoluției sociale. Dar fascismul nu poate rezolva contradicțiile și nu poate a preveni colapsul capitalismului. Dimpotrivă, fascismul duce aceste contradicții, atât în lumea capitalistă, și între cele două lumi din 1917, lumea capitalistă și lumea socialistă, în cel mai extrem punct; fascismul aduce o intensificare extremă a luptei de clasă și a procesului de revoluționarizare.

Tendințele fasciste nu sunt specificice țărilor unde există acum dictaturi complete fasciste, Germaniei, Austriei și Italiei, Poloniei, Ungariei etc. Tendințele fasciste sunt comune, mai mult sau mai puțin, tututor țărilor capitalismului modern, inclusiv Europei de vest și Americii (de nord), oricât de profund ar fi procesul de decădere și de înaintat avansul luptei de clasă la un anumit moment, chiar și când avansul rezistenței clasei muncitoare este paralizat sau slăbit de reformism.

1. Dialectica fascismului și a revoluției

Victoria fascismului în Europa centrală și avansul tendințelor fasciste în Europa de vest și America, în 1933-1934, reprezintă cel mai înalt punct atins până acum de contra-revoluție, de la război încoace. Dar această victorie a contra-revoluției nu reprezintă puterea în creștere a capitalismului. Dimpotrivă, este rezultatul direct al extremei agravări a crizei mondiale și a instabilității capitalismului, a distrugerii tratatului de la Versailles și a tuturor înțelegerilor de pace, a creșterii contradicțiilor sociale și a nemulțumirii de masă, care izbucnesc în toate formele pașnice și legale: adică, chiar a progresului tuturor forțelor care în cele din urmă au arătat că doar victoria revoluției proletare poate rezolva aceste contradicții, pe care fascismul le poate doar intensifica.

Capitalismul nu-și mai poate menține puterea prin vechile metode și mijloace. Criza impune un ritm accelerat situației politice. Toate contradicțiile sociale și internaționale sunt scoase în față cu o nouă și mai acută brutalitate de dezvoltările succesive ale crizei capitalismului. Toate straturile populației sunt afectate de criză. Regimul burghez este împins la măsuri tot mai disperate pentru a-și prelungi încă puțin concesiunea asupra vieții. Timp de o decadă și jumătate de la război, burghezia și-a menținut puterea în special pe baza social-democrației, ca instrument de guvernare pentru a-i ține pe muncitori în frâu și pentru a preveni o revoluție a clasei muncitoare. În schimbul disciplinării muncitorilor și a predicării miturilor despre „democrație” și „calea pașnică spre socialism”, social-democrația a primit posturi în guvern și în consiliile de administrație și în cele ale patronilor. Acest proces prin care a fost atrasă în mașinăria capitalistă a fost susținut în fața muncitorilor ca dovadă a cuceririi graduale, pașnice a „puterii” de către clasa muncitoare. Cât de mult valora această „putere” când a venit momentul testării ei în fapt, sau mai degrabă unde se afla de fapt puterea reală a fost arătat din plin de evenimentele din Germania, Austria și din alte țări. Dar acest sistem, sau mecanismul particular al stăpânirii capitaliste în criza post-război, nu este etern, așa cum liderii laburiști, pe valul mondismului, și guvernele succesive laburiste au sperat cu entuziasm. Criza împinge la chestiuni politice acute, la intensificarea luptei de clasă, la nevoia de noi forme de stăpânire capitalistă, la măsuri de urgență disperate și rapide.

Baza lărgirii reformelor sociale și concesiilor, în grabă acordate în perioada post-război pentru a lua suflul revoluției, și constituirea mecanismului de influență social-democrată și de răspândire a ei în interiorul claselor muncitoare din țările capitaliste occidentale și imperialiste, se prăbușește sub presiunea crizei economice, și face loc retragerii și reducerii reformelor sociale și înmulțirii atacurilor împotriva muncitorilor. Cu acest proces, o nouă aliniere a forțelor politice are loc.

Pe de altă parte, controlul social-democrației asupra muncitorilor începe să slăbească, așa cum a fost arătat în declinul votanților, în creșterea din ce în ce mai mare a măsurilor fasciste, disciplinare și a violenței, și în creșterea influenței comuniste.

În fața acestei revoluționarizări a muncitorilor, burghezia se grăbește să acționeze, în timp ce încă mai are timp, înainte ca comunismul să câștige o poziție puternică în rândul majorității clasei muncitoare, în timp ce dezorganizarea muncitorilor de către social-democrație poate încă bloca o rezistență victorioasă din partea lor, și poate aduce în joc hazardul periculos al fascismului cu scopul de a zdrobi avansul clasei muncitoare. Pe de altă parte, clasa muncitoare, legată de capitalism prin conducerea reformistă, moștenită din perioada precedentă, este paralizată și nu mai este în stare să joace un rol decisiv, ca lider politic, în perioadă de criză și pentru a atrage toate straturile nemulțumite ale populației sub conducerea sa pentru a răsturna capitalismul. Dimpotrivă, din moment ce nu are o poziție de conducere, în primele faze are loc chiar procesul în sens invers. Pe măsură ce criza se dezvoltă, clasa muncitoare, aflată sub conducerea reformistă, pare nu mai puternică, ci mai slabă. Politica de coaliție cu capitalismul a demoralizat constant și a subminat forța fostelor organizații ale clasei muncitoare, a redus tot mai mult numărul membrilor și a slăbit organizațiile și conducerile din partea muncitorilor.

Lupta de clasă merge mai departe, dar în forme dezorganizate, din moment ce noua conducere de luptă încă nu a câștigat majoritatea clasei muncitoare, și trebuie să lupte simultan și cu forțele capitalismului și cu lațurile mașinăriei reformiste care o sugrumă. În consecință, forțele clasei muncitoare sunt slăbite și divizate chiar în momentul celui mai greu dur capitalist, dar nu din cauza muncitorilor militanți, care au rămas fideli luptei de clasă, ci din cauza alianței dintre mașinăria reformistă și capitalism.

Slăbirea forțelor muncitorilor în fața atacului fascist este prețul căii „democrației” burgheze, al social-democrației.

În același timp, pe măsură ce forțele organizate ale clasei muncitoare sunt astfel temporar slăbite, calea e deschisă pentru forțe alternative, care ar putea altfel să joace numai un rol subordonat. Stratul intermediar mixt, sau așa-zisa clasă de mijloc, care nu poate juca nici un rol politic independent, ci poate doar acționa ca aliat fie al clasei muncitoare sau al capitalului, iese în față, direct proporțional cu modul în care rolul clasei muncitoare este slăbit. Ei sunt în mod acut afectați de criză și de toate operațiunile capitalului financiar. Cei care fac parte din stratul de jos sunt aliații naturali ai clasei muncitoare în războiul împotriva capitalului financiar. Dar ei privesc situația din punctul de vedere al statului parlamentar modern, ca o coaliție a Marelui Capital („finanțiștii internaționali”) și șefi laburiști, și se văd pe ei înșiși lăsați pe-afară, se simt sugrumați de taxarea tot mai mare în beneficiul marilor afaceri și sistemului de servicii sociale pentru muncitori, adică, sistemul de social-reformism. Nici propagnada laburistă, care nu îndrăznește să se atingă de rădăcinile capitalului financiar, nu poate să le arate motivele reale ale suferinței lor, sau să le dea o conducere revoluționară după care ei tânjesc, să-i mobilizeze împotriva dușmanului lor real. Astfel, ei devin o pradă ușoară pentru propganda demagogică a capitalului financiar, care le oferă mascaradă de conducere „revoluționară”, exploatând slăbiciunile și corupția laburismului sau a social-democrației și așa reușește să-i organizeze într-o forță împotriva clasei muncitoare, în contradicție cu propriile lor interese.

Capitalul este capabil pentru prima dată să organizeze, nu doar o armată de mercenari pentru a-l susține, ci o mișcare de masă, construită pe dezgustul față de reformism, construită pe baza acelor straturi intermediare și instabile, nemulțumite, deziluzionate, din care fac parte elemente ale clasei muncitoare, împotriva clasei muncitoare organizate.

Din ruinele și discreditarea reformismului ivorăște fascismul.

Vechea metodă parlamentar-democratică de menținere a stăpânirii burgheze pe baza unor reforme sociale se prăbușește din ce în ce mai mult în fața realităților crizei și a ascuțirii luptei de clasă. Din toate părțile, falimentul vechiului sistem social, economic, politic devine recunoscut și cerința pentru o completă schimbare a sistemului social înlocuiește vechiul strigăt pentru reforme. Capitalismul trebuie să înfrunte această nouă situație în care întregul său regim devine contestat și denunțat, nu numai doar de câțiva ci de majoritatea copleșitoare a populației iar strigătul pentru „socialism” și „revoluție” se aude din toate părțile.

Un exemplu extrem al acestui proces se vede în Germania în ajunul fascismului, unde în alegerile din vara lui 1932, nu mai puțin de 74 la sută dintre votanți și-au dat votul pentru partide care proclamau că susțin „socialismul”, și când toate partidele care și-au declarat sprijinul pentru capitalism nu au putut obține mai mult de un sfert din electorat. În această situație, capitalismul este capabil să-și salveze puterea doar printr-o încercare disperată de a înscena o mascaradă de „revoluție”, având scopul declarat de „socialism”, dar de fapt fiind concepută pentru a menține capitalismul la putere – „revoluția național socialistă” sau fascismul.

Otrava”, din punctul de vedere al capitalismului, propagandei „revoluționare” și „socialiste” care e singura care poate astăzi să câștige și care e singura pe care masele o ascultă, este cu pricepere făcută inofensivă de antidotul ideii „naționale”. Astfel, masca finală a ultimei mascarade a capitalismului, care înscenează o „revoluție” „socialistă” pentru a-și menține puterea, devine vechea etichetă „națională”.

Care este semnificația acestor lucruri?

Înseamnă că apelul „național” este de fapt mai puternic pentru mase decât cel socialist? Deloc. Partidul naționalist din Germania, doar pe baza unui apel „național”, a putut obține doar două milioane de voturi, pe când, prin adăugarea șireată a „socialismului”, partidul „național socialist” a putut obține 13 milione. Dar eticheta „național” devine șmecheria ultimă pentru a distorsiona și înfrânge sensul socialismului, când apărarea capitalismului nu mai poate fi proclamată în mod fățiș.

Întreaga motivație a situației prezente, așa cum toți sunt obligați să recunoască, este către necesitatea și inevitabilitatea organizării sociale colective, adică spre socialism. Principiul „național” pe de altă parte, reprezintă în realitate stăpânirea unei grupări capitaliste date, în opoziție cu o altă grupare capitalistă. Dar principiul „național” este fals prezentat să pară ca expresie a colectivului, principiul social împotriva egoismului privat, individualismului, capitalismului. În acest mod mișcarea istorică către organizarea socială colectivă când devine prea puternică pentru a i se mai putea opune cineva direct, este distorsionată și ruptă de baza sa comună, umană, într-o bază exclusivă de afirmare a unui grup, care devine de fapt acoperirea pentru menținerea stăpânirii clasei capitaliste. Aceasta este semnificația „național socialismului sau a fascismului.

Dar care este rezultatul istoric al acestui proces?

Avansul către fascism, ca apărare finală, înseamnă distrugerea legalității, nu de către revoluționari, ci de către burghezie, și expunerea întregii lupte de clasă ca un conflict direct, de forță. Pentru a amâna revoluția, burghezia este obligată să se joace de-a revoluția și să încerce „să depășească revoluția”. Este obligată să predice maselor înțelegere pentru pace și legalitate, care erau cea mai bună apărare a ei. Pentru a preveni revoluția clasei muncitoare, burghezia e obligată să însceneze o mascaradă de revoluție, și chiar să o poreclească „revoluție socialistă”.

Junkerii, baronii și magnații industriali, pentru a-și putea menține puterea, sunt obligați să se pună pe ei înșiși în fruntea unor hoarde de bandiți, care strigă „Jos cu interesele de capital”, „Jos cu veniturile nemuncite”, „naționalismul trusturilor”, „naționalizarea băncilor”, „socializarea tuturor întreprinderilor” etc.

Trupele moderne de 100 de Cămăși Negre (Black Hundreds) trebuie să se proclame „socialiști” și „dușmani” ai „capitalismului”, cu scopul de a putea fi ascultați de mase, având intenția clară de a salva capitalismul. Asemenea este forța capitalismului scoasă la iveală în victoria temporară a contra-revoluției fasciste. Este cert că aici nu avem o consolidare, ci în realitate și ca rezultat final, o extremă slăbire a capitalismului. Examinarea pe mai departe a dezvoltării luptei împotriva fascismului va scoate la iveală inevitabila și finala lucrare a dialecticii acestui proces.

2. Lupta împotriva fascismului

Cum rămâne atunci cu viitorul luptei împotriva fascismului?

Fascismul, este evident din analiza de mai sus, se dezvoltă din descompunerea democrației burgheze și reformismului în condițiile crizei capitaliste.

Într-adevăr, fascismul se dezvoltă în primul rând prin formele democrației burgheze, pas cu pas întărind aparatul de stat și puterile de urgență, și restricționând drepturile muncitorilor, în timp ce în paralel rezistența muncitorilor este paralizată de reformism și de încrederea în constituționalism, și numai când terenul a fost astfel pregătit total în cochilia „democrației” și forțele muncitorilor au fost dezorganizate la maximum, numai atunci lovitura finală este dată și o dictatură completă fascistă este stabilită pe față. Germania și Austria sunt exemple remarcabile ale acestui proces, unde toate fazele preliminare ale victoriei fascismului au fost duse la îndeplinire de un Bruning sau de un Dollfuss în numele apărării „constituției” și cu sprijinul conducerii social-democrate pe această bază. În consecință, lupta împotriva fascismului nu poate fi dusă pe baza încrederii în „democrația” burgheză, ca apărare împotriva fascismului. A face asta înseamnă a invita și a garanta victoria fascismului. Lupta împotriva fascismului poate fi dusă numai pe baza luptei clasei unite a muncitorilor (conducând toate straturile sociale exploatate) împotriva tuturor atacurilor capitalului financiar, indiferent că aceste atacuri sunt susținute prin forme nominale „democratice” sau prin forme deschis fasciste. Cu cât mai puternică este lupta muncitorilor în primele faze, în interiorul formelor „democratice” menținute doar cu numele, cu atât mai greu va putea fi avansul burgheziei către fazele ulterioare, către formele fasciste deschise. De aici vine importanța frontului unit al clasei muncitoare. Forța luptei clasei muncitoare este decisivă și pentru câștigarea secțiunilor oscilante ale micii burghezii. Democrații burghezi și reformiștii susțin că fascismul este consecința comunismului; susțin că „teama de dictatura clasei muncitoare a evocat dictatura de fier a capitalismului și naționalismului”. Reacția pe „dreapta” a dus la reacția de „stânga”. Reacția „stângii” a dus la reacția triumfătoare a „dreptei”. (Manifestul laburist referitor la „Democrație versus Dictatură”, martie 1933). De aici, ei ajung la concluzia exprimată în multe discursuri laburiste: „Pentru a înfrânge fascismul trebuie să scoatem de la rădăcină comunismul”. Această linie este exprimată în sloganul abstract „democrație versus dictatură”, prezentat fără nici o referire la relațiile de clasă: adică, în practică, apărarea statului capitalist existent (cu tendințele din ce în ce mai fasciste) împotriva revoluției clasei muncitoare, sub acoperirea pledării pentru o apărare împotriva pericolului fascist. Această linie a partidului laburist este și linia marii burghezii în propaganda ei din prezent. Astfel, liderul conservator Baldwin a declarat într-un discurs la Glasgow pe 24 iunie 1932: „În Europa o să găsiți aceste metode comuniste care au fost încercate în Italia. Care a fost rezultatul? Ceva aproape de războiul civil, când dreapta se bate cu stânga, și veți obține o dictatură, nu a stângii, ci a dreptei… Spun că o dictatură de nici un fel nu trebuie să existe în această țară, nici de dreapta nici de stânga, în nici un moment”.

Ce este important aici nu este doar cum sunt măsluite faptelor reale: și anume că în Italia comuniștii au fost în minoritate, că socialiștii reformiști în Italia au fost învinși, nu pentru că au adoptat metode comuniste, ci pentru că ei în mod specific au refuzat să adopte metode comuniste, din cauză că au refuzat să ia puterea în 1920, când aveau legitimitatea să o ia, pentru că s-au agățat de tactici pasive parlamentare sau ale grevei industriale, și prin urmare fascismul a învins, și că în cele din urmă singura țară unde clasa muncitoare a adoptat metode comuniste, Uniunea Sovietică, este singura țară unde fascismul nu a putut să răzbată. Toate acestea au fost de mult demonstrate de istorie, iar propagandiștii conservatori și laburiști sperau doar să profite de ignoranța celor care-i ascultau când au încercat să ascundă astfel faptele reale. Ce este și mai important aici este exact unitatea, chiar o identitate literală de exprimare, care iese la iveală între linia partidului laburist și linia partidului conservator, adică a partidului de la conducere a burgheziei. Această identitate ar trebui deja să pună în alertă orice suporter al clasei muncitoare din partidul laburist față de faptul că linia aici exprimată nu reprezintă o apărare a intereselor clasei muncitoare sau a luptei reale împotriva fascismului.
Întreaga dialectică a revoluției și contra-revoluției de o importanță vitală pentru înțelegerea perioadei prezente și ea stă ascunsă și este distorsionată în spatele acestor considerații.

Propaganda că fascismul ar fi răzbătut din cauza comunismului este pe cât de superficială în înțelegerea forțelor sociale reale ale modului în care se impune fascismul, pe cât de iluzorie în realitate. Creșterea revoluției clasei muncitoare (comunismul) și creșterea represiunii violent capitaliste împotriva muncitorilor sunt în realitate, ambele, în mod egal consecința și rezultatul și expresia crizei în expansiune și a ruperii și fracturării capitalismului. Ele se dezvoltă ca părți paralele ale unui singur proces de a în jurul crizei care se acumulează și rezultă în revoluție. A găsi într-un simptom cauza altui simptom este demn de cea mai lamentabilă scuză.

De fapt, exemplul Austriei, unde Partidul Comunist încă era foarte slab și unde social-democrația s-a lăudat că deținea total sub controlul său clasa muncitoare, a arătat cât de puțin burghezia a avut nevoie de pretextul comunismului pentru a înainta către dictatura fascistă. „Înainte de război”, declara Lenin (discurs la Conferința din Rusia a Partidului Bolșevic, din mai 1917), „Anglia era cea mai liberă țară din lume. Era libertate în Anglia pentru că nu exista nici o mișcare revoluționară acolo.” Asta înseamnă că masele din Anglia dinainte de război au avut noroc pentru că nu au avut nici o mișcare revoluționară? Dimpotrivă. „libertatea” de formă era doar oglinda subjugării reale. „libertatea” era condiționată ca masele să accepte pasiv servitutea lor și să se mulţumească numai cu firimiturile aruncate de reforme.

Dar imediat ce muncitorii încep să se ridice împotriva sclaviei în care sunt ţinuţi și să lupte conștient pentru eliberarea lor, „liberatea” dispare rapid și în locul ei apare biciul. Acesta este sensul fascismului. Fascismul marchează intensificarea extremă a dictaturii capitaliste și a ofensivei împotriva clasei muncitoare; marchează în același timp și creșterea contradicțiilor capitaliste și creșterea conştiinţei revoluționare a clasei muncitoare. Dacă azi în Anglia și în alte țări din vest „libertățile” tradiționale sunt în mod constant eradicate și distruse, dacă cheltuielile pentru poliție s-au triplat de la război iar poliția este centralizată și militarizată, dacă libertatea de a face agitaţie, libertatea de asociere şi de a demonstra sunt lichidate din ce în ce mai sistematic, dacă mașinăria conducerii sindicatelor este absorbită într-o unitate cu capitalismul și cu statul, iar prețul criticii pentru a-i critica pe liderii laburiști este estimat la 7.000 de lire sterline de către tribunalele capitaliste – toate acestea sunt doar o măsură a trezirii clasei muncitoare. Trezirea clasei muncitoare dărâmă mitul „libertății” și arată biciul despotului.

Nivelul de violență, nivelul de coerciție și restricționare a drepturilor, oscilarea metodelor între fascism pe faţă și forme parțial dezvoltate ale fascismului sub o acoperire în descompunerea „democratică” corespund nivelului de dezvoltare al clasei muncitoare și relațiilor luptei de clasă. Când liderii laburiști francezi și britanici se laudă cu presupusa imunitate a țărilor lor în fața fascismului (de fapt cu o dezvoltare mai înceată a fascismului), ei doar plătesc tribut înapoierii propriilor lor mișcări. Dar această înapoiere dispare cu rapiditate.

Înseamnă asta că atâta timp cât formele de democrație burgheză sunt menţinute, democrația burgheză oferă cea mai bună apărare a muncitorilor împotriva fascismului? Dimpotrivă. Muncitorii luptă și au nevoie să lupte cu tenacitate pentru fiecare drept democratic al organizării și agitației în interiorul regimului existent, dar nu își pot permite pentru nici un moment să fie orbi la faptul că democrația burgheză este doar o acoperire pentru dictatura capitalistă și că, în interiorul formelor sale de organizare, înaintarea către fascism este constant susținută. Democrația burgheză hrănește fascismul. Fascismul crește organic din democrația burgheză. În ce moment Dollfuss, “campionul democrației în Europa” devine Dollfuss, campionul fascismului? Acest proces de dezvoltă printr-o serie de etape care au făcut posibil ca social-democraţia să se ofere să facă o alianţă cu Dollfuss pentru „a salva constituția” în același moment în care Dollfuss proclama principiile fascismului și pregătea să scoată armele împotriva muncitorilor.

Cu cât mai mult muncitorii își pun încrederea în legalism, în constituționalism, în democrația burgheză cu atât mai mult fac sacrificii pentru a salva regimul existent ca „cel mai mic rău” împotriva amenințării fascismului, cu atât mai grele devin atacurile capitaliste și mai rapidă devine înaintarea către fascism. A predica încrederea în legalism, în constituționalism, în democrația burgheză, adică în statul capitalist, înseamnă a invita și a garanta victoria fascismului. Aceasta e lecția Germaniei și Austriei. Și aceasta este realitatea care distruge sloganul mincinos și dezastruos al „democrației versus dictatură”.

Şi totuși, și în fața exemplelor letale ale Germaniei și Austriei, partidul laburist britanic şi liderii social-democrației din Europa de vest repetă astăzi până în cele mai mici detalii linia fatală urmată de social-democrația din Germania. Tot ce au predicat și au făcut social-democrația germană și sindicatele germane, partidul laburist britanic și sindicatele britanice predică și repetă și ele astăzi. Cum se pot aștepta atunci ca aceeași politică să ducă la un rezultat diferit de cel din Germania?

Ei pretind că ar susţine democrația, constituționalismul și legalitatea. La fel a făcut și social-democrația din Germania. La fel şi ei denunță comunismul, refuză frontul unit, îi expulzează pe toți muncitorii militanți, stabilesc o rețea de disciplină pentru a menține siguranța organizării capitaliste. La fel a făcut și social-democrația din Germania. Ei sunt stâlpii loiali ai capitalismului și imperialismului. La fel a fost și social-democrația din Germania. Merg pe acelaşi drum.

Numai acțiunea muncitorilor, care învață lecțiile la timp, refuzând să urmeze direcţiile social-democraţiei, încălcând interdicţiile ei și construind un front comun împotriva capitalismului poate schimba destinația. Ce ar putea ei oferi muncitorilor dacă politica lor duce la același rezultat ca și cea urmată de social-democrația germană? Nimic. Care este răspunsul lor? Nu au nici un răspuns.

Citrine, liderul sindicalismului britanic, vorbind la Congresul sindicatelor în septembrie 1933, despre situația cu care s-a confruntat social-democrația germană, a putut spune doar atât: „Sper ca dumnezeu să nu ne pună niciodată într-o poziție similară. Sper să nu fim nevoiți să ne confruntăm cu aceeaşi situaţie”. Și din nou, cu privire la creșterea șomajului de masă ca „factor comun” vizibil atât în Germania cât și în Marea Britanie: “Dacă se înrăutățește, nu pot răspunde pentru consecințe”. „Speranță în dumnezeu”, „Nu pot răspunde” – asta e în final linia trasată de conducerea laburismului britanic în fața fascismului. De un singur lucru Citrine e sigur. Ar fi imposibil să luptăm, după el. Dacă se ajunge la o luptă, muncitorii ar mânca bătaie, susţine el. Dacă din nou adoptăm metoda forței, vom fi din nou învinși. Și din nou: “Dacă încercăm să ne organizăm prin forța armelor, vom fi învinși”. „Vom fi învinși”. „Vom mânca bătaie rău”. Aceasta e litania înfrângerii înainte de bătălie, prin care liderii reformiști încearcă să o bage în mintea muncitorilor ca simţ al propriei lor nepuţinţe.

Aceasta este invitația deschisă la capitalism, de a lansa atacul asupra organizațiilor muncitorilor, când muncitorii sunt lipsiţi de apărare și nu se pot opune, iar social-democrația, așa cum a declarat președintele Congresului sindicatelor cu aceeași ocazie, este „pașnica supunere în fața legii, și diminuează conflictul fraticid”, și prin urmare ar fi inevitabil ca muncitorii să rămână la mila duşmanilor lor însetaţi de sânge: “Una dintre lecțiile strategice ale evenimentelor din Germania a fost că dușmanii democrației doreau să verse sângele pentru a distruge libertatea, și nu s-au abținut de la asasinat și crimă, incendieri și acțiuni ilegale, dar social-democrația e paşnica supunere în faţa legii și e cea care poate reduce conflictul fraticid”.

Aici se simt bătăile inimii reformismului. Capitalismul este atotputernic. Muncitorii sunt lipsiți de putere împotriva sa. Muncitorii pot doar să spere că obțină ce le permite capitalismul prin formele legale pe care le permite capitalismul. Să ne agățăm de ce ar putea să ne ofere capitalismul prin formele de „democrație” (care de fapt a fost câștigată numai printr-o luptă violentă) și „să ne punem speranța în dumnezeu” că, dacă suntem docili, capitalismul ar putea să nu ne lovească așa de rău. Aceasta este vocea învinsului, a sclavului care tremură de frică și care se arată a fi filosofia reformismului.

Înseamnă atunci că expansiunea fascismului înseamnă sfârșitul tuturor lucrurilor, că nu mai există speranță pentru mișcarea clasei muncitoare, că nu mai există speranță pentru victoria socialismului? Dimpotrivă. Poetul William Morris, în tabloul său plin de imaginație deja citat, despre calea către revoluția socială din Anglia (în cartea “Știri de niciunde”) descrie cum guvernul a instaurat legea marțială și a numit un general foarte cunoscut în fruntea unei armate moderne cu care a comis un masacru teribil, omorând mii şi mii de muncitori neînarmați. Următorul dialog are loc între narator și călăuza sa, bătrânul Hammond: “L-am întrebat de ce amintirea unui masacru oarecare îl făcea să se aprindă aşa, şi am spus: “Ce groaznic! Și presupun că acest masacru a pus capăt întregii revoluții în acel moment?” “Nu, nu”, a strigat Hammond. “A declanşat-o. Acel masacru a declanșat războiul civil”…. „A pornit războiul civil”, a distrus mitul și iluziile legalității și sclaviei pasive, și a arătat că războiul civil odată început nu se putea termina până când masele nu ieşeau victorioase.

Iar aceasta, mai presus de orice, este semnificația fascismului. Bătrânul poet are de 100 de ori mai multă dreptate decât şi împotriva reformiștilor care tremură de frică, care declară solemn că artileria modernă și tehnica modernă au făcut revoluția imposibilă. Odată ce miturile și iluziile de legalitate și pacifism s-au prăbuşit, odată ce masele de muncitori au intrat în luptă, odată ce ceaţa iluziilor a dispărut din privirile lor, nu mai e nici o îndoială care va fi rezultatul final. Exploatatorii știu asta foarte bine, de aici vine nerăbdarea lor de a fabrica ideologia devastatorare naţionalistă şi fascistă pentru a amăgi masele, pe care o susţin în paralel cu violența și coerciția împotriva muncitorilor, și de aici se vede şi cât de important e pentru muncitori să îndeplinească lupta politică şi ideologică împotriva fascismului, împreună cu pregătirea directă a luptei de masă și a luptei finale armate. Exemplul Austriei a arătat cât de mult chiar și o minoritate curajoasă a muncitorilor, încătușată și ținută în frâu la fiecare pas de liderii ei reformiști, când toate oportunitățile anterior favorabile au fost irosite și dușmanul putut să-şi consolideze poziţiile şi să se extindă pe tot frontul, înainte ca lupta să înceapă, când marea parte a organizațiilor de masă ale muncitorilor au fost oprite de la luptă de către șefii lor, a putut totuși să reușească să clatine și să aducă într-o situaţie critică întregul regim fascist și să trezească spiritul de luptă împotriva fascismului în toată lumea. Se spune că sutele de Schutzbundler, care au luptat pe drumul lor către libertate de-a lungul frontierei, au țipat când au trecut în partea cealaltă: „Trăiască Uniunea Sovietică” iar unii au strigat „Trăiască Internaționala Comunistă”. Asta arată că muncitorii au tras învăţămintele corect din lupta împotriva capitalismului. Cât de mult rezultatul final al luptei poate fi sigur depinde de cum întreaga clasă muncitoare va lupta ca o forță unită sub o conducere revoluționară, de cum fascismul va fi slăbit și dezorganizat de propriile sale contradicții interne și de către eşecul regimului și promisiunilor sale și de cum deziluzionarea și nemulțumirea și simpatia în creștere pentru frații lor luptători din clasa muncitoare se va răspândi prin rândurile fasciștilor de jos. Și țarismul s-a prăbuşit, în ciuda unei mașinării imense de represiune. Mult mai repede și mult mai sigur vor cădea castelele de nisip ale disctaturii fasciste când le va veni timpul.

Faptul că fascismul scoate la lumină fără îndoială că la rădăcina societăţii de clasă se află războiul civil, că duce la explozia tuturor iluziilor de pace și legalitate sunt mai presus de orice mecanismele prin care funcţionează fascismul. Fascismul încearcă să organizeze societatea pe baza unui război civil permanent, folosind nu doar vechile forțe de represiune ale statului, poliția și armata, dar şi legiuni armate speciale, permanente, ale războiului de clasă – pentru a ține muncitorii în genunchi şi în sclavie. Realitatea e că fascismul e cea mai desăvârşită expresie a falimentului final al capitalismului și a certitudinii colapsului său. Toate privirile sunt acum aţintite la realitățile societății de clasă și la caracterul real al războiului cu care se confruntă clasa muncitoare. Necesitatea dictaturii muncitorilor, ca singurul mijloc de a zdrobi contra-revoluția, devine înțeleasă de tot mai mulți. Criza din interiorul celei de-a Doua Internaționale, după război şi de la fascismul din Germania, este doar o manifestare a acestui proces. Cum intrăm tot mai mult și mai direct într-o perioadă de condiții revoluționare, când mișcarea clasei muncitoare poate înainta numai prin metode revoluționare și în condiții ilegale, ca să nu cadă în vizorul așa-zisului „socialism democratic”, adică „al socialismului cu permisiunea burgheziei”, care inevitabil intra într-o eclipsă și va scăpa frâiele asupra muncitorilor; atunci numai lumina socialismului revoluționar se va vedea că arde mai puternic decât oricând și că e singura care arată calea de urmat.

Cum devine din ce în ce mai clar că e doar o aparență că ar exista două tendințe, două căi de urmat, se vede din ce în ce mai clar că lupta clasei muncitoare are o singură cale de urma: cea a Internaționalei Comuniste care e singura care poate duce bătălia pentru clasa muncitoare. În această situație, chiar și a Doua Internațională este obligată să recunoască în mod ipocrit necesitatea metodelor „revoluționare” și „eroarea” propriilor sale politici din trecut. Social-democrația germană la cea mai recentă întâlnire a executivului ei din ianuarie 1934 proclamă „eroarea” acestei căi pe care a urmat-o din 1918: „Transformarea politică din 1918 s-a sfârșit într-o situație contra-revoluționară… Partidul social-democrat a preluat controlul statului, fără nici o opoziție, urmat aceeași cale cu partidele burgheze, cu vechea birocrație și chiar cu forțele militare reorganizate. Asta ar fi trebuit să lase vechea mașinărie a guvernului virtual neschimbată, dar a fost o mare eroare istorică pe care a comis-o mișcarea laburistă germană, când a pierdut simțul direcției în timpul războiului. („Bătălia pentru Socialismul revoluționar și obiectivele sale: Manifestul executivului partidului social democrat german, publicat în Karlsbad Neuer Vorwarts, 28 ianuarie 1934)

Mare eroare istorică”.

Acum 15 ani centrul controversei celei de-a Doua și a Treia Internaționale, care au fost exprimate în disputa dintre Kautsky și Lenin, s-a întors precis asupra acestui punct, când Lenin, ținând cont de Marx, a declarat că era necesar ca revoluția muncitorilor nu doar să preia, ci să zdrobească mașinăria existentă a statului capitalist și să stabilească în locul ei propria sa dictatură, dar a Doua Internațională a respind asta. Acum, după 15 ani, după ce tot răul a fost făcut, după ce clasa muncitoare din Germania este redusă la cea mai de jos limită a subjugării prin metodele social-democrate, a Doua Internațională declară cu nonșalanță că politica sa a fost „o eroare” și apoi trece din nou, de fapt, să recomande aceeași eroare – calea democrației burgheze, „noua organizare a statului pe baza libertății, prin convocarea unei Adunări Naționale, aleasă prin vot universal, egal direct și secret”. Din nou, în ciuda tuturor încercărilor de a face un mare spectacol de „schimbare de inimă”, această realitate este vechea calea a Republicii Weimar. Dar muncitorii germani au avut experienţa lor cu calea Weimar şi cu rezultatul ei şi nu au nici o intenţie să o repete. La fel, a Doua Internaţională, în rezoluţia din Paris, din august 1933, privind „strategia şi tacticile mişcării internaţionale a muncitorilor în timpul perioadei de reacţiune fascistă”, admite necesitatea unei „lupte revoluţionare” dar numai după instalarea fascismului: „Acolo unde burghezia a renunţat la democraţie, cu scopul de a se arunca în braţele fascismului şi a lipsit clasa muncitoare de mijloacele democratice de luptă, singurele mijloace de emancipare care au rămas sunt cele ale luptei revoluţionare… În ţările în care fascismul a prevalat, dictatura poate fi răsturnată doar prin revoluţia poporului. Când au obținut victoria împotriva fascismului, forţele revoluţionare nu se vor limita la a distruge puterea fascismului, dar vor distruge și puterea marilor capitaliști, și forţele moşierilor, acestea fiind fundaţia lor economică”. Prin această declaraţie, întreaga linie a revoluţiei din 1918, a democraţiei Weimar, este implicit condamnată. În controversa acelor zile, dintre Kautsky şi Lenin, între linia la care clasa muncitoare revoluţionară, în momentul răsturnării victorioase a vechiului regim, trebuie să se limiteze pentru a stabili democraţie „pură” şi apoi să aştepte o majoritate în Adunarea Constituantă sau în parlament, înainte de a merge mai departe, şi linia care spune că clasa muncitoare revoluţionară, în momentul victoriei, trebuie dintr-o dată să folosească puterea, fără să aştepte majorităţile parlamentare, pentru a răsturna capitalismul, a Doua Internaţională este obligată, 15 ani mai târziu, cu jumătate de gură, să admită că Lenin a avut dreptate. Clasa muncitoare revoluţionară, declară ei acum, în momentul răsturnării vechiului regim trebuie dintr-o dată, fără să aştepte Adunările Constituante ale majorităţilor parlamentare, să treacă la „distrugerea marelui capitalist şi a forţelor moşierilor”. Excelent. Dacă ar intenționa cu seriozitate să facă asta, ar însemna că susțin dictatura muncitorilor. Dar de fapt această frază este aruncată ca momeală, din cauză că în ce privește Germania de azi ar fi imposibil în mod deschis să pledezi pentru întoarcerea la o democraţie de tipul Weimar. Este folosită ca o frază care sună elegant, fără nici o încercare de a vedea ce implică în mod practic, iar restul rezoluției nu face decât să o golească complet de sensul ei real. Mai mult, ce precauţie remarcabilă, este acum aplicată numai ţărilor unde fascismul a învins deja.

Ce înseamnă asta în practică, prin urmare? În primul rând, clasa muncitoare trebuie să se lase făcută una cu pământul de democrație, paralizată și divizată de reformism, distrusă și măcelărită de fascism. Apoi, când forțele muncitorilor au fost distruse și slăbite, când fascismul s-a organizat complet și și-a stabilit, fără nici o rezistență, aparatul de gărzi pretoriene, înarmate, pentru a le folosi împotriva muncitorilor dezarmați, atunci muncitorilor li se permite, cu grație, de a Doua Internațională să ducă la îndeplinire revoluția socialistă (deși dacă cele mai slabe semne ar arăta că revoluția ar putea învinge, acești domni, așa cum Manifestul Karlsbad al social-democrației germane a spus foarte clar, vor fi primii care să sară și să fluture din nou bannerul „democrației pure” și asftel să încerce din nou să salveze burghezia cum au făcut și în 1918). Dar unde „democrația” încă există, muncitorii tot trebuie să urmeze calea fatală a „democrației pure”, să se abțină de la orice inițiativă revoluționară, până când fascismul i-a învins.

Acestea sunt concluziile finale și contorsiunile conducerii celei de-a Doua Internaționale în prezent. Este cât se poate de clar că social-democrația, prin această linie, de fapt dezorganizează lupta clasei muncitoare împotriva fascismului și astfel, în practică, încă își îndeplinește rolul, precum în țările unde există dictatură fascistă deschisă, de a sprijini burghezia, din interiorul clasei muncitoare. Împotriva acestei linii, linia revoluționară a clasei muncitoare, a comunismului declară: „Dictatura muncitorilor este singura alternativă la dictatura capitalistă, care în prezent trece din ce în ce mai mult de la fostele forme „democratice” la cele fasciste. Dictatura muncitorilor este singura garanție împotriva victoriei fasicsmului, împotriva victoriei contra-revoluției capitaliste, și a subjugării nelimitate a clasei munciotare. Calea democrației burgheze sfârșește în fascism. Bătălia pentru dictatura muncitorilor trebuie dusă, nu doar după fascism, ci înainte de fascism, ca singur mijloc de a preveni fascismul”.

Social-democrația spune: prima dată fascismul, apoi revoluția. Dar comunismul spune: revoluția înaintea fascismului și prevenirea fascismului.

Fascismul nu e inevitabil. Fascismul doar devine inevitabil dacă clasa muncitoare urmează linia reformismului, a încrederii în statul capitalist, a refuzului frontului unit, și astfel se lasă lovită și zdrobită de dușmanul de clasă. Dar, dacă clasa muncitoare urmează linia frontului unit, a ridicării la lupta de masă, a construirii propriului său partid comunist, și a organizării de masă, pentru luptă până la victoria finală a revoluției și stabilirii dictaturii muncitorilor, atunci clasa muncitoare poate înfrânge și zdrobi fascismul și poate trece direct la ordinea socialistă, fără nici un cost și fără nici un inteludiu fascist și rușinos. Aceasta e calea prin care poate fi învins fascismul.

În acele țări unde dictatura fascistă a câștigat prima bătălie, singura cale și obiectiv al luptei muncitorilor trebuie să fie nu doar restaurarea vechii iluziorii „democrații”, care poate doar pregăti calea pentru fascism, ci și dictatura muncitorilor și stabilirea regimului sovietic. Revoluția clasei muncitoare germane nu este înfrântă, în ciuda retragerii temporare din 1933, ci este oprită pentru moment de rolul pe care-l joacă social-democrația. Dimpotrivă, Germania este mai aproape de victoria finală a revoluției proletare, decât orice altă țară din lumea capitalistă. Faptul că muncitorii germani trec prin iadul extrem al fascismului reflectă nu că mișcarea lor este mai în urmă, ci că este relativ mai avansată și mai aproape de revoluție. Liberalii și reformiștii văd nu pot să vadă decât la suprafață și cred că văd completa victorie a fascismului. Ei nu pot înțelege procesul dialectic. Ei văd victoria imediată a fascismului. Dar nu pot vedea partea negativă. Nu văd dezintegrarea stabilității capitaliste pe care fascismul o reprezintă. Nu văd că tocmai ferocitatea atacului capitalist dă măsura creșterii avansului revoluționar. Nu văd semnificația incriminării zdrobitoare a liniei reformismului și a faptului că lupta reală e din ce în ce mai limpede. Nu văd că Partidul Comunist al Germaniei – cu rândurile rupte și organizarea zdrobită, cu peste 100.000 de membrii activi ținuți sub cea mai mare extremă teroare, un record fără paralel în istoria clasei muncitoare – este în realitate mai puternic decât a fost vreodată, mai aproape de câștigarea conducerii neîndoielnice a majorității clasei muncitoare, mai aproape de victoria revoluției proletare. Pesimiștii care jelesc și cei slabi de inimă văd o lungă perioadă de dictatură fasicstă și o reacție de nezdrobit, dar nu înțeleg întregul caracter al perioadei prezente, a distrugerii stabilității capitaliste, o perioadă în care schimbările rapide în lume, prin lupte gigantice revoluționare, sunt în fața noastră.

Visul burgheziei este de a extermina marxismul prin fascism, adică de a extermina mișcarea independentă a clasei muncitoare și lupta pentru socialism. Nu este deloc o încercare nouă. Acum 100 de ani, „toate puterile vechii Europe au intrat într-o alianță sfântă pentru a exorciza spectrul comunismului: papa și țarul, Metternich și Guizot, radicaliștii francezi și spionii poliției germane”. Colapsul lui 1848 a fost salutat ca fiind un colaps al socialismului. În deceniul de după Comuna din Paris, călcând pe 30.000 de cadavre, Thiers s-a lăudat că „este ultima dată când mai auzim de socialism”. În următoarea decadă, Bismarck și-a propus să lichideze marxismul în Germania, cu toată puterea celei mai bine organizate poliții prusace și a celui mai dur sistem birocratic, și după 12 ani a trebuit să recunoască că marxiștii i-au venit de hac. În lunga galerie a anilor și fantomelor trecutului, Cavaignac și Gallifet, Thiers și Bismarck, Pobiedonostsev și Stolypin, Kornilov și Kolchak, călăii și măcelarii și gardienii închisorilor stăpânirii burgheze, s-ar putea trezi cu batjocura de a-i vedea ridicați la rangurile lor pe Hitler și Goering și Goebbels, luându-și locul alături de Horthy și Tsankov și Dyer și Chiang Kai-shek. Dar vechile încercări au fost împotriva unei mișcări încă noi și care abia începea lupta. Astăzi încercarea este împotriva unei mișcări puternice și dezvoltate. Că încercarea burgheziei va eșua la fel ca cele anterioare și că va sfârși în colaps infam nu necesită nici o demonstrație. În orice caz, în orice formă, și sub orice condiții, lupta de clasă obține consistență, și este firesc ca cei din asociația noastră să stea în fruntea ei pe câmpul de bătaie.

Solul din care crește această luptă este însăși societatea modernă. Nu poate fi smulsă de la rădăcină oricât de numeroase ar fi masacrele. Pentru a o eradica, guvernul va trebui să scoată de la rădăcină despotismul capitalului asupra muncii, chiar propria lor condiție de paraziți”. (Marx, Război Civil în Franța)

Ce este în discuție acum nu este colapsul inevitabil al fascismului. Ce contează acum este viteza cu care clasa muncitoare internațională poate să-și adune forțele și să împingă înapoi această ofensivă, înainte ca ea să se dezvolte pe mai departe, înainte să se dezvolte până în punctul în care să ajungă la un nou război mondial și la un atac direct împotriva Uniunii Sovietice pentru că doar așa se pot preveni pierderi enorme și sacrificii care înseamnă prelungirea acestei lupte, și poate cu rapiditate transforma situația prezentă într-o ofensivă revoluționară. Chestiunile cu care se confruntă lumea în prezent sunt chestiuni foarte dificile. Fascismul în Germania le arată tuturor spre ce evoluează, în mod inevitabil, civilizația capitalistă, dacă revoluția muncitorilor este amânată. Germania nu e o țară înapoiată. Germania e cea mai avansată, cea mai bine organizată țară capitalistă din lume, ultimul cuvânt, care arată celorlalte țări tabloul viitoarei lor evoluții. Care este imaginea viitorului capitalismului astfel scos la iveală? Barbaria și întoarcerea la evul întunecat, distrugerea sistematică a științei și culturii, întronarea creștinismului catolic, și chiar a pre-creștinismului, obscurantism, persecutarea rasistă și sisteme de tortură, întoarcerea la un sistem de comunități slăbite, izolate și auto-suficiente. Aceasta este lucrarea finală a celui mai avansat capitalism, cu Papa care îi conferă binecuvântarea și-l decorează pe asasisnul Goering cu medalia de aur a unui sfânt. Marx și Engels au arătat acum multă vreme căderea inevitabilă a capitalismului în barbarie și descompunere, dacă revoluția clasei muncitoare ar eșua să învingă la timp. Fază după fază, prin imperialism și orgiile sale mondiale de brutalitate și distrugere, prin masacrarea din războiul mondial și azi prin fascism, gustăm începuturile la alternativa revoluției sociale.

Este timpul să închidem acest capitol din istoria omenirii și să deschidem un capitol nou în toată lumea, care a început deja într-o șesime din lume. Doar o revoluție a clasei muncitoare poate salva umanitatea, poate duce omenirea mai departe, poate organiza puterile enorme ale producției, care sunt la îndemână. Mișcarea clasei muncitoare în prima perioadă de după război nu era încă pregătită, în afara Rusiei, pentru misiunea sa mondială și istorică. Mișcarea clasei muncitoare organizate a fost încă îmbibată de reformism și de iluzii pacifiste, de oportunism și corupție în straturile sale conducătoare. Fascismul nu este doar pedeapsa istoriei pentru această slăbiciune, fascismul este arma istoriei pentru epurarea și arderea acestei slăbiciuni. În flăcrile erorii fasciste și din lupta împotriva fascismului clasa muncitoare revoluționară strânge rândurile, se consolidează, iese întărită și oțelită și vede clar care e lupta finală; clasa muncitoare revoluționară, astfel oțelită și întărită se va ridica la înălțimea misiunii sale, va câștiga lupta și va salva lumea. Oricare ar fi iadul negru de suferință și distrugere prin care încă trebuie să trecem, avem în față viitorul, cu certitudinea și încrederea apropierii puterii, cu dispreț pentru tacticile antice și barbare ale dușmanului de clasă, acest parazit blestemat, în decădere și descompunere, și în progenitura sa finală, mutilată, a fascismului, cu inimi care cântă și încredere strălucitoare în viitor. „Să ducem lupta finală. Internaționala unește specia umană”.

Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 11: TENDINȚELE CĂTRE FASCISM DIN EUROPA DE VEST ȘI AMERICA (de nord)

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 11:

“Până acum câțiva ani, liberalismul și social-democrația au negat posibilitatea apariției fascismului în țările „civilizate” din Europa de vest și America. Chiar în 1922, imediat după victoria fascismului în Italia, în timp ce discuția despre fascism încă era tratată ca un fenomen „italian”, Internaționala Comunistă, la 4-lea Congres, a avertizat fiecare țară: amenințarea fascismului pândește azi multe țări – în Cehoslovacia, în Ungaria, în aproape toate țările din Balcani, în Polonia, în Germania (Bavaria), în Austria și în America de nord și chiar în țări ca Norvegia. Într-o formă sau alta, fascismul nu este total imposibil nici chiar în țări ca Franța și Anglia.

Cu toate acestea, chiar până în 1928, a Doua Internațională tot se mai agăța de teoriile sale „referitoare la cele două Europe” și la „dictaturi”, susținând că dictatura fascistă poate fi posibilă doar în țările „înapoiate” (din Estul Europei). Vandervelde, președintele celei de-a Doua Internaționale, a susținut, la Congresul de la Bruxelles din 1928: „Un mare căpitan al industriei ne-a spus recent: „Dacă, fără a ține cont de frontierele politice, veți trasa o linie imaginară din Kovno în Bilbao, care să treacă prin Cracovia și Florența, veți avea în fața voastră două Europe – una în care domină caii putere (mașinile) și alta în care veți găsi doar cai vii (căruțe); una în care există Parlamente și alta în care există doar dictatori”. Doar în țările din ultima categorie (din Europa de est), ale Europei înapoiate economic și politic, domină dictaturile mai mult sau mai puțin brutale, mai mult sau mai puțin ipocrite, ascunse sub un văl sau la vedere, fiind lipsite de mascarada reprezentativității naționale”.

Trei ani mai târziu, în 1931, a Doua Internațională a fost obligată să admită faptul că această teorie era greșită și lipsită de corectitudine.

În raportul către Congresul de la Viena din 1931, executivul celei de-a Doua Internaționale a declarat: „Fascismul și-a depășit granițele, pentru că până acum câțiva ani părea să fie ținut departe de dezvoltarea tehnicii moderne. Indiferent că se credea, la acea vreme, că fascismul era limitat la țările în care „caii putere (mașinile) dominau caii vii (căruțele), acum pericolul fascist a pătruns în țările în care industria este foarte dezvoltată”.

După alți trei ani, în Germania și Austria au fost stabilite dictaturi fasciste, Franța și Anglia susțin creșterea mișcărilor puternic fasciste, iar revoluția din Spania (*) s-a dezvoltat până în punctul în care este amenințată în mod extrem de fascism, iar în Statele Unite a fost instaurat un regim de stare de urgență, semi-fascist, condus de Roosevelt.

Acum e clar pentru toți că teoria fascismului ca fenomen tipic „țărilor înapoiate”, „agrare” este falsă și că analiza comunistă asupra fascismului – ca instrument caracteristic al capitalului financiar, care poate fi pus în joc doar în țările cu industria cea mai dezvoltată pentru că acolo stadiul crizei și al luptei de clasă este calea la care recurge clasa capitalistă – s-a dovedit a fi corectă și a fost confirmată de fapte. Evenimentele de zi de zi și oră de oră restabilesc adevărul, și anume că clasa internațională muncitoare din toată lumea și din fiecare țară capitalistă trebuie să lupte împotriva amenințării fascismului.

(În Spania, problema de fond era diferită de situația din principalele țări industriale occidentale și imperialiste, și nu e analizată aici, în acest capitol. Orice analiză necesită un spațiu separat și o examinare în detaliu a întregii evoluții a Revoluției Spaniole începând din 1931, a modului în care a fost sugrumată de către blocul stângii democrate, liberal socialiste, în momentul în care valul de masă revoluționar atinsese punctul culminant, iar puterea a fost transferată ulterior către dreapta. Asta a dus la expansiunea rapidă a fascismului, ceea ce face ca în perioada următoare să izbucnească o luptă crâncenă între fascism și mișcarea de masă revoluționară. (De la publicarea primei ediții a acestei cărți, aceste chestiuni au escaladat în război civil, care a izbucnit în Spania în octombrie 1934).

Revizuirea corespunzătoare a manifestării fasciste, de la momentul în care Mussolini a declarat că „Fascismul nu este un articol de export”, până la momentul în care Mussolini a declarat (1930) că „Fascismul este „universal” și că abia așteaptă să vadă o „Europă fascistă”, a însoțit, dar nu a cauzat, această evoluție a evenimentelor din Spania. Dincolo de schimburile între mișcările fasciste, încercările de fascism în forme rudimentare ale propagandei internaționale încă sunt inevitabile chiar din natura fascismului. În Roma, este publicată revista „Anti-Europa” cu subtitul „Rassegna del l’espansione fascista nel mondo” („Revizuirea expansiunii fasciste în toată lumea”) și, deși în special italienii au publicat articole semnate de Hitler, Mosley și alții, există și un jurnal similar, „Ottobre”. Limbajul folosit în ediția de lansare oficială a revistei „Anti-Europa” (numărul din 30 septembrie 1931, care conținea articolul lui Mosley referitor la „dictatura modernă și istoria britanică”) merită să fie reprodus ca o curiozitate: „Organul nostru este cu adevărat centrul mondial al intelectualității fasciste; promovează expansiunea, ilustrează relația și controlează evoluția intelectualității fasciste din toată lumea. Mijloacele de propagandă, Anti-Europa, publică o revizuire lunară. Ziarul Ottobre este ziarul fascismului Universal. Documentați-vă prin mijloacele unei Noi Europe (Nuova Europa”. Infuzia izbitoare prin publicarea articolelor englezilor este destul de elocventă privind foarte slaba „bază internațională” a acestei încercări a fascismului italian de a se prezenta ca „un centru mondial”.

1. Baza pentru Fascism din Marea Britanie, Statele Unite și Franța

În 1880, William Morris, anticipând cu perspicacitate și imaginație procesul revoluției sociale din Marea Britanie, a scris în cartea sa „News from Nowhere” (Ch. XVII, How the Change Came):

Orice ar putea face guvernul, o mare parte din clasele conducătoare și de mijloc au fost determinate să organizeze o contra-revoluție: întrucât comunismul, care de-acum plutea deasupra lor, era ceva ce păreau să nu poată îndura. Bande de tineri și de huligani, despre care v-am povestit în Marea Grevă, s-au înarmat, s-au antrenat, și au început să-i atace pe oamenii pe care-i găseau pe străzi, cu orice ocazie și sub orice pretext. Guvernul nici nu i-a ajutat, nici nu i-a oprit, doar a stat deoparte și-a privit, sperând că ceva va ieși din asta. Acești „prieteni ai ordinii”, așa cum erau numiți, au avut ceva succes la început, și au prins mult tupeu. Aveau de partea lor mulți ofițeri din armata regulată, care-i ajutau – și acest ajutor înseamnă muniție de război de orice tip… Un fel de război iregular a fost dus cu un succes variabil în toată țara. În cele din urmă, guvernul, care la început s-a făcut că ignoră această luptă, sau că o tratează doar ca pe o rebeliune ca oricare alta, a declarat în mod categoric că se plasează de partea „prietenilor ordinii”. Poetul de la sfârșitul secolului 19 din Marea Britanie, a cărui analiză a fost consolidată de contemporanii săi din literatură, prin acceptarea poziției sale de marxism revoluționar și de participare directă la lupta de masă, se apropie aici, în mod remarcabil, de punctul în care a prezis fascismul. Acest pasaj este de interes nu doar ca una dintre primele anticipări a caracterului specific al fascismului (ca o contra-revoluție) în literatura socialistă revoluționară, dar a și precis cauză pe care a remarcat-o din modul în care a studiat condițiile britanice și a îndelungatei lupte de clasă din Marea Britanie. În timp ce liberalii, orbi și reformiștii, loviți în față de realitate, trei decenii mai târziu, încă proclamau fascismul ca ceva „străin” și „de neconceput” în Marea Britanie, tocmai observarea condițiilor britanice a fost cea care a trezit, într-o minte ageră, care a fost hrănită de marxism, una dintre primele anticipări ale fascismului. Iluzia caracterului „străin„ al fascismului în „țările democratice” din Europa de vest și America este în mod obișnuit prezentată ca fiind bazată pe particularități presupuse și unicități ale „caracterului național” și „instituțiilor” din aceste țări. „Marea Britanie” (sau alternativ, potrivit vorbitorului, „Statele Unite” sau „Franța”) „nu vor tolera niciodată fascismul; este străin de tradițiile noastre și de modul nostru de a privi lucrurile”. Același mit era foarte prezent și în Germania, unde, până în ultimul moment, formula că „Germania nu e Italia” a fost repetată obsesiv.

Pe ce se bazează concepția unui caracter „diferit” al Europei de vest și Americii și impresia neîndoielnică asta s-ar datora unor rădăcini adânci pe care instituțiile parlamentar-democratice le-ar avea în aceste țări?

În realitate, această situație și ideologia care o însoțește sunt doar o reflectare a situației celor mai bogați, mai puternici și mai privilegiați din imperialismului occidental, cu posesiunile lor coloniale vaste și dominația lor asupra lumii. Ascensiunea timpurie la putere a burgheziei din aceste țări a adus mai devreme pe frontul de luptă instituția parlamentului, instrumentul pe care burghezia l-a folosit în lupta împotriva feudalismului, iar aceste instituții parlamentare au continuat să fie menținute şi după ce lupta împotriva feudalismului a fost finalizată iar ele au fost total golite de sensul lor şi de înţelesul lor, pentru fost deplin scos din ele, pentru a le putea folosi să păcăleacă clasa muncitoare şi pentru a camufla faptul că în realitate era vorba de stăpânirea unei plutocraţii foarte restrânse.

Forța și resursele capitalismului şi imperialismul din aceste țări metropolitane au făcut posibil să se urmărească o politică liberară a acordării de concesii muncitorilor, și astfel au reuşit să ţină clasa muncitoare agăţată de capitalism şi să împiedice dezvoltarea conștiinței de clasă independente din partea muncitorilor.

Aşa a fost posibilă îndelungata dominaţie a politicilor reformiste și liberale asupra clasei muncitoare din Marea Britanie, Franța și Statele Unite, chiar până în secolul 20, și creșterea înceată a socialismului și conștiinței de clasă, în contrast cu ce se întâmpla în Europa Centrală și de Est. Aceasta e motivaţia solidă pentru a menține pe timp mai îndelungat şi instiuțiile parlamentare de amăgire din aceste țări, când aceleași instituții, transferate în alte țări, nu îşi puteau găsi rădăcini. Libertățile democratice” ale imperialismului occidental au fost construite pe fundația sclaviei coloniale; așa cum a fost demonstrat în mod şocant, când un guvern laburist, campion al „democrației”, a impus domnia terorii pentru a menține despotismul în India și a aruncat în închisoare 6.000 de oameni pentru crima de a fi cerut drepturi democratice. Dar această bază a instituțiilor parlamentare democratice din țările imperialiste occidentale este din ce în ce mai mult subminată de criza capitalismului.

Monopolul asupra piețelor lumii se prăbușește, coloniile se revoltă, tributele din lume se micşorează, burghezia din țările metropolitane este obligată ca reformele şi concesiile (n.t.: care sunt numite „drepturi”) fie retrase şi înlocuite de atacuri tot mai brutale împotriva muncitorilor.

Dar această situaţie inevitabil determină intensificarea luptei de clasă din aceste țări și o trezire din ce în ce mai răspândită şi revoluționară a clasei muncitoare. Pentru o perioadă, aparatul laburismului încă servește la canalizarea nemulțumirii muncitorilor și pentru a-i ține atașați de capitalism, dar laburismul este obligat de criza, din ce în ce mai mare, să se expună pe sine și să asiste la ofensiva capitalistă împotriva muncitorilor, iar asta face ca tot mai mulţi muncitori să-şi abandoneze iluziile în ce-i priveşte pe laburişti. Pe măsură ce situația evoluează, burghezia este obligată să caute noi forme de a-și menține dominația. Politica burgheză începe să abandoneze paralamentarismul epuizat și discreditat şi să se îndrepte către susţinerea unei dictatură făţişe, către fascism. Această mişcare, după ce a dezvoltat în țările înapoiate și lovite de sărăcie, acum ajunge într-un stat major imperialist, în Germania – o putere ce a fost deposedată de coloniile sale şi slăbită de celelalte puteri imperialiste. Abia apoi, în ultimul rând, începe să se dezvolte în puterile imperialiste dominante, cum ar fi Marea Britanie, Franţa, Statele Unite şi sateliţii lor (Scandinavia, Belgia, Olanda, Elveția).

Dar rapiditatea cu care evoluează situația arată cu claritate că fascismul, departe de a fi ceva străind de statele imperialiste occidentale, are o bază potențială extrem de puternică tocmai în structura politică, socială și economică a acestor ţări.

Care sunt condițiile generale care favorizează creșterea fascismului? Pot fi enumerate pe scurt: (1) intensificarea crizei economice și a luptei de clasă; (2) pierderea iluziilor legate de parlamentarism; (3) existența unui strat intermediar, format din mica burghezie, din proletariatul din mahalale și din segmente ale muncitorilor aflați sub influența capitalistă; (4) absența unei conduceri care să fie independentă şi conștientă de clasă a corpului principal al clasei muncitoare.

Sunt aceste condiții prezente în Marea Britanie, Franța și Statele Unite?

Realitatea arată că toate aceste condiții sunt puternic prezente. Dacă începem cu Marea Britanie şi punem întrebarea dacă există o bază pentru fascism în Marea Britanie, examinarea forțelor sociale și a structurii din țară va arăta că există aceată bază. În primul rând, există o mare proporție din populaţie care poate fi încadrată ca aparţinând stratului intermediar, cu elemente din rândul micii burghezii care au interese politice foarte înguste și ușor de controlat, cu un proletariat parazit, strâns aliat cu stăpânii săi și care e aproape virtual de nerecunoscut de către mișcarea clasei muncitoare. Această proporție a stratului intermediar este mai mare în Marea Britanie decât în alte țări. Referendumul din 1921 a arătat că din totalul populaţiei, 10 milioane erau angajați şi participau direct la industriile productive și de transport, 7 milioane erau angajaţi în „servicii” de diferite niveluri de valoare productivă, adesea de nici o valoare productivă, dar având un caracter parazitar și strâns legate de procesele de exploatare. Din aceste 7 milioane, peste 4 milioane sunt în comerț, finanțe și “servicii personale”. Această clasificare însă induce în eroare într-o anumită măsură dacă nu e analizată mai atent. Mai importantă este proporția muncitorilor plătiţi cu ora (zilieri) față de muncitorii care primesc un salariu lunar (adică angajaţi pe o bază mai stabilă). În 1924, potrivit lui Bowley și Stamp (“The National Income” “Venitul Naţional” în 1924, publicat în 1927), numărul de muncitori plătiţi la lună era de 2,8 milioane față de 15,4 de milioane de oameni care erau plătiţi pe oră, sau de 15 la sută din populația angajată. {Putem observa că proporția zilierilor a crescut considerabil în perioada de declin imperialist. Recensământul din 1907 privind producția a estimat că salariaţii lunar erau 7 la sută iar zilierii erau la 93 la sută. Pentru 1911, Bowley și Stamp estimează cifrele la 1,6 milioane şi respectiv 15,6 milioane, sau peste 9 la sută pentru cei plătiţi lunar. Creşterea între 1911 şi 1924 este mai mare de 1,1 milioane, sau 68 la sută. În aceeaşi perioadă, potrivit acestei estimări, numărul de muncitori plătiţi cu un salariu a scăzut cu 250.000.

Mai mult, din muncitorii zilieri, în jur de două treimi nu sunt organizați, şi nu e vorba de muncitori din industriile periferice, din afara industriilor productive. În același timp, Partidul Laburist și conducerea sindicatelor, prin negarea de către ei a luptei de clasă și predicile privind plasarea „comunității mai presus de clase”, prin alianța lor cu patronii (Mondism) și cu capitalismul, și prin interdicția lor pentru organizarea unui front unit, au dezorganizat acțiunea de clasă independentă a muncitorilor și au pavat drumul pentru fascism.

Un indiciu al forțelor potențial fasciste este oferit de tirajele monstruoase, care se apropiau de 2 milioane, ale jurnalelor de tipul “Daily Mail”, un tabloid citit în special de elementele micii burghezii și care avea un caracter de precursor al fascismului, cu mai bine de 20 de ani înainte ca numele să fi apărut (din 1934 se spune direct Fascist).

Dacă ne întoarcem la politicile și tacticile burgheziei din Marea Britanie, este evident că această clasă burgheză nu doar că nu a exclus fascismul, ci, dimpotrivă, s-a pregătit mult mai atent și s-a adaptat la fascism, aşa cum arată toate evenimentele din perioada imperialistă. Pe de o parte, mașinăria Statului – cu faimoasa sa „constituție nescrisă” care poate fi interpretată în orice direcție pentru a servi nevoilor urgente ale dictaturii burgheze – este mult mai adaptată pentru a putea servi scopurile unei dictaturi intensificate și fascismului. Pe de altă parte, burghezia britanică este antrenată de generații pe baza domniei sale din India, Irlanda, și din imperiul colonial să recurgă imediat la metode de violență și dominație despotică, şi să folosească în același timp, pe baza parlamentarismului și imposturii alegerilor, tehnicile de manipulare în masă – care împreună constituie o combinație perfectă pentru fascism.

Cuvintele ambasadorului american din Londra, din timpul războiului, W. Page, un perspicace observator care admira Marea Britanie, asupra tehnicii radicaliştilor ar putea fi amintită: „Îi numesc pe acești vechi conservatori „fanatici”. E o denumire bună. Folosesc puterea militară, puterea socială, puterea financiară, imprudența fără limite, trupele para-militare – folosesc totul pentru a deţine ce au şi luptă ca nişte animale din junglă, fără să obosească”. Sau aşa cum Lloyd George (fondatorul liberal al “Black and Tans”) a declarat într-un discurs în 1925: “Dă deoparte poleiala unui conservator, și-o să dai de-un fascist”. Cei care încă sunt amețiți de cloroformul mitului toxic al legii și ordinii ar face bine să studieze istoria burgheziei britanice din ultimele 300 de ani, a cărei poftă de violența însângerată cu greu putea fi egalată de orice altă clasă de la Imperiul Roman; precum și acțiunea aceleiași burghezii, ca o clasă conducătoare, în imperiu, în afara Britaniei de azi. Ar vedea imediat că aceasta este prima armură care se alfă în spatele discursurilor de catifea ale unui Baldwin sau MacDonald.

Este suficient să amintim tehnica propagandei șovine din timpul războiului împotriva Boerilor, din timpul rebeliunii din Ulster, a masacrului de la Amritsar, a “Black and Tans” în Irlanda, sau cea folosită de organizaţia pentru contracararea Grevei Generale, pentru a vedea cu claritate dimensiunea bazei fascismului.

Mișcarea Ulster, cu sfidarea ei fățișă a parlamentului, organizarea de armate private, și susținerea directă din partea șefilor armatei, a tribunalelor și a înaltei societăți și capitularea infamă a guvernului liberal, este de un interes special, ea fiind un precursor embrionic al fascismului.

Lenin scria despre Mişcarea Ulster la acea vreme: “Semnificația acestei revolte a lorzilor moşieri împotriva „atotputernicilor” (așa cum cred liberalii, şi cum spun de un milion de ori în special intelectualii liberali) este că parlamentul englez este extraordinar de mare. 21 martie 1914 va marca fără îndoială un punct de cotitură al istoriei lumii, când nobilii lorzi ai Angliei, zdrobind constituția engleză și legea engleză, au dat o lecție excelentă a ceea ce înseamnă lupta de clasă… Acești aristocrați s-au purtat ca revoluționari din partea dreptei și prin distrugerea tuturor convențiilor, a distrugerii tuturor aparențelor care îi opreau pe oameni să vadă lupta de clasă neplăcută, dar fără îndoială reală. Asta a fost scos la iveală, pentru toți, ceea ce a fost anterior ascuns de către burghezie și de către liberali (liberalii sunt ipocriți peste tot, dar este îndoielnic dacă ipocrizia lor merge până acolo și are un asemenea rafinament ca în Anglia). Toată lumea și-a dat seama că conspirația de a distruge voința parlamentului a fost pregătită de multă vreme. Lupta de clasă reală a fost întotdeauna va sta mereu în interiorul parlamentului… Iar micii burghezi liberali ai Angliei, cu discursurile lor despre reforme și despre puterea parlamentului, cu care ei îi amăgesc și îi seduc pe muncitori, s-au dovedit a fi de fapt fraude, argumente false susţinute cu scopul de a prosti oamenii, ceea ce s-a văzut mai ales când aceste reforme au fost rapid zdrobite de aristocrația care deține puterea”. (Lenin, The Constitutional Crisis in England, 1914, “Criza Constituţională din Anglia, 1914)

Într-adevăr, fascismul în Anglia de azi priveşte mişcarea din Ulster ca pe predecesorul său: “Chiar înainte de război, mișcarea răspândită direct împotriva parlamentului, în simpatie cu loialiștii din Ulster, a prins proporții formidabile, doar în doi ani de când a fost iniţiată. Acea mișcare, psihologic limitată cum era și direcționată numai către protejarea anumitor obiective limitate, ar fi evoluat – dacă nu intervenea războiul – într-o formidabilă revoltă împotriva teoriei şi sistemului Democrației din Marea Britanie. Mișcarea Ulster a fost de fapt prima mișcare fascistă (W. E. D. Allen, Fascism in Relation to British History and Character, B.U.F., 1933.)

Dacă trecem acum la Statele Unite, o examinare a compoziței sociale a populației va scoate iar la iveală baza pentru fascism. Din 49 de milioane cu ocupații în forța de muncă, care au răspuns recensământului din 1930, 19 milioane au fost clasificați în industria manufacturieră, minerit și transport, 10 milioane în agricultură, 6 milioane în comerț, 3 milioane în alte profesii, 4 milioane în ocupații de funcționari şi 5 milioane în servicii domestice și personale.

În plus, față de mica burghezie urbană și vasta expansiune a agenților comerciali etc, populația din agricultură, cu 6 milioane de ferme separate, constituie în mare un sfert din totalul populației. Presiuni economice extreme i-au radicalizat pe toți fermierii mai săraci, dar până când o conducere proletară nu reușește să stabilească o alianță foarte puternică – a muncitorilor industriali și a micilor fermieri – , există șanse ca mișcări fasciste demagogice să câștige controlul în această zonă. În același timp, organizarea muncitorilor industriali este slabă. Organizarea sindicală, chiar după această criză și după legile muncii impuse de Roosevelt (care de fapt au încurajat în principal sindicatele companiilor în baza inițială pentru organizarea fascistă a industriei) cuprinde abia doar în jur de o cincime din numărul muncitorilor; este în principal redusă la muncitorii privilegiați, calificați într-o anumită meserie, lăsându-i în afară pe muncitorii necalificați, și, dincolo de căile ferate și într-o anumită măsură de minerit, a câștigat puțin control în industriile de bază productive. Politica de colaborare de clasă a conducerii Federației Americane a Muncii este mult mai deschisă și mai extremă decât în Europa, și, mai mult, se opune direct formării oricărui partid politic al muncitorilor, deși dezvoltarea crizei ar putea să-i oblige la o schimbare în acest sens. Liderii reformiști din sindicate au preluat rolul de aliați direcți și locotenenţi ai regimului de urgență al lui Roosevelt. Aici, din nou, o puternică bază socială există pentru ca situaţia să evolueze spre fascism total, dacă burghezia ar găsi că are nevoie de aşa ceva. Tacticile tradiționale și metodele de dominație ale burgheziei americane sunt adaptate la fascism, în funcţie de evenimente şi ce ocazii apar. Dacă nu au avut aceeași experiență ca burghezia britanică în dominarea popoarelor coloniale, cu excepția perioadei recente și pe o scală redusă, au avut multă experiență în dominarea propriei lor clase muncitoare şi în suprimarea a 12 milioane de oameni negri pe teritoriul Statelor Unite și în exploatarea masivă a populațiilor de imigranți.

Combinația dintre violență, fărădelege și corupție pentru menținerea dominației capitaliste a atins niveluri record în Statele Unite. Doar trebuie să amintim linșările din Chicago, Homestead sau Dearborn, de Sacco-Vanzetti, de Scottsboro, de muncitorii exploatați de bandele de mafioți ai Pinkerton, de metodele folosite în minerit și în regiunile uzinelor metalurgice, de armatele private ale patronilor, de asasinatele comise de justiţie, legale, de linșări și de gangsteri, de campania de teroare împotriva roșilor )comuniştilor) dusă de departamentul de justiție după război, sau de valurile de expansiune bruscă ale Ku Klux Klan și ale altor organizații similare, pentru a găsi baza pentru fascismul american în tradițiile burgheziei americane. Dacă Marea Britanie și Statele Unite sunt țări clasice pentru metode semi-fasciste de dominație burgheză, cu mult înainte de izbucnirea totală a fascismului, Franța a fost de multă vreme considerată țara clasică a „democrației pure”. Cu toate acestea, de fapt, doar baza copleşitoare, socială, a micii burghezii (preponderent mica industrie și țărănimea, cu un strat de deţinători de capital financiar la vârf, dar relativ mai puțin dezvoltată în industria mare sau comerțul extern), care a fost la baza „democrației pure” a republicanismului de formă, social-radical, a corupției fără limite și a stăpânirii din partea clicilor financiare, astăzi, în noua etapă a capitalismului, devine baza pentru fascism. Nu doar majoritatea populației din Franța este încă rurală (proporția populației din orașe a fost de 44 la sută în 1928, comparat cu 54 la sută în Germania, 58 la sută în Statele Unite și 79 la sută în Marea Britanie), dar preponderența micii industrii din domeniul industrial este încă extremă. Potrivit unei investigații făcută de Ville-Chabrolle pe baza statisticilor ofciale (vezi Economist, September 30, 1933), din totalul de 6.167.647 de gospodării care existau în 1926, 5.983.075 erau formate din 5 persoane sau mai puţin (2.981.521 erau formate dintr-o singură persoană). Din 17,8 de milioane de persoane ocupate în forța de muncă, 11,8 milioane erau ocupate în concerne formate din cinci persoane sau mai puțin și numai 1,5 milioane de muncitori erau angajați în concerne de peste 500 de muncitori, adică, în industria de mari dimensiuni. Organizarea sindicală care ajungea la câteva sute de mii în fiecare dintre cele două confederații rivale, este extrem de slabă, deși tradițiile militante și conștiința de clasă sunt puternic dezvoltate în marile centre industriale. Republica parlamentară a menținut uneori un control precar timp de două generații, dar forțele reacționare care încearcă să schimbe regimul îşi măresc puterea. Experiențele Boulangismului, ale propagandei anti-Dreyfus, sau ale mişcării fasciste Action Francaise au arătat că există un sol propice unde propaganda fascistă poate să prindă, iar ofensiva demonstrațiilor fasciste recente de la începutul lui 1934, care au dus la retragerea grăbită a „guvernului de stânga” și la instalarea guvernului de uniune națională, au arătat cât de rapid poate avansa fascismul în Franța. Toate acestea nu înseamnă că fascismul trebuie în mod necesar să dezvolte și să câștige în țările occidentale. Succesul sau eșecul său, în fiecare țară, depinde de nivelul de pregătire și de rezistență militantă pe care îl are proletariatul. Dar este o nebunie să fim orbi la realitatea pericolului sau la multitudinea de factori care-l favorizează şi sub care fascismul poate mărşălui exact în aceste țări.

Mai presus de orice, este mai rău decât nebunie să ne punem încrederea oarbă, așa cum predică liderii liberali și reformiști, în „instituțiile democratice” din aceste țări. Burghezia va folosi fiecare instrument şi orice instrument al luptei imediat ce are ocazia. Depinde de clasa muncitoare și de aliații săi să fie pregătiţi să-i ţină piept şi să lupte împotriva ei.

2. Semnificația Guvernului Național în Marea Britanie

Dezvoltarea crizei economice globale a adus o ruptură bruscă în evoluția politică în țările imperialismului occidental, și făcând asta a scos chestiunea fascismului din ce în ce mai mult în față și în aceste țări. În Anglia, ruptura a avut loc în toamna lui 1931, odată cu criza financiară și stabilirea guvernului național. În Statele Unite, ruptura a avut loc în primăvara lui 1933, odată cu inaugurarea regimului Roosevelt în toiul unei crize extreme financiare și stabilirea de unui regim de stare de urgenţă. În Franța, unde efectele crizei economice au operat mai încet, ruptura a venit odată cu demonstrațiile revoluționare și contra-revoluționare din februarie 1934, și cu formarea guvernului de concentrare (uniune) națională sub Doumergue.

Toate acestea scot la iveală un proces comun de strângere a rândurilor forțelor burgheziei în criză, stabilirea de forme intensificate de dictatură și regimuri ale stării de urgență, diminuarea rolului parlamentului și în general avansul regimurilor de tip pre-fascist, cum a fost regimul Bruning din Germania.

Care a fost semnificația formării guvernului național în Marea Britanie și a etapei crizei care i-a dat naștere? În primul rând, a marcat marea discreditare a Partidului Laburist. Guvernul laburist, care a fost plasat la putere de către 8 milioane de voturi, pe un program de promisiuni ale socialismului și soluții la șomaj, a părut impotent în timp ce șomajul a crescut sub guvernarea sa de la 1,1 milioane la 2,7 milioane, și s-a doveit doar un aliat al raționalizării capitaliste împotriva muncitorilor. Speranțele care au fost predicate în toată perioada post-război, privind calea pașnică, democratică, laburistă către socialism, ca alternativă la revoluție, și care au adus laburiștilor un electorat care a crescut de la 2 milioane în 1918 la 8 milioane în 1929, au primit o lovitură foarte dură. Deziulzionarea maselor era în creștere. Dar Partidul Laburist, în realitate, a reprezentat mecanismul de siguranță al stăpânirii burgheziei în perioada post-război, la fel ca social-democrația în Germania, forța social-conservatoare care, deși părea să exprime voința aspirațiilor socialiste ale maselor, a servit să le atașaze parlamentarismului și regimului burghez. Asta era în pericol de colaps acum și a dat loc apariției procesului de revoluționarizare. Burghezia a simţit imediat pericolul. Deja în primăvara lui 1930, Lloyd George a dat voce amenințării față de instituțiile tradiționale burgheze prin discreditarea Partidului Laburist. Descriind cum muncitorii și-au pus la început speranțele în Partidul Liberal și au pierdut încrederea în el, a continuat: „Prin urmare, milioane și-au pus speranța în noul partid. Pentru ei, acest partid era partidul ultimei speranțe. Vorbitorii și agenții din toate partidele din colegiile lor industriale spun același lucru. Disperarea s-a abătut asupra clasei muncitoare din cauza eșecului guvernului pe care muncitorii l-au susţinut să ajungă la putere în ultimele alegeri generale, pentru a aduce o amelioarare a condițiilor și perspectivelor lor. Dacă Partidul Laburist eșuează și de data aceata, încrederea în instituțiile parlamentare va dispărea pentru o perioadă lungă din milioane de case şi din inimile britanice”. (Lloyd George, articol în Daily Express, 18 martie 1930).

Burghezia a făcut tot felul de manevre pentru a face față acestei situații critice. Au făcut pasul, pe care anterior l-au făcut doar în timp de război, de a crea un guvern de coaliție format din toate partidele, căruia i-au spus Guvernul Național, sub conducerea de formă a lui MacDonald și Snowden, dar care de fapt era controlat de conservatori conservatori, pentru a câștiga încrederea maselor, sub noua sa mască. Manevra a reușit pentru moment, prin exploatarea cu mare intensitate a dezgustului maselor față de guvernul laburist. Votul pentru laburiști s-a prăbușit pentru prima dată de la război, la 2 milioane. Dar această deziluzionare nu a mers în beneficiul unui vot redus revoluționar, care doar a crescut ușor. Mulți votanți laburiști s-au abținut. De procesul deziluzionării a beneficiat votul „național”, care a măturat țara.

Este clar că aici avem o formă specială a aceluiași proces care a fost demonstrat în Germania. Trădarea de către social-democrație a încrederii milioanelor de muncitori și foști susținători ai micii burghezii din tabăra reacționară, arată că aceasta se pricepe să prezinte un nou steag cu scopul de a-i câștiga de partea ei. Aceasta este esenţa procesului fascismului. Este scoasă la lumină în prima sa formă rudimentară în manevra „națională” din Marea Britanie. Votul „național” din 1931 a fost semnalul de avertizare asupra pericolului fascismului. În al doilea rând, guvernul național marchează procesul de strângere a rândurilor burghezilor și de dictatură intensificată pentru a duce la îndeplinire măsurile care au un caracter fascist din ce în ce mai mare. Conştientizarea acestui rol al guvernului naţional, care era echivalentă nazismului sau fascismului, a fost exprimată deschis de către premierul MacDonald, în discursul său în fața Comitetului Național al Muncii din 6 noiembrie 1933:

Secretul succesului dictaturii este că a reușit cumva să ţină sufletul națiunii viu. Am putea fi șocați de ceea ce fac, dar ei cu siguranță au trezit ceva în inimile oamenilor cărora le-au dat o nouă viziune și o nouă energie de a duce mai departe afacerile naționale. În această țară, trei partide în cooperare fac asta și sarcina noastră trebuie să fie să facem ca oamenii tineri, cu imaginație, speranță și viziune să ne acorde susţinere”. Guvernul național îşi stabileşte limpede sarcina de a reuşi să atingă aceleași obiective ca ale Hitlerismului în Germania, a cărui „dictatură” este ridicată în slăvi, public, ca reprezentând „o nouă viziune” și „o nouă energie” pentru a „trezi la viață sufletul națiunii”. Această ridicare în slăvi directă a fascismului vine de la omul care era până în 1931 liderul acceptat al Partidului Laburist, și care într-adevăr a lăudat într-un similar şi fascismul italian, în timp ce încă era liderul Partidului Laburist.

O și mai completă și conștientă expresie a noii politici a fost oferită de declarațiile mai recente ale ministrului din guvern, Elliot, secretar pentru agricultură, un fost fabian. Elliot, care a ieșit în față ca fiind cel mai activ exponent al noii politici economice, în privința sistemului de cote, licențe, subvenții și producție controlată și restricționată etc, a subliniat din ce în ce mai mult semnificația politică a acestui proces. În discursul său difuzat sub titlul “Whither Britain?” („Unde merge Marea Britanie”) pe 27 martie 1934, a vorbit despre tranziția la „noul stat”, despre necesitatea de a „renunța la o anumit nivel al libertății” și despre nevoia de „auto-disciplină economică”, de „auto-disciplină psihologică” etc și a comparat direct rolul guvernului național cu cel al guvernului lui Hitler în Germania. Astăzi, Elliot iese în evidență ca reprezentantul guvernamental principal al noii tendințe către fascism. Alunecarea către fascism nu ia în mod necesar aceeași formă în fiecare țară. Tendințele generale ale noilor politici economice și decizii politice, care îşi găsesc cea mai completă manifestare în fascism, sunt în mod obișnuit mai mari sau mai mici așa cum s-a văzut deja în tot capitalismul modern. Dar primii pași către fasicsm în mod obișnuit se dezvoltă în și prin formele decadenete ale vechii democrații burgheze.

Asta este mai presus de orice semnificația guvernului național, care se îndreaptă către tendințe din ce în ce mai vizibile în toată evoluția capitalistă post-război. Pe de altă parte, guvernul național duce mai departe noile linii ale politicii economice (reglementarea din ce în ce mai mare a producției de către stat, tarife, cote, consilii de import, eforturile către unitate imperială economică) și creșterea activă a pregătirilor de război. Pe de altă parte, guvernul național duce mai departe procesul de transformare a democrației burgheze din interior – dezvoltarea noilor forme de dictatură capitalistă intensificată și restricţionarea din ce în ce mai mare a drepturilor democratice. Acest proces este deja vizibil în întreaga perioadă post-război mai ales în asemnea măsuri cum ar fi legea puterilor din timpul stării de urgență și legea sindicatelor din 1927.

Este dus la îndeplinire într-un mod foarte intensificat de guvernul național. Asta se vede în măsuri ca: 1) creșterea separării acțiunii guvernului de formele parlamentare, și extinderea guvernării prin ordin admnistrativ sau prin ordin al consiliului (tăierile economice au fost puse în aplicare prin ordine ale consiului și doar au fost trimise parlamentului după ce deja erau operaționale); 2) reorganizarea poliției în forme tot mai miliare și din ce în ce mai centralizate, și rapida creștere a cheltuielilor pentru poliție; 3) mărirea restricţionării drepturilor privind libera exprimare, adunare şi asociere, interdicții ale mitingurilor şi întâlnirilor (de exemplu, interzicerea de mitinguri ale șomerilor în timpul schimburilor de muncă), arestarea şi trimiterea în închisoare a oamenilor fără a fi acuzați sau fără să fi comis vreo ofensă (cazul Tom Mann), etc.; 4) represiunea politică activă împotriva muncitorilor (în doi ani și jumătate, cât a fost la putere guvernul național, până în primăvara lui 1934, peste 1.900 de arestări pentru ofense politice au avut loc, peste 600 de sentințe pentru un total de 1.613 de luni de închisoare, și peste 850 de amenzi pentru un total de 2.540 lire sterline, intervenții ale poliției în greve, etc); 5) violență a poliției din ce în ce mai mare împotriva muncitorilor, atacuri fizice; 6) legea șomajului care îi forța pe șomerii care depășeau pentru o mică perioadă compensațiile obișnuite să se supună controlului din partea unui consiliu autocratic și centralizat, care nu era sub responsabilitatea parlamentului, cu puterea de a stabili lagăre și „centre de educare” (”lagăre de concentrare” cum a fost exprimarea ministerului de interne), supunându-i la un regim semi-militar și forțându-i să muncească fără plată, iar orice muncitor care se opunea acestei sclavii era trimis la închisoare; 7) legea numită de formă împotriva propagandei anti-militariste și anti-război, dar care, în realitate, în forma în care a fost prezentată, făcea din simpla posesiune a oricărei literaturi socialiste revoluționare sau împotriva războiului o ofensă care era pedepsită cu doi ani de închisoare, și care dădea poliției puteri nelimitate de a percheziționa și confisca. Toate acestea ar putea fi descrise ca procesul de „invazie fascistă” în interiorul vechilor forme, care pregătește un atac fascist frontal și total. O examinare a experienței regimului Mining din Germania, sau a fazelor succesive anterioare ale lui Dollfuss în Austria (când încă era ridicat în slăvi ca fiind „campionul democrației” de către toate forțele liberale și social-democrate din Occident) va arăta din plin semnificația acestui proces, care a început în mod cert în Marea Britanie.

3. Regimul stării de urgență al lui Roosevelt

Regimul stării de urgență al lui Roosevelt din Statele Unite oferă o demonstrație și mai clară a întregului proces. Aici mișcarea de a forma o dictatură de tipul celor din timpul războiului e deschisă. Din momentul inagurării, noul președinte cere și i se oferă puteri de urgență „ca pe vreme de război”: “Voi cere Congresului să-mi acorde singurul instrument care a rămas pentru a îndeplini puteri executive în vreme de criză, ca putere pe timp de stare de urgenţă care e la fel de mare ca şi puterea care mi-ar fi dată dacă am fi invadați de un dușman străin”. (discursul inaugural al preşedintelui Roosevelt, martie 1932).

Nu ne așteptăm să fim nevoiți să recurgem la măsurile drastice pe care le-am lua pe timp de război. Dar suntem în același tip de situație”. (Generalul H. S. Johnson, discurs ţinut la Chicago.)

Care este esența „new deal” dacă dăm la o parte vorbăria sentimentalist filantropică? „Noul contract”, politica regimului Roosevelt, exprimată în legea de recuperare națională și în măsurile anexe, reprezintă cea mai comprehensivă și crâncenă încercare a capitalului financiar de a-și consolida puterea, cu toată forţa mașinăriei de stat, asupra întregului domeniu al industriei, de a-i ține pe muncitori în subjugare sub exploatare extremă și intensificată, cu o scădere generală a nivelului de trai, de susţine pe această bază și pe baza deprecierii dolarului o campanie pentru a cuceri piețele lumii, și de a pregăti următorul război mondial, inevitabil. Semnele marcante ale politicii lui Roosevelt sunt: 1) capitalism controlat de stat. Procesul de trustificare-cartelizare din Statele Unite a fost anterior prevenit de către rămășițele vechii legislații anti-trust care a supraviețuit din epoca pre-război. Corespondentul din New York al “London Times” (6 iunie 1933) a declarat care era principalul motiv pentru care marile afaceri susțineau legea de recuperare industrială: „Ce doresc marile afaceri mai presus de orice este să scape de legile antice anti-trust”. Dintr-o singură lovitură, toate legile anti-trust au fost aruncate la coș. Preambulul din legea de recuperare industrială a proclamat în mod deschis scopul „de a îndepărta obstrucțiile pentru liberul curs al comerțului inter-state care tinde să diminueze cantitatea și de a promova organizarea industriei pentru scopul de acțiune cooperativă în rândul categoriilor profesionalae sindicale”. Un gigantic proces de consolidare a marilor monopoluri și de exterminare a micilor producători și a firmelor independente din industriile de frunte („10 milioane de mici comercianți protestează împotriva Blue Eagle”, Daily Telegraph , 25 august 1933), deja declanşat de efectele crizei, distrugerea creditării și operațiunile corporației de reconstrucție financiară, este acum dus la concluzia sa logică. Fiecare industrie de frunte este pusă sub directa organizare a Statului, cu reglementarea condițiilor de muncă, fixarea prețurilor, restricționarea producției și garantarea profiturilor. Acesta e idealul unei societăți capitaliste în descompunere, care încearcă să încătuşeze forțele productive care au depășit capitalismul. 2) Inflația. Scopul ostentativ al inflației este proclamat ca stimulând recuperarea (un stimulent al cărui caracter artificial este rapid scos la iveală, așa cum se vede în declinul masiv din toamna lui 1933, după creșterea din vară), și de a ușura și reduce încărcătura de datorii a agriculturii și industriei, care amenința să ducă la prăbuşirea întregii structuri. Operațiunea ei actuală arată că aceasta este una dintre armele familiare ale găştilor capitalului financiar în perioade de criză. Înseamnă în primul rând un furt direct al micilor porprietari și al micilor economii, parțiala expropriere a micii burghezii. În al doilea rând, servește ca bază pentru colosale speculații de acțiuni și manipulări, precum și ca proces de creștere a prețurilor, în beneficul profitul capitalului financiar. În al treilea rând, duce la îndeplinere o reducere universală a salariilor reale pentru toți muncitorii, prin fixarea salariilor la niveluri foarte mici, cu intenţia de a masca o mai generală scădere a nivelului de trai prin scăderea salariilor, așa cum chiar Federația Americană a Muncii a început deja să se plângă. În al patrulea rând, deschide calea, în sfera internațională, unei o campanii de tăiere a prețurilor, pe baza unui dolar depreciat, pentru a distruge competitorii și pentru a îngropa piețele lumii deja în recesiune. 3) servitutea și intensificarea exploatării muncii. Noile legi industriale au stabilit un regim autoritar al subjugării muncitorului sub un sindicat direct al angajaților și statului, cu salarii, ore și condiții de muncă fixate de guvern, cu o obligatorie mediere din partea guvernului și cu o ofensivă din ce în ce mai mare împotriva dreptului de a face grevă și împotriva organizațiilor independente ale muncitorilor. În timp ce organele social fasciste sunt atrase direct în aparatul guvernamental, o ofensivă totală este dezlănțuită împotriva tuturor sindicatelor independente. Inaugurarea unui regim nou industrial este însoțită de împușcarea minerilor grevişti din vestul Pennsylvaniei și de proclamarea legii marțiale împotriva greviștilor din Utah și New Mexico. “Federația Americană a Muncii are dovezi voluminoase” a declarat președintele ei, William Green, pe 15 ianuarie 1934, la o audiere privind legea lemnului, că „o reducere drastică a avut loc în salariile muncitorilor calificați de la adoptarea acestor coduri și că salariile minime tind să devină maximul salariilor plătite”. În numele N.R.A., angajatorii încearcă să proclame toate grevele și toate pichetările ilegale. În același timp, în lagărele de muncă, în jur de 350.000 de muncitori tineri sunt plasați în condiții semi-militare. 4) pregătirile de război. Legea de recuperare industrială suţine construirea de “nave, avioane, și mecanizarea și motorizarea unităților tactice ale armatei”. 235 de milioane de dolari din bugetul de lucrări publice sunt alocate marinei. Secretarul pentru marină, Swanson, declară: “Nu știu nici un mod mai eficient și care să-și merite preţul mai mult de a da viață industriei noastre decât stimulente la nivel național care sunt necesare, decât alocarea unei porțiuni din bani și energie care să fie folosite pentru construcția publică a brațului vital al apărării noastre naționale”. (New York Times, 16 iunie 1933) Caracterul de război al întregului sistem al organizării de stat, prin mobilizarea industriei și semi-recrutarea forțată a muncitorilor, este evident. Unde duce noul sistem american? Rezultatul său economic nu poate să rezvolte mai mult criza decât au putut metodele similare ale fascismului în altă parte. Goliciunea de toate promisiunile unei prosperități reînoite, soluția șomajului și atingerea unor standarde mai înalte au fost deja demonstrate. Producția speculativă a creșterii din vara lui 1933 a dus doar la o mică creștere a ocupării forței de muncă și totuși a fost urmată de un colaps rapid, arătând imposibilitatea de a absorbi puterea crescută productivă în condițiile existente, cu excepția „soluției” finale a războiului. Indexul Consiliului Rezervei Federale privind producția industrială (redus la baza din 1928 ca 100) care a crescut de la 54,1 în martie 1933, s-a prăbușit la 65,8 în noiembrie, și doar a crescut la 68,5 în ianuarie 1934.

Sistemul de a reduce cifra oficială a şomajului „în trepte”, așa cum a fost în Germania, prin răspândirea mijloacelor de angajare existente nu înseamnă nici o creștere reală a volumului angajării. Schemele de muncă civilă, deși folosesc sume colosale de bani pentru a da de lucru temporar și pentru a asista astfel la procesul de inflație doar intensifică problema când, din cauza creșterii enorme a volumului datoriei, trebuie să fie diminuate, aruncând milioane de oameni înapoi în șomaj, în timp ce nici un canal permanent de angajare nu a fost găsit. Nivelul salariilor reale a fost redus din cauza creșterii rapide a prețurilor. Federația Americană a Muncii este obligată să raporteze în organul său oficial din ianuarie 1934: “De la criza bancară, venitul mediu săptămânal al muncitorului a crescut cu 7,4 la sută (în octombrie), dar prețurile pe care muncitorul e obligat să le plătească pentru cheltuielile zilnice au crescut mult mai mult decât asta. Prețurile la mâncare au crescut cu 118 la sută (în noiembrie), prețurile pentru îmbrăcăminte și pentru mobilă au crescut cu 26,3 la sută (în noiembrie). Astfel, muncitorul care are o slujbă, o duce mult mai rău decât o ducea când a început anul. Salariul său ar putea fi mai mare, dar înseamnă mai puțin. Salariul său real e mai mic”. (The American Federationist, ianuarie 1934)

În ianuarie 1934, președintele Federației Americane a Muncii, William Green, s-a plâns că încă erau aproape 12 milioane de muncitori care nu au fost absorbiți în angajarea normală, și că „muncitorii pierd constant din cauza creșterilor de prețuri”: “Estimarea noastră arată că sunt 11.690.000 de oameni care caută de lucru, dar nu pot găsi de lucru în serviciile de producție industirale normale… Şomajul e încă peste nivelul din 1932 cu 1.500.000 de oameni. Muncitorii pierd constant din cauza creșterii prețurilor și trebuie să ne așteptăm ca standardele lor de viață să fie reduse și mai mult, pe măsură ce prețurile cresc. Dar în timp ce camuflajul „progresiv” social-reformist al “noului contract” al lui Roosevelt se evaporă cu rapiditate, realitatea tipului de sistem fascist, de capitalism de stat, concentrat în stat și de servitute industrială, rămâne. Așa cum Roosevelt a declarat în mesajul său către Congres din ianuarie 1934: “Am creat o trăsătură permanentă a structurii noastre modernizate industriale, și ea va continua sub supravegherea ei, dar nu sub dictatul arbitrar, chiar al guvernului însuși”. Secretarul pentru agricultură al lui Roosevelt, Wallace, a arătat și mai mult implicațiile acestui proces în pamfletul său intitulat „America trebuie să aleagă”, publicat în vara lui 1934.

În acest pamflet, în cursul căruia el pledează că America trebuie „anual și permanent să reducă pământul agricol cu 25.000.000 de pogoane”, el declară: “Noile tipuri de control social pe care le avem acum în funcțiune sunt aici și vor rămâne aici și se vor extinde în lume şi pe scală națională… Totuși am aplicat în această țară doar începuturile cele mai evident tipului de disciplină socială pe care un naționalism complet determinat o necesită. Trebuie să fim pregătiți să facem sacrificii către un sfârșit cunoscut”. Semnificația regimului lui Roosevelt este mai presus de orice semnificația tranziției la formele fasciste, în special în domeniul economic și industrial. Așa cum editorul de la revista “Current History Magazine” a New York Times, E. F. Brown, scrie: “Noua Americă nu va mai fi capitalistă în vechiul sens, nu va fi nici socialistă. Dacă pentru moment trendul este către fascism, va fi un fascism american, întruchipând experiența, tradițiile și speranțele unui mari națiuni a clasei mijlocii”. (Current History Magazine, July, 1933)

Dar de fapt această fază e tot o tranziție. Așa cum eșecul planurilor de recuperare economică devin vizibile și fac loc noilor forme de criză și răspândesc nemulțumire de masă, și mai ales avansul către război implicit în politica lui Roosevelt se dezvoltă deplin, cerința pentru forme politice corespunzătoare ale fascimului va apărea inevitabil în mod făţiş în Statele Unite.

4. Zilele din februarie și Guvernul de uniune națională din Franța

În Franța, efectele crizei economice au părut să se simtă la început cu încetineală. Dar în ultima perioadă, situația a progresat cu rapiditate extremă, iar chestiunea fascismului a devenit o chestiune arzătoare. Evenimentele din 6-12 februarie 1934 și prăbușirea guvernului Daladier, care a dus la formarea unui guvern de tranziție condus de Doumergue, de uniune națională, au scos la suprafață chestiunea fascismului și semnele din ce în ce mai clare ale îndreptării către o luptă armată directă.

Aceste evenimente sunt de o importanță vitală pentru țările „democratice” occidentale, din cauză că aceste evenimente etalează cu o claritate de cristal două căi alternative – calea așa-zisului „blocului de stânga” sau a democrației liberale burgheze, care duce de fapt la fascism, sau calea frontului unit al clasei muncitoare, de luptă împotriva capitalismului, care e singura care poate învinge fascismul. Care era situația în ajunul evenimentelor din februarie 6-12? Forțele național șovine, fasiste și monarhiste din Franța – care au fost mereu active și ascunse sub aparențe republicane și democratice – s-au acumulat extrem în urma crizei, în special de la ascensiunea hitlerismului, într-o alianță fățișă cu și beneficiind de asistența autorităților de poliție din Paris, cu susținerea presei centrale importante, adică, cu susținerea Statului și capitalului financiar. În același timp, formele guvernamentale au intensificat aceleași puterilor executive și aceeași represiune a muncitorilor obișnuită tuturor guvernelor capitaliste din prezent. Chiar și „The Times”, pe 5 februarie, adică, înainte de evenimentele decisive, a fost obligat să remarce: „Un contrast a fost trasat între represiunea severă a manifestațiilor comuniste și imunitatea de orice pedeapsă pentru demonstranții monarhiști și ziarele monarhiste, care au incitat direct cititorii să iasă la răzmerițe pe străzi”. Asta se întâmpla sub un guvern „de stânga” burghez, menținut la putere de sprijinul Partidului Socialist. Majoritatea din parlament era o majoritate „a unui cartel de stânga”, constând din Partidul Socialist și grupări burgheze „de stânga”. Acest guvern burghez „de stânga” (anterior sub Chautemps, apoi sub Daladier) a fost foarte discreditat de unul dintre desele și tipicele scandaluri financiare și de poliție, scandalul Stavisky, care a fost utilizat de forțele reacționare pentru a promova propaganda împotriva regimului parlamentar și pentru a pregăti un guvern de concentrare (uniune) națională, la fel cum și criza francului a fost folosită în același scop în 1926. După demiterea șefului poliției, Chiappe, care era cunoscut ca fiind mână în mână cu elementele monarhiste și fasciste, au fost făcute pregătiri pe față și au fost proclamate în presa principală pentru o răzmeriță şovină pe 6 februarie, care avea să servească ca încercare preliminară de forță și ca lance a avansului fascist. Care a fost linia guvernului Daladier și a „stângii democratice” în fața acestei provocări? Partidul Socialist a acordat votul de încredere guvernului Daladier, în guvernul de „stânga” burghez, ca apărător al „democrației” împotriva fascismului.

Pe baza susținerii lor, guvernul Daladier a primit o majoritate parlamentară substanțială de 360 to 220 în seara critică din 6 februarie. Împotriva acestei linii, Partidul Comunist, care a abordat Partidul Socialist pentru a forma un front unit împotriva fascismului în martie 1933, dar a fost refuzat, a făcut apel la un front de unitate de jos în sus, a chemat muncitorii pe străzi, împotriva atacului fascist, și prin sindicate a început să facă agitație pentru o grevă generală împotriva amenințării fasciste. Cele două linii acum aveau să primească demonstrația lor practică în evenimentele care au urmat. Guvernul Daladier a masat forțe militare masive în Paris în zilele dinainte de 6 februarie. Dar a acționat de fpat împotriva fascismului? Liderii fasciștilor și monarhiștilor au avut voie să-și ducă la îndeplinire pregătirile în libertate deplină. Anterior, în ajunul demonstrațiilor pentru o zi a muncii comunistă, 3000 de lideri comuniști fuseseră arestați în Paris cu scopul de a schilodi organizarea demonstrației. În ajunul acestei demonstrații reacționare nici un lider fascist sau monarhist nu a fost atins. Organizatorii reacțiunii au primit libertatea de a incendia, distruge și vandaliza clădirile guvernamentale și de a lua cu asalt Camera Deputaților. Nici o forță adecvată nu a fost trimisă de stat împotriva lor; poliția a fost inactivă; „Gărzile Republicane” și „Gărzile mobile” au primit constant comanda să se retragă și să facă loc gloatei burgheze; doar în ultimul moment, când aproape au ajuns la Cameră și demonstranții burghezi au început să tragă cu pistoale, „Gărzile mobile”, nu din ordinul ofițerilor, ci din instinct de apărare, au tras și ele, și în jur de o duzină de nătărăi ai reacțiunii și de trecători au fost uciși. Comisia de anchetă care a urmat a stabilit că împușcăturile au început din partea demonstranților fasciști și au fost menținute timp de o jumătate de oră înainte ca primul foc de ripostă să fie tras din partea forțelor guvernului; și că nici un ordin nu a fost dat de nici un ofițer, ci cei din gărzile mobile au început spontan să tragă în apărare, și au primit imediat ordinul de la superiorii lor să înceteze focul. Urmarea acestui incident este instructivă pentru viitorul democrației parlamentare. Imediat după acest incident, chiar a doua zi, pe 7 februarie, guvernul Daladier, care tocmai obținuse o majoritate parlamentară copleșitoare, a demisionat, și a fost instalat, în aplauzelor presei milionarilor, guvernul Doumergue de uniune națională, cu semi-fascistul Tardieu plasat într-o poziție strategică. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce a existat această capitulare a guvernului legal cu o majoritate parlamentrară în fața ofensivei de stradă a fascismului?

Această întrebare este de o importanță crucială pentru țările „democratice” occidentale unde încrederea în „instituțiile democratice” ca apărarea împotriva fascismului este încă predicată. De ce Daladier, „campionul democrației” și reprezentantul ales al socialismului francez, a demisionat imediat înainte ce o ofensivă extra-parlamentară fascistă a fost declanșată? Unde a mai era atunci „suveranitatea Parlamentului”, „legea și ordinea”, sau „voința alegătorilor” și toate nimicurile scrise pe hârtie de democrația burgheză? Au zburat pe fereastră, au fost luate de vânt, imediat ce capitalul financiar a dat ordinul în direcția opusă. Majoritatea parlamentară ar putea vota un lucru, dar capitalul financiar a comandat altceva, iar capitalului financiar trebuie să i se supună inclusiv și reprezentanții majorității parlamentare. Guvernul Daladier a emis o explicație, a susținut că a demisionat „pentru a evita o vărsare de sânge și mai mare”: „Guvernul, deși era responsabil de menținerea ordinii, a refuzat să asigure ordinea prin angajarea unor măsuri excepționale, care ar fi putut rezulta în acțiune represivă și în vărsare de sânge și mai mare. Guvernul nu a dorit să folosească soldații împotriva demonstranților, și din acest motiv a trebuit să plece din funcție”.

Ipocrizia transparentă a acestei „explicații” este vizibilă. Ca și cum, vreun guvern francez burghez a ezitat vreodată să folosească cea mai mare violență împotriva manifestanților din clasa muncitoare, folosind nu doar soldații împotriva muncitorilor, ci și organizând operațiuni miliare totale împotriva lor, așa cum s-a întâmplat în noaptea de lupte mult mai serioase din 9 februarie, în aplauzele întregii prese burgheze. Daladier a demisionat nu pentru că era un pacifist, ci pentru că era o marionetă a capitalului financiar și nu avea de ales. Daladier a demisionat pentru că a fost obligat de forțele reale ale statului, față de care majoritatea parlamentară era folosită doar pentru a fi pusă în vitrină. Ce altceva putea face? Chiar dacă ar fi dorit să lupte, nu avea nici o forță de partea lui. Poliția era în mâinile reacțiunii, statul general al armatei aparținea reacțiunii, s-a relatat că mareșalul Lyautey amenințase că va duce armata în Paris dacă va exista cea mai mică încercare de rezistență din partea majorității parlamentare. El era o marionetă deplorabilă și neajutorată la fel ca Asquith în Ulster. Dacă ar fi dorit să lupte, putea face un singur lucru – să dezvăluie publicului întregul complot, și să facă apel la masele proletare, la soldații obișnuiți, să reziste. Dar asta ar fi însemnat să lase liberă revoluția proletară de care el se temea la fel de mult ca oricare din blocul național sau dintre fasciști. În sinea lui, el era unul dintre aceștia, toată aparența de liberal democrat nu era decât o păcăleală pentru electorat. Știa care e datoria sa. A plecat în tăcere. Odată cu el, întregul castel de nisip al democrației burgheze, al apărării „democratice” împotriva fascismului, al „democrației împotriva dictautrii”, întreaga linie social-democrată s-a prăbușit în bucăți. Linia „cartelului de stânga”, a Partidului Socialist francez, a „apărării” democrat-parlamentare împotriva fascismului s-a dovedit că a pavat calea pentru avansul fascismului, pentru un guvern al Dreptei, pentru o dictatură intensificată împotriva muncitorilor, atât de mult că Partidul Socialist, după expunerea incriminatorie din 6 februarie, a fost obligat să țină un spectacol de cuvinte pentru a face apel la un front unit și pentru a susține greva generală împotriva fascismului, când nu mai era posibil să țină în frâu muncitorii cu amăgirea „democratică”.

În discursul în care le-a cerut iertare celor care l-au votat, pe 8 aprilie, Daladier a admis că era conștient că o întreagă lovitură contra-revoluționară era pregătită pentru 6 februarie: „Organizațiile fasciste au fost mobilizate pentru a forța o intrare în Cameră, pentru a proclama căderea Parlamentului și pentru a impune o dictatură”. Documente autentice dovedesc asta și apelurile directe la insurecție au fost puse în mâinile comisiei de anchetă. De ce atunci guvernul de stânga, democratic, având aceste informații nu a luat nici o măsură? De ce acești „democrați”, atât de nemilos riguroși împotriva celui mai mic semn de activitate comunistă, făcând arestări și suprimând în toate părțile, nu a mișcat un deget față de presa fasicstă care cerea pe față insurecție? Nu a putut răspunde la aceste întrebări. Dimpotrivă, e nerăbdător să ne arate că nici o măsură de apărare serioasă nu a fost luată: „A fost dovedit că în nici un moment nici un ordin de a se trage nu a fost dat de guvern. Nici o singură mitralieră, nici o singură pușcă, care a fost în mâinile „gărzilor mobile” sau ale poliției nu a primit acest ordin”. De ce guvernul, ales de o majoritate parlamentară, nu a luat nici o măsură pentru a se menține împotriva fascismului, ci în schimb a demisionat imediat în ciuda faptului că avea majoritate parlamentară? El admite că această întrebare este perplexă pentru „opinia republicană”: „Opinia republicană este uluită că guvernul a trebuit să demisioneze pe 7 februarie în loc să se mențină la putere, din moment ce avea majoritatea în Parlament”. Dar nu are nici un răspuns. Fumegă și se împiedică la această întrebare. Îi acuză pe alți miniștri că ar fi vrut să cedeze. Îl acuză pe președinte că a insistat asupra demisiei sale. Sugerează că ar fi fost dificultăți legale în calea luării unor măsuri concrete, arestărilor, proclamării legii marțiale: ar fi semnat președintele decretul? l-ar fi susținut parlamentul? Ca și cum ar fi fost o dificultate de moment sau o ezitare în a duce la îndeplinire orice măsură, dacă ar fi fost muncitorii și nu fasciștii care ar fi avansat în formații armate să ardă clădirile guvernului, să invadeze Camera Deputaților și să proclame o dictatură. În final, încheie cu aceeași scuză penibilă: i-a părut mai bine să demisioneze decât să riște o vărsare de sânge și mai mare.

Acesta este cântecul de lebădă al democrației parlamentare, regimul însetat de sânge împotriva muncitorilor, al vărsării de sânge nelimitată în războiul imperialist, dar fără dinți și neajutorată împotriva fascismului și reacțiunii. Pe 6-7 februarie 1934, democrația parlamentară din Franța și-a semnat condamnarea la moarte. Demonstrațiile fascist-monarhiste din 6 februarie au fost în realitate doar o ofensivă preliminară a reacțiunii, cu scopul de a ascunde și de a învinge reala rebeliune a nemulțumirii maselor, apariția mișcării clasei muncitoare împotriva căreia guvernul unei dictaturi intensificate a fost necesar. De aici caracterul particular al manevrei prin care a fost instalat guvernul de unitate națională.

Întreaga semnificație a acestui proces – prima pregătirile preliminare sub acoperirea guvernului de „stânga” Daladier, și masarea militară de artilerie și de trupe de către acest guvern cu susținerea socialiștilor și apoi, la un moment critic, înlocuirea acestui guvern de către un guvern de dreapta de unitate națională – a fost arătată în zilele care au urmat lui 6 februarie, pe măsură ce clasa muncitoare a intrat din ce în ce mai mult în acțiune. Bătăliile de vineri, 9 februarie, când demonstrațiile comuniste au fost interzise de către guvern, și muncitorii au luptat pentru posesiunea străzilor, le-au depășit enorm ca răspândire pe cele din 6 februarie, și au fost transformate într-o operațiune militară totală de către guvern: 23.000 de soldați și 14.000 de polițiști au fost trimiși în acțiune împotriva muncitorilor. „În contrast cu noaptea de marți (6 februarie), când poliția a oferit o resistență cu jumătate de gură față de manifestanții fasciști și regaliști, până când a fost prea târziu, orașul a fost transformat într-un front de luptă”. (Daily Herald, 10 februarie 1934)

Dictatura capitalistă nu are scrupule acum să „folosească mijloace excepționale” sau „să foloseacă soldați împotriva demonstranților”. Dar forța rezistenței clasei muncitoare a fost de așa natură că a reușit să oprească pentru moment primul val al atacului fascist. Asta a fost arătat și mai mult în greva generală din toată țara din 12 februarie. Sloganul comunist pentru greva de 24 de ore a primit o asemenea susținere masivă din partea maselor, că sindicatele reformiste au fost obligate să îl preia formal, chiar dacă au încercat să saboteze executarea lui, mergând până acolo încât să îl transforme în instrucțiuni (pentru muncitorii de la calea ferată) de a sta în grevă 15 minute sau „1 minut”. Dar greva și demonstrațiile frontului unit care au însoțit-o au câștigat de partea lor copleșitor susținere în toată țara. Calea reală a luptei împotriva fascismului a fost astfel demonstrată. Forța din ce în ce mai mare a frontului unit al clasei muncitoare de luptă în Franța a fost dovedită deplin ca fiind singura putere a luptei împotriva apariției ofensivei fasciste a capitalului financiar francez. Guvernul de unitate națională din Franța este expus ca un guvern tipic de tranziție către ascensiunea fascismului. Funcțiile sale ar putea fi sumarizate astfel: prima, prin concentrarea tuturor forțelor de a contracara și învinge valul în creștere al nemulțumirii clasei muncitoare, a doua în perspectiva forței rezistenței clasei muncitoare, de a acoperi manevrele mult prea fățișe fasciste cu o aparență de „calmare” și „protejare” a instituțiilor parlamentare democratice; a treia, de a duce la îndeplinire o ofensivă dură împotriva clasei muncitoare, cerută de capitalul financiar, așa cum s-a demonstrat în campania de tăiere a veniturilor oamenilor; și a patra, de a oferi o acoperire sub care forțele fasciste pot duce la îndeplinire pregătirile pentru un atac mai susținut. Astăzi, forțele fasciste și monarhiste duc la îndeplinire în mod activ pregătirile armate, și vorbesc pe față de o viitoare lovitură de stat. Acestea sunt indicii care arată că vor urma conflicte critice în viitorul apropiat în Franța.

5. Începuturile mișcărilor fasciste

În 1905, Milner, unul dintre liderii mult mai vizionari ai vechiului imperialism britanic, a descris într-o scrisoare privată singura speranță pe care o putea vedea pentru salvarea stăpânirii burgheze: „Poate un mare șarlatan politic, un bufon, un mincinos, un orator gălăgios și un favorit popular în multe alte privințe, poate o să apară acest tip de individ, care totuși să nu fie om de stat, combinația nu e imposibilă, și care, după ce va obține puterea prin acte populare, să o folosească în beneficiul nostru, al intereselor naționale. Nu prea sunt șanse pentru așa ceva, dar nu văd nimic altceva”. (Milner, scrisoare către dna Edward Cecil, The Milner Papers, Vol. II, 1899-1905)

Aici, vedem burghezia în mod conștient grupându-se în forme fasciste, cu mult înainte ca fascismul să fi fost recunoscut ca atare sau să fi ajuns la putere. Faptul că o asemenea descriere fidelă cu realitatea a unui Hitler sau Mussolini ar fi putut fi concepută cu un deceniu înainte începe să se arate ca o confirmare șocantă a cât de puțin personalitatea este cea care generează istoria, și cât de mult, mai degrabă istoria este cea care cere o anumită personalitate la un anumit moment. Fascismul nu a venit pe lume din cauză că „a apărut un lider”. Dimpotrivă, din cauză că burghezia are nevoie de fasicsm, „un lider” a fost creat din materialul care a putut fi găsit. Acest lucru e de o importanță majoră cu privire la dezvoltarea mișcărilor fasciste din Marea Britanie, Franța și Statele Unite, unde încă există anumite dificultăți în găsirea unui „lider” potrivit cu calificări suficiente populare (în Marea Britanie, un asemenea candidat există cu certitudine, dar e ales din rândul plutocrației). Dezvoltarea unei mișcări fasciste specifice este un proces complicat, care implică testarea pe teren în mod considerabil a mișcărilor reale, înainte ca o tehnică de succes să fie găsită. Doar naivii vor râde la ciudățenia acestor etape embrionice, și nu își vor da seama de caracterul șarpelului care este incubat. Cristalizarea fascismului într-o singură mișcare principală a durat peste 10 ani în Marea Britanie și nu a putut ajunge la forma sa finală, procesul încă este incert în Franța, din cauza complicațiilor speciale ale existenței vechii monarhiste „Action Francaise”, care este mai puternică până acum decât mișcările care se nasc și care sunt pur fasicste și ar putea încă să le domine; în Statele Unite situația este încă în primele faze ale confuziei. Mai important în această fază inițială decât mișcările fasciste specifice sunt tendințele directe din cercurile conducătoare ale burgheziei către fascism deschis, și prin urmare către crearea unei mișcări fasciste sau către susținerea celei mai eficiente mișcări fasciste care există deja. Aceste expresii directe de susținere pentru fascism trebuie găsite din abundență printre liderii burgheziei din Marea Britanie, Franța și Statele Unite. Conexiunile strânse ale cercurilor burgheze britanice cu fascismul italian și cu hitlerismul sunt notorii. Mussolini nici nu terminase loviutra de stat că a și fost decorat, în mod ostentativ, de regele britanic, în 1923, cu ordinul de mare comandor al Bath ca o răsplată pentru serviciile sale aduse contra-revoluției (corespunzând titlului similar de grad mai mic oferit lui Denikin care a eșuat în contra-revoluție). Relațiile intime dintre Chamberlain și Mussolini au fost exprimate în mod repetat cu o fervoare care nu era doar dictată de cerințele politicii externe. Vizitele trimișilor hitlerismului la sediile conservatorilor britanici au fost relatate deja îninate de ascensiunea la putere a lui Hitler. Churchill a declarat public, vorbind în Mecca din Roma în 1927, susținerea sa față de fascism: „Dacă aș fi fost italian, cu siguranță aș fi fost cu totul de partea ta de la început până la sfârșitul luptei victorioase împotriva poftelor bestiale și pasiunilor leninismului. (Churchill, discurs ținut în fața fasciștilor din Roma, ianuarie 1927, citat în Salvemini, The Fascist Dictatorship, p. 20)

Mond, sfântul patron al congresului sindicatelor și co-autor al rapoartelor Mond-Turner pentru cooperarea de clasă, nu a fost mai puțin deschis în recunoașterea fascismului și a explicitei sale mărturisiri că scopul său în negocierile de pace industriale cu Congresul sindicatelor era îndreptat către același interes pe care îl avea și fascismul.

Mărturisirea sa, făcută și în Roma (altarul unde inimile oamenilor de stat britanici și convervatori se deschid astăzi) în 1928, a fost într-adevăr atât de explicit, așa cum a fost relatat în presa britanică, că prin urmare a încercat să se lepede de el și să susțină că ar fi fost o „sinteză” scoasă din context și o „versiune incorectă” a remarcilor sale. „Referirile mele la fasicsm”, a scris el, „erau cu totul limitate la aplicarea sa în Italia”. Relatarea, așa cum a fost publicată în Daily Herald, spunea: „Admir fascismul pentru că este un succes în aducerea păcii sociale”, a spus Sir Alfred Mond într-un interviu în Roma, ieri, raporat de Exchange. „Am lucrat de ani de zile către același drum în domeniul industrial din Anglia… Fascismul tinde către realizarea idealurilor mele politice, și anume, de a face ca toate clasele să colaboreze cu loialitate”. (Daily Herald, 12 mai 1928.)

(Vezi Raportul Congresului sindicatelor din 1928, p. 215, sau negarea parțială a lui Mond și p. 412 pentru apărarea uluitoare din partea lui Citrine a dreptului lui Mond de a fi fascist și în favoarea alianței sindicatelor cu Mond, chiar și când Mond era fascist: „Presupunând că declarația ar fi fost adevărată, și că s-ar fi asociat cu fascismul, ar fi fost un teren logic pe care să purtăm această discuție”.)

Susținerea presei Rothermere și Beaverbrook față de Hitler și Mussolini și cerințele pentru un „Hitler britanic” sunt notorii și au culminat cu susținerea directă acordată de presa Rothermere mișcării fasciste britanice. De o importanță specială sunt recentele evoluții ale lui Diehard și revoltei dreptei din interiorul Partidului Conservator, reprezentat de Churchill, Lloyd și alții.

Sub forma bătăliei împotriva lui Baldwin, și în special asupra chesiunii Indiei, este dusă bătălia de către o opoziție din ce în ce mai deschisă față de instituțiile parlamentare democratice, iar sediul conservatorilor este presat enorm să mențină controlul în interiorul partidului pentru faza în prezent mult mai precaută a politicii oficiale burgheze (S-ar putea observa că între 1933 și 1934 Diehard sau opoziția au votat asupra chestiunii Indiei la Consiliul central al asociațiilor conservatoare având o treime din voturi). Churchill, vorbind în fața comisiei comune de anchetă asupra reformei constituționale din India din octombrie 1933, și opunându-se extensiunii chiar a mascaradei „instituțiilor democratice” pentru India, a folosit ocazia pentru a se referi la instituțiile democratice ca „acum căzând în disputa generală din lumea occidentală”. „The Times”, scriind despre revolta împotriva lui Baldwin din partidul Conservator, observă atât linia ei anti-democratică și posibilitatea victoriei sale: „Că „Baldwinismul” ar fi urmat de o formă de „Diehardism”- dictatorială sau birocratică sau pur comercială – este aproape neîndoielnic dacă acești nemulţumiţi vor obține ce vor. Și chiar ar putea obține ce vor”. (Times, 17 octombrie 1930)

Această evoluție este de o importanță specială pentru că, atunci când se ajunge la detalii, e de departe o certitudine că un Churchill sau un Lloyd vor permite ca conducerea să fie trecută în mâinile unui Mosley.

(* De altă parte a aripii „progresive” a burgheziei merită menționată susținerea fascismului liberal de către H. G. Wells și G. Bernard Shaw, care fac propagandă activă în numele fascismului, ceea ce a făcut ca ei să fie lăudați ca patroni ai fasciștilor britanici (The Fascist Week, 23 februarie – 1 marite 1934, referitor la „G.B.S. on the Brink -Will He Ever Wear a Blackshirt?” și semnul de întrebare din partea lui Shaw în slăvirea lui Mosley ca motto a cărții sale oficiale B.U.F.: „Oswald Mosley and British Fascism”.)

Tendințe similare și expresii care se îndreaptă mai mult sau mai puțin deschis către fascism ar putea fi observate în rândul oamenilor de stat și industriașilor din Statele Unite și Franța. Astfel, Gary, regele United States Steel, a declarat la Congresul Camerei de Comerț Internațional din 1923 (Observer, 1 aprilie 1923): „Am duce-o mai bine dacă un tip ca Mussolini ar fi la putere aici”.

Propaganda din trecut a școlii lui Belloc-Chesterton (împotriva parlamentarismului, împotriva finanțelor, împotriva marxismului, împotriva pacifismului și împotriva evreilor, pentru naționalism, pentru mica proprietate etc) a fost deplin fascistă în mediile academice – deși apariția ulterioară a întregului lor program cu acuratețe citat de catolicul Hitter nu a fost apreciată de acești virulenți anti-prusaci.

Iar fostul ambasador al Statelor Unite la Berlin, J. W. Gerard, a declarat, ridicându-l în slăvi pe Hitler: „Hitler face foarte mult pentru Germania, unificarea germanilor, distrugerea comunismului, antrenarea tinerilor, crearea de către el a unui Stat Spartan animat de patriotism, distrugerea guvernului controlat de parlament, atât de nepotrivit pentru caracterul german, protejarea de către el a dreptului de proprietate privată – toate sunt toate lucruri foarte bune și la urma urmei ce fac germanii pe teritoriul lor e treaba lor, cu excepția unui singur lucru: persecutarea și expulzarea evreilor”. (New York Times, 15 octombrie 1933)

Exemple abundente ar putea fi citate și din presa de dreapta din Franța care a arătat o admirație plină de invidie față de Hitlerism. Dacă ne întoarcem de la aceste tendințe care se acumulează la mișcările specifice și organizate fasciste, trebuie să remarcăm că în perioada recentă mișcările direct fasciste s-au dezvoltat rapid și cu proeminență în Marea Britanie și Franța, precum și în țări mai mici cum ar fi Belgia, Olanda, Suedia, Elveția etc. În Statele Unite, procesul evoluției lui Roosevelt încă pregătește terenul pentru fascism, iar chestiunea organizării direct fasciste este pentru moment, în principal, o chestiune a tendințelor confuze și începuturilor, cum ar fi cămășile de argint „Silver Shirts”, cămășile maronii „Khaki Shirts”, revigorarea Ku Klux Klan, mișcarea fascistă a lui Dennis, etc.. Din aceste tendințe o organizare mai dezvoltat fascistă se poate aștepta să apară cu rapiditate. Dar situația din Marea Britanie și Franța este deja considerabil mai avansată; și în etapa prezentă situația din Marea britanie și Franța este de o importanță crucială pentru viitorul evoluluției fascismului în țările imperialist occidentale. În Franța, am văzut deja cum evenimentele din februarie 1934, care au dus la căderea guvernului Daladier și la stabilirea guvernului de unitate națională, au scos chestiunea fascismului brusc și acuit în față și au dus la o creștere rapidă a organizațiilor fasciste. Situația este complicată în Franța de existența în paralel a monarhistei „Action Francaise” și a organizațiilor niciodată direct fasciste. Vechea „Action Francaise”, cu găștile ei de huligani, „Camelots du Roy”, a fost original fondată în 1898 ca o organizație naționalistă și antisemită, și ulterior a devenit monarhistă.

Având conexiuni strânse cu conservatorismul de dreapta și beneficiind de protecția semi-oficială pentru propaganda sa violentă și fără restricți, a avut o forță considerabilă printre organizațiile de drepta, dar fiind un corp reacționar rigid, doctrinar, monarhist, separându-l explicit de principiile fascismului, deși era foarte similar cu fascismul și în doctrină și în practică, doar că nu accepta tehnica sa tipic social-demagogică. Numeroasele organizații fasciste nu s-au coagulat într-un singur partid. Încercarea anterioară de a forma un asemenea partid, „Faisceau” stabilit de Georges Valois în 1925, nu a reușit. Astăzi organizații principale mai mult sau mai puțin explicit fasciste sunt „Jeunesses Patriotes”, fondată de Taittinger în 1924, și gruparea semi-militară „Croix de Feu” (o organizație a foștilor soldați din armată, dar de fapt recrutați din toate organizațiile de tip militar), condusă de colonelul de la Roque, fondată în 1927 cu subvenții de la Coty, și având câteva mii în primii ani, dar ajungând din februarie susținând că ar avea 150.000 membri. Mai sunt și alte organizații minore și grupări, cum ar fi „Mouvement National Populaire” în jurul „Action Nouvelle”. Despre puterea de luptă a acestor organizații, corespondentul din Paris al Manchester Guardian relatează: „The Croix de Feu”, the „Jeunesses Patriotes”, the „Action Francaise” și alte organizații reacționare nu au probabil mai mult de 25.000 până la 30.000 de „combatanți” în Paris. Cu toate acestea, dacă această forță ar fi înarmată, ar fi suficient de impresionată, chiar dacă când putea face puțin în cazul în care ar fi confruntată de poliție și de armată. Dar există doar un pericol ca la un moment critic ambele, și poliția și armata, să fie de partea lor, sau în orice caz neutre”. (Manchester Guardian Weekly, 23 martie 1934)

În același timp, din partea „socialiștilor” s-a dezvoltat o organizație, „neo-socialiștii” sau, așa cum s-au numit pe ei înșiși, „Partidul Socialist al Franței” condus de Marquet. Acest grup a fost, până în toamna lui 1933, o aripă de dreapta în interiorul Partidului Socialist, și sub influența victoriei hitlerismului a ieșit în față cu un nou program, atacând vechile concepții de internaționalism și baza proletară a socialismului, insistând asupra nevoii de a construi pe baza „națiunii” și de a apela la clasa de mijloc și la „tineret” și insistând asupra necesității „autorității” „unui stat puternic”, a „ordinii”, a „disciplinei”, a „acțiunii” etc.

Astfel, perspectiva era de fapt doar o tendință în evoluție și explicit declarată ca fiind bazată pe social democrație, marcată de o puternică influență fascistă; iar dezvoltarea acestei tendințe a fost unviversal recunoscută ca o evoluție către fascism.

În toamna lui 1933, acest grup s-a rupt din Partidul Socialist Francez pentru a forma Partidul Socialist al Franței iar liderul său, Marquet, s-a alăturat guvernului de unitate națională când acesta a fost format.

În Marea Britanie, situația nu a ajuns la aceeași intensitate ca în Franța, dar un nou format Partid Fascist, chiar dacă nu destul de puternic, a fost constituit începând din 1932, în Uniunea Fasciștilor Britanici, condusă de Mosley.

Organizațiile rivale mai mici sunt astăzi de o importanță minoră; s-ar putea lua notă de febril anti-semita Ligă Fascistă Imperială, și de cămășile Brune/verzi („Greenshirts”), original o mișcare folosită ca monedă de schimb, cu un caracter mai mult sau mai puțin pronunțat fascist, deși negând de formă fascismul. Uniunea Fasciștilor Britanici, deși nu a ajuns în mod necesar în forma finală, și-a stabilit poziția din două motive: primul, și în principal, din cauza sprijinului financiar copleșitor primit de la surse foarte influente; și în al doilea rând, din cauza originii istorice care stă la esența Partidului laburist și a Partidului Independent Laburist, pe când încercările anterioare rămăseseră doar niște mișcări ale unor generali retrași și ale unor reacționari suburbani. Mișcarea anterioară, „British Fascisti” care a apărut în 1923, formată de cercurile din jurul Ducelui de Northumberland și cu susținerea ziarului său „The Patriot”, a fost recunoscută legal de guvernul laburist: „Legalitatea acestei organizații a fost oficial recunoscută de ultimul guvern laburist, prin legalizarea Asociației ca „The British Fascisti”. (General Blakeney, președintele British Fascisti, în The Nineteenth Century, ianuarie 1925)

Generalul de brigată R. B. D. Blakeney, președintele organizației, a fost anterior managerul general al Căilor Ferate Egiptene. Comandantul său pentru zona Londra a fost generalul de brigadă Sir Ormonde Winter, K.B.E., iar vicepreședintele său a fost amiralul Admiral J. C. Armstrong.

(Încercarea ulterioară de a forma United Empire Party, Partidul Unit al Imperiului, lansată cu susținerea lui Rothermere și Beaverbrook Press în anii 1930 a fost în egală măsură dominată de generali: „Consiliul este aproape în totalitate compus din ofițeri militari, și experiența lor în chestiuni politice sau organizare este, cu două excepții, neglijabilă”. – Morning Post, 13 septembrie 1930).

Aceste organizații care aspirau spre fascism nu aveau nici o înțelegere a conexiunilor necesare pe care le aveau laburiste și nici a tehnicilor social-demagocice ale fascismului. British Fascisti a proclamat cu toată simplitatea obiectivul „de a asigura, practic și dacă e necesar, apărarea militantă a Majestății sale Regele și a Imperiului”. O circulară emisă ulterior a explicat rolul celor două ramuri, Unitatea Bărbaților și Unitatea Femeilor: „Pe timp de pace, ambele filiale se vor ocupa de propagandă, recrutare și organizare contra-revoluționară. Dacă există amenințarea unei revoluții sau a unei greve generale, Unitatea Bărbaților va forma o Forță Activă, iar Unitatea Femeilor va forma o Forță Auxiliară”. Este evident că pe baza acestei ingenuoase „contra-revoluții”, declarată în mod deschis, nici o mișcare de masă fascistă nu putea fi construită. Mișcarea a câștigat un anumit nivel de atenție în perioada care a precedat greva generală, în special din cauza faptului că era semi-oficial recunoscută de poliție, iar membrii săi erau recrutați în forțele de poliție, având un corp propriu, conduși de proprii lor ofițeri. Nu a obținut o influență politică și după greva generală a căzut în obscuritate.

Principala semnificație a mișcării lui Mosley a fost faptul că originea sa venea direct din interiorul Partidului Laburist. Mosley, după ce-a făcut parte din partidul conservator în parlament, a intrat în partidul laburist în 1924. Pe baza unei mari averi și a relațiilor influente, a avansat cu o extremă rapiditate, de neatins pentru un om obișnuit din clasa muncitoare, într-o poziție de comandă în acel partid, care este notoriu că e foarte deschis către puterea banilor și către relațiile cu burghezia, și care oferă locurile în parlament adesea oferite ca o licitație pentru cel care dă mai mult (nu mai puțin de 50 de locuri au fost oferite lui Mosley în același an în care a intrat în partid). În 3 ani, a fost ales în executivul partidului laburist în 1927, cu un vot mai mare decât Herbert, Morrison, și în 1928 a fost reales, strângând 2.153.000 de voturi. A fost numit ministru al muncii în guvernul din 1929, și în 1930 a demisionat pe motiv de inactivitate; trebuia să se ocupe de șomaj. Ca ministru, a produs memorandumul Mosley, care a fost prima sa ciornă către o politică fascistă, adică, o politică activă, fățișă, non-socialistă, de largă perspectivă a reconstrucției capitaliste. Această politică, nu din cauza caracterului ei non-socialist, ci din cauza caracterului ei activ, nu a fost susținută de conservatori, nu are nimic de-a face cu linia partidului laburist, care a și încercat să o îngroape. Mosley a apelat la Conferința Partidului Laburist din 1930 și a avut 1.046.000 de voturi împotrivă și 1.251.000 pentru poziția sa în executiv. A fost reales în executivul partidului laburist, și astfel de fapt a trecut direct din executivul partidului laburist în organizația Noului Partid sau a Partidului Fascist în 1931.

Pentru baza originală mai largă politică și influența lui Mosley (în contrast cu generalii care au eșuat în încercările fasciste anterioare) și lansarea sa pe frontul politicii de masă, este astfel necesar să mulțumească Partidului Laburist și Partidului Independent Laburist care în acest mod caracteristic au jucat rolul de social-fascism. În timp ce partidul comunist singur de la început a avertizat corect asupra tendințelor fasciste implicite la Mosley (care la început a încercat să le nege), politicienii de stânga ai partidului laburist s-au raliat în susținerea sa și i-au ajutat campania. Noul Lider, The New Leader, organul Partidului Independent Laburist, a scris despre Memorandumul lui Mosley: „În principal, așa cum se știe, schema sa urmează liniile partidului independent laburist”. (New Leader, 10 octombrie 1930)

Brockway a scris: „În privința ideilor, între grupul I.L.P. și gruparea mai mică a lui Mosley există foarte multe lucruri în comun… Nu peste mult timp, ne putem aștepta să vedem o revoltă din partea membrilor mai tineri din cele trei partide împotriva metodelor și spiritului celor bătrâni (Brockway, “The Ferment of Ideas,” New Leader, 7 noiembrie 1930) Manifestul Mosley din decembrie 1930, care deja oficial a respins socialismul („chestiunea imediată nu e o chestiune legată de deținerea proprietății, ci de supraviețuirea industriei britanice”) și a cerut o Dictatură a Celor Cinci pentru a implementa un program capitalist agresiv, a fost semnată de 17 parlamentari laburiști, inclusiv cinci ai I.L.P. împreună cu A. J. Cook.

(Numele celor 17 parlamentari laburiști care au semnat Manifestul lui Mosley, care a fost punctul de plecare al fascismului britanic au fost, pe lângă Mosley și soția sa: Oliver Baldwin, Aneurin Bevan, W. J. Brown, Dr. R. Forgan, J. F. Horrabin, M. Phillips Price, E. J. Strachey, J. Batty, W. G. Cove, J. Lovat Fraser, S. F. Markham, J. McGovern, 1. J. McShane, H. T. Muggeridge și C. J. Simmons.)

Când Noul Partid, primul pas categoric către formarea unui Partid Fascist, a apărut în primăvara lui 1931, era format din șase parlamentari laburiști și un parlamentar conservator, și făcea apel său către „masa de bărbați și femei patrioți care sunt hotărâți să treacă la acțiune”. Evoluția finală și fățișă din pântecul Fascismului Social către Fascism a avut loc pe parcursul anului 1931. După eșecul lui Ashton în alegeri pentru impunerea Noului Partid în aprilie 1931, scrie Strachey (Menace of Fascism, p. 161), „Mosley a început tot mai mult să folosească cuvântul Fascism în discuțiile private”. În mai 1931, potrivit Daily Express (18 mai 1931), Mosley, la o întâlnire la sediul Noului Partid, „a vorbit despre nevoia de disciplină: s-a căzut de acord în general că sunt multe lecții pe care Noul Partid trebuie să le învețe de la Hitlerism”.

Major Baker, secretarul politic al lui Mosley, într-un interviu pentru același jurnal a declarat: „Este adevărat că bărbații tineri care se strâng în jurul nostru sunt studenți de la Oxford și absolvenți. Cei mai mulți sunt atleți. Bărbații din jurul nostru în multe cazuri sunt proprietari de motociclete. Se vor forma în brigăzi batalioane motorizate care vor descinde într-un anumit loc”. Potrivit Daily Herald (6 iunie 1931), o misiune, constând din maiorul Major Thompson, D.S.O., and L. J. Cumming (fostul secretar de propagandă al federației din vestul Londrei al I.L.P.) a fost trimisă în Germania să studieze metodele naziștilor. Mosley, relatează The Times (2 martie 1931), „așa cum s-a înțeles, a colectat un considerabil fond de finanțare, nu de la socialiști, desigur”.

Sursa exactă din care au fost obținute venituri pentru a finanța aceste activități nu a fost cunoscută, dar era evident că susținerea financiară substanțială venea din mai multe surse decât din averile private ale liderului și din cotizațiile membrilor.

Detaliile acestei evoluții sunt importante pentru a arăta într-o formă clasică clară strânsa legătură dintre Fascismul Social și Fascism. Ultimul pas în acest proces a avut loc în 1932, când numele Fascist a fost adoptat pe față și Noul Partid (așa cum comuniștii au prevăzut de la început) a fost transformat în Uniunea Britanică a Fasciștilor. Declarația de politică, Marea Britanie, a lui Mosley a fost proclamată și ea repetă într-o formă foarte sumară trăsăturile familiare ale economiei de tip fascist şi politicii discutate în capitolele anterioare, cu accentul pus asupra politicii economice (“Stat corporatist”, arbitraj obligatoriu, „protecție științifică”, reglementarea producției, comerț, salarii, prețuri, și investiții – vechiile iluzii ale „capitalismului planificat”) și cu trăsăturile în mod necesar nepopulare politice ale represiunii ascunse sub fraze vagi sau chiar omise de la a fi menționate.

Suprimarea criminală a grevelor în Statul Corporatist nu este menționată. Suprimarea violentă și disoluția oricărei forme a mișcării clasei muncitoare nu este menționată. În privința sistemului electoral se declară direct că „asemenea principii electorale (adică ale Statului Corporatist) nu au scopul să limiteze drepturile votanților, electorilor ci mai degrabă să crească puterea lor reală, prin împuternicirea lor să dea un vot bine informat”, fără să se spună că, de fapt, în Italia fascistă și Germania nazistă, votanților li se prezintă o listă deja stabilită față de care ei își dau acordul, fără să aibă permisiunea să voteze candidați alternativi. Oricum întreaga carte este marcată de propaganda mincinoasă cu care se prezintă fascismul înainte de a ajunge la putere.

În toamna lui 1932 Forța de Apărare fascistă a fost stabilită, și în 1933 au fost stabilite sedii fasciste, de tipul Caselor Brune din Germania. Creșterea violenței în 1933 în legătură cu „purtarea uniformelor politice” (adică, a fasciştilor) a fost raportată după cum urmează de către ministrul de interne în Parlament pe 20 februarie 1934:

Creșterea pericolului de violențe publice pe care poliția le atribuie purtării a ceea ce convenabil ar putea fi numite uniforme politice este arătat de faptul că comisarul poliției pentru metropolă raportează că în primele șase luni ale lui 1933 în districtul poliției metropolitane au existat 11 violențe cu un caracter politic atribuite acestui motiv, în timp ce în ultimele luni ale anului anterior au exitat nu mai puțin de 22 asemenea violențe”.

La începutul lui 1934, fascismul a fost primit sprijinul unei organizații de presă foarte influentă, prin resursele milionarului Rothermere Press, care a fost pusă în slujba Uniunii Britanice a Fasciștilor, cu scopul să-l ajute să devină un partid bine organizat al Dreptei gata să-și asume răspunderea pentru afacerile naționale cu aceeași direcțe şi interes şi metodă, pe care și Hitler și Mussolini le-au avut. (Rothermere în Daily Mail, 15 ianuarie 1934)

Politica guvernului a fost proclamată a nu interfera pentru a restricționa expansiunea fascismului. Atâta timp cât o majoritate era capabilă, cu asistența sau lipsa de asistență a guvernului, să mențină pacea și ordinea în țară, era necesar ca orice acțiune majoră să fie luată pentru a restricționa asemenea partide. Este posibil ca în viitorul apropiat, ca urmare a opoziției de masă generalizate și indignării asupra creșterii necontrolată a fascismului și violenței fasciste, autoritățile să pună în scenă un spectacol de măsuri, (la fel ca în alte țări, la fel ca în Germania și Italia), pentru a se preface că ar restricționa „armatele private” ale fascismului. Experiența altor țări a arătat cu abundență că asemena măsuri restrictive și legale sunt întotdeauna puse în practică masiv împotriva auto-apărării din partea clasei muncitoare, și numai ușor, dacă un pic, împotriva fascismului (de exemplu, în Germania, disoluția riguroasă și dezarmarea muncitorilor frontului roșu, pe lângă o interdicție formală de scurtă durată împotriva trupelor de asalt, Storm Troops, de către Bruning, ultima fiind anulată imediat de von Papen din motive de „patriotism”).

În fiecare țară fascismul crește cu sprijinul direct, complicitatea și participarea autorităților de Stat, a înaltelor autorități ale poliției și cu susținerea burgheziei. Bătălia împotriva fascismului poate fi dusă, dar nu prin încrederea iluzorie în legalism, ci prin puterea mișcării clasei muncitoare.

Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 10: ESENŢA FASCISMULUI – ORGANIZAREA DECĂDERII SOCIALE

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 10:

“Fascismul, care se dezvoltă deja de peste un deceniu, nu are un trecut îndelungat în spatele său, și cu toată probabilitaatea – din chiar natura rolului său reacționar, din contradițiile sale interne violente și din întregul caracter al încercării sale disperate de a arunca un obstacol împotriva avansării revoluției sociale – probabil nu va avea nici un viitor prea îndelungat în fața sa. Probabil fascismul va fi ținut minte doar ca un episod în lungul război de clasă care s-a finalizat cu victoria revoluției sociale. Dar, dacă fascismul ar fi capabil să poată continu o perioadă îndelungată, dacă va putea să-și mențină puterea și să domine, așa cum visează, o întreagă epocă a istoriei sociale, atunci este evident din toate analizele care va fi rolul său istoric și ce tip de societate va produce.

Societatea unui „fascism stabilizat” – dacă o asemenea contradicție în termeni poate fi imaginată, dacă, de dragul analizei, încercăm să ne imaginăm posibilitatea unei asemenea societăți și să ignorăm pentru moment dialectica internă a rebeliunii revoluționare care ar putea să facă o asemenea stabilizare imposibilă – va fi o societate a decăderii organizate. Esența fascismului este încercarea de a suprima cu violență și de a depăși contradicțiile tot mai mari ale societății capitaliste.

Așa cum Goering a declarat într-un discurs în Pomeranian Landbund pe 17 martie 1933: „Regimul unității naționale, cu pumnul său de fier, va aduce interesele opozante ale diferitelor straturi din societate într-o armonie, care este atât de esențială prosperității poporului german”.

Cu forța („pumn de fier”) și cu suprimarea „intereselor opuse ale diferitelor straturi din societate” în „armonie”, adică, pe scurt, „armonia adusă de pumnul de fier” – aceasta este esența fascismului.

Dar ce implică asta?

Pentru că, de fapt, doar contradicțiile și conflictele care rezultă sunt forța principală care determină dezvoltarea într-o societate de clasă, adică, până când societatea devine un colectiv veritabil, prin lichidarea claselor. Până atunci, calea conflictului de clasă este calea dezvoltării sociale. A încerca, pe pe o parte să păstrezi contradicțiile – nerezolvate – și, pe de altă parte, să suprimi cu forța exprimarea lor ar însemna, dacă așa ceva ar reuși, că societatea va înceta să se dezvolte și va trece, în cel mai bun caz, la o osificare de tip bizantin sau de tipul vechii Chine. Dar o asemenea societate necesită de fapt o întreagă economie diferită de capitalismul modern. Pentru a depăși tendințele cele mai profunde, interne, ale fascismului – în ciuda faptului că astăzi folosește în practică instrumentul capitalul financiar – acestea s-ar dezvolta tot mai mult, dacă ar fi lăsate libere. Doar prin încercarea de a suprima cu forța, în loc de a le rezolva, contradicțiile din societatea modernă, fascismul scoate la iveală rolul său cel mai profund și reacționar. Pentru că, în acest mod, sugrumă dezvoltarea socială.

În primul rând, fascismul încearcă să suprime lupta de clasă, nu prin abolirea claselor, ci prin permanenta și violenta subjugare a clasei exploatate în fața exploatatorilor și prin zdrobirea oricărei rezistențe. Asta înseamnă, chiar dacă ar putea fi de succes, o condiție de război permament intern în interiorul societății, cu rezultanta extremă risipire a forțelor sociale și distrugerea din ce în ce mai mare a tuturor posibilităților de realizare colectivă.

Stabilizarea fascistă va însemna înlocuirea capitalismului liberal cu o castă sau cu un sistem de servilism legalizat.

Cum sistemul din secolul 19, liberal, capitalist, al formalului „contract liber” dispare din ce în ce mai mult sub condițiile moderne ale industirei pe scală mare, prăbușirea sa ridică cu și mai mare acuitate două alternative: fie socialism, sau deținerea în comun a mijloacelor de producție și obligarea în comun a tuturor cetățenilor să muncească pentru a să se bucura toți de roadele muncii, sau a unui stat servil (capitalism de stat), adică obligarea prin statut și reglementarea muncii clasei salariate pentru profitul clasei care deține proprietate, sub un cadru general al controlului de stat, cu abolirea dreptului de a face grevă. Statul fascist reprezintă a doua alternativă, adică, statul servil.

În al doilea rând, fascismul încearcă să suprime contradicțiile și conflictele din economia capitalistă, pe care avansul tehnicii și dezvoltarea producției de masă și a puterii productive le scoate la suprafaţă. La fel ca înainte, nu pentru a rezolva contradicțiile acutizate, prin socializarea formelor de producţie deja existente, ci pentru a le suprima prin restricţionarea artificială a forţelor productive, prin sugrumarea şi reducerea producţiei la limite fixate în funcţie de ce convine capitalului monopolist, pentru a bloca dezvoltarea forţelor de producţie, pentru a le agăţa de controlul birocratic de stat, şi, în cazuri extreme, pentru menținerea artificială a formelor de producție depăşite pe o scală mică, restricționând producția mașinăriilor și încurajând munca manuală (vezi Capitolul 11, secţiunile 1 şi 2 pentru exemplificări ale acestui proces).

Tendințele reacționare, stangnante ale capitalismului de monopol îşi găsesc expresia extremă în fascism.

În al treilea rând, fasicsmul încearcă să suprime contradicțiile evoluţiilor internaționale capitaliste, adică, contradicțiile dintre o piață unică și unificată, mondială, și specializarea internaționalizată a producției, pe de o parte, și grupările monopoliste competitoare și complexele de stat, pe de altă parte, prin distrugerea cu forța a bazei economiei internaționale şi retragerea în graniţele închise, pe o bază economică izolaționistă – linia așa-zisei „auto-suficiențe naționale” sau „autarhia”. Această linie retrogradă în mod făţiş înseamnă reducerea comerțului internațional și a comunicațiilor, creşterea costurilor de producție, scăderea standardului de viață, și intensificarea „balcanizării” lumii capitaliste. Unde ar duce această linie – dacă, de dragul analizei, continuăm să ignoram dialectiva luptei care ar putea face realizarea ei imposibilă și să ne imaginăm o linie directă și reușită și tot mai extinsă a tendințelor fascismului – va duce lumea capitalistă modernă în secolul 20?

Este evident că această linie va fi o linie a stagnării din ce în ce mai mari și a decăderii care va merge și mai departe de formele complexe interdependente către forme și mai primitive și care în final va duce la barbarie.

Prima etapă a acesui proces al evoluției fascismului va fi o fază a unui stat birocratic și non-progresiv – reglementare birocratizată și restricționarea întregii economii, în timp ce formele capitlaiste vor fi menţinute.

Dar, deși formele capitaliste vor putea fi menținute, iar plusvaloarea va fi în continuare extrasă, vechiul joc liber al producției capitaliste și circulației nu va mai fi permis. Acumularea și expansiunea vor fi strict controlate, din moment ce evoluția normală a procesului capitalist va impune cătușe prin încercarea de a reglementa „armonia”. Clasa capitalistă deveni o clasă permanent stabilită la putere, sau o castă, fără a permite nici un fel de ascensiune în rândul ei.

Se va încerca ca investiţiile să poată fi controlate, precum se va încerca şi controlarea stabilizarea bazei de reproducere a capitalului, şi de a evita sa minimaliza tulburările interne ale lărgirii reproducției expansioniste. Asta va însemna o tendință statică, non-progresistă, cu cote reglementate de producție și prețuri, cu fixarea nivelului salariilor și profiturilor. Noi invenții vor fi strict reglementate și controlate, așa cum azi toţi (capitaliştii) recomandă deja. Știința și educația vor fi descurajate, cu excepția cazului în care vor fi folositoare pentru scopurile militare indispensabile.

Această stagnare şi acest caracter non-progresist, de parazit, al capitalismului de monopol a fost deja observat de la începutul erei imperialiste. Lenin, în analiza sa privind imperialismul ca descompunere a capitalismului, a scos la iveală cu perspicacitate această tendință: “Ca orice monopol, capitalismul generează inevitabil o tendinţă spre stagnare şi putrefacţie. În măsura în care se stabilesc, fie şi numai temporar, preţuri de monopol, în aceeaşi măsură dispar pînă la un anumit grad stimulentele progresului tehnic, şi deci ale oricărui alt progres, alo oricărui mers înainte, în aceeaşi măsură apare, de asemenea, posibilitatea economică de a frîna în mod artificial progresul tehnic. (Lenin, Imperialism, Capitolul 8)

Evoluția post-război a capitalismului în cele două decenii care au trecut de când Lenin a scris asta, și în special evoluţia capitalismului de stat și fascismului au grăbit enorm acest proces. „Pietrificarea” industriei capitaliste sub o „birocrație industrială anonimă” a fost observată de către istoricul economist german, Schmalenbach:

Nu mai există nici o asigurare certă că bărbații capabili, competenți, vor mai putea face ceva bun. Cu certitudine nu sunt un sentimental să cred că în vechea industrie privată un bărbat capabil avea asigurat progresul şi avansarea în orice condiții. Cu toate acestea, este chiar foarte clar că, în noul tip de industrie prinsă în hățuri, această asigurarea este considerabil mai mică. În aceste concerne vaste, monopoliste, bărbatul de succes este mult mai ferm ţintuit în fotoliul de conducere, decât ar fi putut fi anterior în sistemul de industrie privată. În sistemul de liberă competiţie, el era nevoit să-şi câştige poziţia continuu. Șefii industriei, la un moment lideri viguroși în perioada de luptă și creștere, sunt pietrificați ca șefi de departamente, șefi de consilii industriale, și, cum industria se întoarce de la vertical la orizontal, ei se transformă din minți creative în manageri ai capitalului și funcţionari ai prețurilor. Dar acesta e doar începutul procesului. Această tendință de pietrificare spre o condiție non-progresivă, statică, care este tendința fundamentală a tuturor viselor „capitalismului planificat”, este doar prima fază. Pentru că, de fapt, tendința non-progresivă inevitabil se transformă într-o tendință către declin, către o descindere la un nivel economic și tehnic mai mic. Faza următoare, ale cărei prime semne deja pot fi distinse, devine ruperea graduală a combinațiilor mai mari, ruperea organizării pe scală mare, şi reîntoarcerea la unități economice mult mai limitate.

În loc de internaționalizarea economiei, apar „unități economice auto-susținute” locale. În loc de specializarea internațională a producției, apare o producție răspândită pe o scală mai mică pentru fiecare unitate, și declinul producţiei de masă care rezultă de aici. Cele mai avansate fabrici de mare producție, cu costurile foarte mari de funcţionare și nevoile de piețe enorme mondiale, încep să fie considerate neeconomice” când sunt puse în antiteză cu fabricile mai mici şi mai înapoiate. Astfel începe declinul (dacă proletariatul nu învinge, dacă avansul către faza următoare necesară a ordinii socialiste mondiale nu este realizată) de la un reper înalt al tehnicii capitaliste, din primul sfert al secolului 20, la forme din ce în ce mai primitive. Aceasta este baza economică a „declinului către Epoca Întunericului” pe care o vedem exprimată ideologic în fascism.

Scott Nearing, în eseul său despre „Fascism”, a oferit un tablou imaginar al acestui proces: “Nevoia de unități economice auto-suficiente îi va duce pe duce fasciști, așa cum i-a dus și pe predecesorii lor, care au facilitat lichidarea Imperiului Roman, la spargerea economiei în unități până când ajung la nivelul satului, moşiilor feudale şi pieţelor locale din oraşe. Economia de sat este aproape auto-suficientă… Aproape de acest nivel însă nu există nici o unitate care să pretindă că ar fi auto-suficientă economic. Nevoia de spațiu, în care auto-suficiența economică să poată funcționa, duce direct înapoi la asemenea forme ale economiei de sat și poate fi găsită azi în regiuni din Europa Centrală, India și China. Autarhia implică abandonarea națională a specializării în producție. Producția de masă va fi drastic restricționată”.

Abandonarea specializării naționale va merge mână în mână cu declinul comerțului internațional. Proporţional, pe măsură ce fiecare comunitate devine auto-suficientă, va înceta să mai facă comerț cu vecinii. Națiunea va înceta să mai aibă relații comerciale cu altă națiune; districtul cu districtul; satul cu satul, până când se ajunge la o fază similară celei din Evul Mediu, în care comerțul din lume poate fi realizat pe spatele cămilelor, măgarilor și altor animale și oameni de povară, sau cu câteva corăbii mici comerciale. Fiecare sat, comună, piață din oraș, fiecare comerciant sau negustor va fi obligat să îşi asigure auto-apărarea și protejarea proprietății sale. Localismul și individualismul vor fi din nou înlocuite de eforturile de coordonare socială, mașinăriile automate vor fi abandonate odată cu abandonarea producției de masă. Satul se va baza pe agricultura manuală și pe produse făcute manual. Căile ferate vor dispărea. Drumurile se vor întoarce la a fi doar nişte cărări prin noroi. Mașinile vor dispărea. Podurile vor fi distruse în cursul războaielor, care se vor repeta mereu, și al expedițiilor militare și prădăciunilor. Animalele de pradă, apărate de gardieni privați, vor trece prin apă şi îşi vor croi drum prin mlaștini”.

Dacă asta v-ar putea părea că e ceva scornit de imaginaţia fantastică a unui american sau a unui european, atunci putem compara economia Imperiului Roman în 50 înainte de era noastră cu economia de pe acelaşi teritoriu din 650 înainte de era noastră”.

Munca salariată, în masă, o să dispară, odată cu dispariția producției de masă specializate. Proletariatul modern va fi lichidat prin război, boală, foamete, și întorcerea la dependenţa de pământ, la fel de „eficient” cum au fost lichidate şi proletariatul, și masele de sclavi din Imepriul Roman, folosind aceleași mijloace… Standardul de viață va fi redus la acela al sătenilor din zilele noastre din Mexico, China, Austria sau România, cu excepția faptului că sătenii nu vor mai fi capabili să-şi asigure multe dintre tinichelele, uneltele și ustensile la care acum au acces pentru că ele sunt produse de centrele producției industriale specializate. În fiecare an vor sădi recoltele, vor aștepta ploaia, și când va fi secetă vor muri ca muștele din cauza foametei. În fiecare an, vor culege recoltele, le vor ascunde de bandele de tâlhari și de jefuitori și de soldații neangajaţi, se vor încălzi la focuri palide și-şi vor folosi ce timp liber le mai rămâne pentru a face sau a repara uneltele din gospodărie”. (Scott Nearing, Fascism, pp. 48-51)

Este o descriere plină de imaginație a unui proces ipotetic – deliberat evitând să ia în considerare dialectica luptei de clasă proletare, care va învinge și va opri punerea în practică a așa ceva. Dar estențial este o ilustrare corectă a ceea ce se va întâmpla, dacă tendințele independente ale economiei și politicii fasciste ar fi lăsate să meargă la concluzia lor finală. Esențial o ilustrare corectă a singurei alternative la care se va ajunge în final, dacă nu e realizată revoluția socialistă.

Cei care ezită în privința chestiunii revoluției sociale vor face bine să se gândească atent la această alternativă finală pe care o aleg acum. Simțul de declin al civilizației, atmosfera copleșitoare de pesimism, chiar dacă e însoțită de expresii de formă ale speranței revigorării prin fascism, domină în mod copleșitor toate manifestările fasciste și trădează esența lor cea mai profundă:

Nu ne încredem în nici un program sau planificare, în sfinți sau apostoli. Mai presus de orice, nu ne punem nici o credință în fericire, în salvare sau în tărâmul promis”, spune Mussolini (Popolo d’Italia, 1 ianuarie 1922).

Fascismul neagă posibilitatea unei concepții materialiste a fericirii”, tot Mussolini (The Political and Social Doctrine of Fascism).

Așa lipsiți de speranță cum suntem, trebuie să sperăm pentru bărbații blestemați”. (Blackshirt, 16-22 septembrie 1933).

Deplin conștienți de declinul culturilor și civilizației sub ochii noștri, vom cere încă dreptul fiecărui luptător mândru să lupte pentru o cauză, deși acea cauză pare pierdută”, Mussolini. (Fascist Week, 12-18 ianuarie 1934).

Dar nu e o cauză pierdută”. Aceasta este adăugirea care se face imediat, fără nici o încercare de a o baza pe altceva în afară de o credință mistică, pentru a salva aparențele și pentru a justifica lupta fascistă.

Dar adăugirea mai degrabă confirmă decât modifică perspectiva de bază care e scoasă la iveală. Tonul de bază și perspectiva rămân acelea ale unei civilizații care moare, luptând împotriva șanselor de a continua să sfideze orice evidențe ale faptului că istoria a dat deja sentința de condamnare a fascismului. Caracteristic pentru această perspectivă este influența dominantă a lui Spengler asupra Fascismului. Favoritul cel mai citat, filosoful cel mai influent și profesorul „teoriilor” fasciste rămâne Spengler, jurnalistul superficial și filosoful verdictelor inevitabilității declinului și colapsului civilizației, chiar dacă concluziile sale sunt de-a dreptul categorice, fataliste și lipsite de speranță în pesimismul lor. că fasciștii sunt obligați să le nege formal, în timp ce le accepte premisele. Cartea oficială referitoare la fascismul britanic (Drennan, B.U.F.: Sir Oswald Mosley and British Fascism) e plină de fragmente nesfârșite citate din Spengler și declară: „Interpretarea lui Spengler a istoriei lumii este un monument colosal al minții europene… Interpretarea pe care el o dă istoriei și trecutului rămâne valabilă și constituie o bază de pe care bărbatul modern începe să-și interpreteze propriul său prezent și să-și modifice propriul său viitor. Care sunt învățăturile acestui profet colosal”? El scrie: „Numai visătorii cred că există o cale de scăpare. Optimismul înseamnă lașitate. Suntem născuți în acest timp și trebuie să urmăm cu curaj calea care ne e destinată până la sfârșit. Nu există altă scăpare. Datoria noastră e de a deține ultima poziție, fără speranță, fără salvare… Sfârșitul onorabil este singurul lucru care nu poate fi luat unui om”.

Care este comentariul „The Fascist Week” referitor la această banalitate insipidă și mahmură despre starea civilizațiilor în agonie?

Cuvintele sale sunt un exemplu magnific al nobilității neînfricate în fața unei anihilări inevitabile”. (Fascist Week, 12-18 ianuarie 1934).

Prin urmare, organul fascist încearcă să predice că, poate, bărbatul ar putea fi „în unele moduri, liber de legile naturale” și astfel să scape de condamnare. Dar chiar și așa concluzia finală a organului fascist este: „Pentru cei care fac alegerea, chiar sfârșitul destinelor lor va fi un sfârșit onorabil.”

În același mod, cartea oficială a lui Mosley și a fascismului britanic, care a fost deja citată, glorifică distrugerea și colapsul civilizației și reîntoarcerea la primitivism: „Puterile sângelui și cele de nezdrobit ale trupului își reiau domnia lor antică”. (p. 198)

Chiar din negura istoriei, apar fostele umbre, ceea ce amenință satisfacția (fasciștilor)… Sir Herbert Samuel, un liberal de o perspicacitate unică, crede că Europa se întoarce la condițiile din secolul 12. Profesorul Laski se plânge de acești noi bărbați, care nu au „nici o inhibiție”….

Figura liderului… reiese din seninătatea șocant de haină a lui Mussolini și din forța feroce a lui Hitler.

Iar în urma lor, se întinde eternul, galantul condottieri, energicul Balbo și nemilosul Goering (pp. 42-43). (Drennan, B.U.F.: Sir Oswald Mosley and British Fascism.)

Cu această glorificare tipică a „condottieri”, reîntoarcerea la Balbo și la gorila Goering, din legea junglei, am putea să-i lăsăm pe fasciști la plăcerile lor nevrotice până când vine vremea ca mâna plină de forță a dictaturii proletare să pună capăt orgiilor lor însângerate și să stabilească ordinea civilizată și progresul în toată lumea. Ce vorbește aici prin gura fasciștilor nu e altceva decât glorificarea tipic decadentă și parazitară a sângelui și a omului peșterii (deja vizibilă în primele semne în subrezii Nietzsche, Carlyle și alte tipuri de bolnavi, sau mai recent reprezentată în literatura lui Ethel M. Dells și a lui Hemingway). Fascismul, în ideologia sa, nu este nimic altceva decât o continuare a decadenței de la sfârșitul secolului, ceea ce nu poate duce decât la sete de vărsare de sânge și barbarie. Toate acestea sunt doar respirația de moarte a civilizației burgheze în agonie, care-și dă duhul. Împotriva acestui pesimism, declin, decădere și descompunere, destine tragice, auto-eroizante, care idolatrizează moartea și întoarcerea la primitiv, misticismul, spiritualitatea și corupția, mișcarea proletară revoluționară a comunismului și a marxismului, care este moștenitoarea viitorului, proclamă certitudinea de netăgăduit și în crederea în viață, în știință, în puterea științei, în posibilitatea fericirii, proclamă optimismul de neînvins pentru viitorul întregii omeniri. Înarmat cu armele înțelegerii științifice a materialismului dialectic, marxismului va înfrânge și va mătura de pe fața pământului toate urmele bolii, descompunerii și decăderii care își găsesc manifestarea în fascism.”

Fascismul şi Revoluţia Socială · Uncategorized

CAPITOLUL 9: TEORIA ŞI PRACTICA FASCISMULUI

“Fascismul şi Revoluţia Socială” de Palme Dutt, capitolul 9:

CAPITOLUL 9: TEORIA ŞI PRACTICA FASCISMULUI

“La o analiză superficială, teoria și practica fascismului ar părea să semene de aproape cu faimoasa definiție a lui Gibbon privind teoria și practica bisericii catolice medievale de „a apăra nonsensul prin violență”. Dar, de fapt, așa cum deja am avut ocazia să subliniez, există o metodă foarte rațională în acest nonsens, şi la fel şi în violența sa. Vituperările megalomanilor, ale bătăușilor şi boemilor distruși – care constituie fațada exterioară a fascismului – acţionează ca o perdea în spatele căreia se ascund șefii afacerilor şi ai capitalului financiar, adică cei care finanţează și trag sforile (marionetelor) sunt perfect calculați, gândesc foarte clară și sunt inteligenți. Sunt preocupaţi de fapt de sistemul al fascismului, şi nu de ideologia imaginară, creată pentru a-i fraieri pe naivi. Îl al doilea rând, fantastica ideologie predicată de fascism are importanţă doar când e pusă în relaţie cu aceşti şefi ai afacerilor şi capitalului financiar, adică cu sistemul real care este pus în mişcare pentru a asigura menținerea capitalismului în condițiile unei crize extreme și a unei slăbiciuni extreme.

1. Există o „teorie” a fascismului?

Prima iluzie care trebuie clarificată şi îndepărtată este ar exista o „teorie” a fascismului, în același sens în care există o teorie a liberalismului, conservatorismului, comunismului etc. Mulți intelectuali, deși „deplâng” „excesele” fascismului, își permit să se lase fascinați și trași în discuții elaborate și speculative despre „filosofia” fascismului – și se pierd repede în iluziile optice ale alternării „socialismului”, „capitalismului”, „corporatismului”, idolatrizării unui lider puternic, jurămintelor înalt moralizatoare şi alte platitudini, propagandei anti-străini, apelurilor la „unitate”, glorificării războiului, entuziasmului pentru tortură, divinizării omului primitiv, denunțării marilor afaceri, idolatrizării căpitanilor industriei, lovirii cadavrului secolului 19, „superstițiilor umanitare liberal-democratice”, exhumării cadavrului mult mai putrezit al mercantilismului, absolutismului, metodelor inchizitoriale și concepțiilor de castă, teoriilor rasiste ale inferiorității tuturor celorlalte ființe umane cu excepția propriului trib, anti-semitismului, nordicismului și altele. Cei naivi ar putea să discute solemn și cu multă bătaie de cap aceste “teorii” care sunt oferite pentru a răspunde tuturor „gusturilor”, dar, de fapt, ele au o importanţă mai degrabă ca simptome și efecte secundare ale sistemului real și ale bazei fascismului, decât ca origine a fascismului sau motiv pentru care există fascismul (raison d’etre).

În realitate, fascismul înseamnă încercarea violentă a capitalismului intrat în descompunere de a învinge revoluția proletară și de a bloca cu forța contradicțiile din ce în ce mai mari ale întregii sale evoluţii. Orice în afară de asta sunt ornamente şi joc de glezne, teartu, fie conștient sau nu, pentru a acoperi și a face prezentabilă sau atractivă pretenţia principală a fascismului – că ar avea un scop revoluţionar, pe care însă nu-l poate declara în mod deschis fără a-şi învinge propriul său scop. Din acest motiv, teoria reală științifică care stă la baza fascismului poate fi mai bine studiată într-un document cum e “Deutsche Fuhrerbrief” sau buletinele confidențiale ale Federaţiei Industriei Germane, care au fost deja citate în capitolul anterior, și nu în declarațiile de propagandă destinate consumului public referitoare la „teoriile” susţinute chiar de liderii fasciști. Declarația confidențială a șefilor capitalului financiar definește în mod clar și fără nici un ascunziș esența obiectivă și scopul fascismului, așa cum este văzut de stăpânii care îl finanţează și de cei care îl controlează, și prin urmare are o importanță științifică și teoretică pentru înțelegerea reală a fascismului.

O asemenea declarație arată clar că fascismul este doar o metodă tactică a capitalului financiar şi că e folosit exact în același mod în care sunt susținute şi formele democratice şi cele ale guvernelor social-democrate, care şi ele sunt tot o tactică a capitalismului, fiind susținute în funcţie de condiţii şi circumstanţe – pentru a învinge revoluţia proletară, pentru a diviza populația exploatată și pentru a menține stăpânirea capitalistă. Toate „teoriile” de propagandă, ajustările mitologice, presupusele „noi școli de gândire politică” etc nu sunt decât o perdea de fum care au scopul de a acoperi intenţiile fascismului. Deja am văzut, în investigația referitoare la Ce este fascismul?” din capitolul 4, cât de goale și lipsite de sens sunt toate încercările infinite de a defini fascismul de către exponenții săi de frunte. Cu cât aceste definiții sunt mai atent examinate și analizate, cu atât mai mult se vede că se învârt mereu în jurul aceloraşi banalităţi şi platitudini care nu sunt în nici un fel speciale fascismului – „interesul comun înaintea celui personal” (baza programului partidului nazist din Germania); „datoria”, „eroismul”, „conceperea statului ca o entitate absolută” (Mussolini); „o concepție organică și istorică a societății” (Rocco); „o concepție care nu se bazează nici pe dreapta, nici pe stânga”; „cooperarea tuturor claselor”, „dezvoltarea coordonată a tuturor resurselor naționale pentru binele comun” (Villari); „o concepție înaltă a cetățeniei”, „mișcarea Modernă”, „credința celor care de la război au început să-și dea seama că vechiul sistem era mort și că un nou sistem trebuia creat”, „sistemul următoarei faze a civilizației”, „credința și moralitatea bărbăției britanice” (Mosley); „guvernul ordonat, disciplina națională”, „progresul coordonat”, „o credință în justiție și solidaritate…. Creștinism social” (The Blackshirt, “Cămășile negre”); „o reîntoarcere la conducerea omului de stat”, „respectarea națională a datoriei către ceilalți”, „mai puțină politică şi mai degrabă o stare minții” (“The Fascist”), etc., etc. 

Acestea și alte fraze la fel de bombastice şi lipsite de substanţă sunt rotite la nesfârşit de toate explicațiile propagandei fascismului.

{Social-democrația de stânga adesea spune despre comunism: “Scopul nostru e același, doar metodele noastre diferă”. Ar fi mult mai corect să spunem despre social-democrație și fascism: „scopurile lor sunt aceleași: salvarea capitalismului de revoluția clasei muncitoare – doar metodele lor sunt diferite”.}

Există, este adevărat, un conținut definit în mod deschis şi specific scos la înaintare, și anume, mult promovatul şi popularizatul „Stat Corporatist”, dar o analiză mai profundă din secțiunea următoare va arăta că această concepție este de fapt la fel de goală și lipsită de substanță ca și celelalte.

Ambiguitatea şi caracter vag al banalităților convenționale folosite pentru a descrie scopurile sale de fundamentale nu sunt deloc întâmplătoare în fascism, ci sunt inerente și inevitabile. Această terminologie este standardul vag și terminologia înșelătoare folosită de toate părților capitaliste, care încearcă să mascheze şi să ascundă realitățile stăpânirii de clasă și ale exploatării de clasă, sub masca unor expresii lipsite de substanță, cum ar fi „comunitatea”, „bunăstarea națională”, „statul deasupra claselor” etc. Aceasta este terminologia obişnuită a unui MacDonald, a unui Henderson sau a Fabianismului din mișcarea laburistă care a fost folosită pentru a învinge socialismul și pentru a masca servitutatea social-democraţilor față de capitalism. Este terminlogia obişnuită a unui Baldwin sau a unui Lloyd George, a unui Tardieu sau a unui Herriot, a unui Hindenburg sau a unui Wels. Folosind aceste clişee capitaliste răsuflate la care politicile capitaliste recurg pentru a-i descrie scopurile, fascismul nu diferă cu nici o iotă de alte politici capitaliste, de conservatorism, de liberalism, sau laburism. Tuturor acestora li se pot aplica imediat toate citatele de mai sus. Având această identitate, fascismul îşi arată nu doar sărăcia teoretică și lipsa de substanță, dar scoate la iveală şi faptul că scopurile sale au aceeaşi aceeaşi identitate de bază cu scopurile altor partide capitaliste. Fascismul diferă de alte partide capitaliste doar prin metodele sale specifice, prin practica sa, dar urmăreşte atingerea aceloraşi scopuri (capitaliste) de bază. Pe scurt, în ciuda tuturor pretențiilor inflamate și încercări unora de a arăta contrariul, nu există nici o „teorie” distinctivă a fascismului în sensul că ar fi un sistem distinctiv, că ar avea o altă doctrină şi ar veni cu o altă perspectivă asupra lumii (decât celelalte partide capitaliste). Diferă doar în practică: și pentru a masca această practică, se împăunească cu un amestec de pene împrumutate din oricare alte teorii, principii sau instituții care ar putea servi unui scop de moment, existând adesea cele mai şocante contradicții teoretice (de exemplu, în teoriile rasiste) între un fascism și altul. A confunda penele împrumutate cu pasărea înseamnă a nu fi capabil să înțelegi esența fascismului. Sau, pentru a diversifica metafora, ar putea fi adresat un avertisment celor care caută cu toată naivitatea să studieze înaltul „ideal” și explicațiile „spirituale” ale „bazei teoretice” a fascismului, că a confunda blana de oaie sub care se ascunde lupul cu o ascunzătoare a oii înseamnă că eşti cu adevărat o oaie şi o pradă sigură pentru lup.

Fascismul s-a dezvolat ca un fapt istoric, ca o mișcare lispită de teorie – adică, s-a dezvoltat, în realitate, ca o mișcare negativistă (folosind un amestec de șovinism național și de sloganuri pseudo-revoluționare) în opoziție cu revoluția proletară, și în special s-a distins prin folosirea metodelor violente și extra-legale împotriva mișcării proletare, a muncitorilor.

Doar mai târziu, după 2 ani de existență, când a devenit clar că, pentru a putea să pară îmbrăcat în teorie şi echipat ca partid și ca mișcare, când a fost clar că era nevoie nevoie să se găsească „o filosofie”, adică în 1921, conducerea fascistă a dat ordin ca o „filosofie” potrivită să fie fabricată.

În august 1921, în pregătirea Congresului din 1921, Mussolini a scris:

Fascismul italian are nevoie acum, dacă nu vrea să moară, sau, mai rău, să se sinucidă, să ofere „un corp de doctrine…”. Expresia este mai degrabă una puternică, dar aș dori ca în următoarele două luni, de acum până la Congresul Național, filosofia Fascismului să fie creată”. (Mussolini, scrisoare către Bianchi, 27 august 1921, republicată în “Message et Proclami”, Milano, 1929, P. 39.)

În două luni, filosofia fascismului trebuie creată”. Noua „filosofie” este comandată ca la fel cum ar fi cerut un vagon de cărbune.

Spiritul acestei mişcări este fără îndoială magnific în stilul unui case de modă sau al unui magazin comercial, care ar fi gata să ofere orice, pe loc, la orice comandă, chiar şi când atunci o întreagă „filosofie” este cerută la vânzare. Dar nu este spiritul unei mișcări veritabile sau al unei mişcări serioase, cu rădăcini.

În același mod, am putea observa explicația lui Hitler că o nouă „teorie asupra lumii” era necesară ca singurul mijloc de a combate teoria asupra lumii oferită de Marxism.

Fiecare încercare de a combate o teorie a lumii prin mijloace de forță va eșua lamentabil, în cele din urmă, atâta timp cât lupta nu poate să ia forma unei agresiuni în favoarea unei noi concepții intelectuale. Doar când două teorii ale lumii se luptă în termeni egali că forța brută, persistentă și nemiloasă, asta poate duce la o decizie prin arme în favoarea părților care le susţin. În acest aspect lupta împotriva marxismului a eşuat la acel moment. Acesta a fost motivul pentru care ce legile lui Bismarck privind (interzicerea) socialismului au eșuat în cele din urmă în ciuda faptului că totul era de partea lor. Erau menite să eșueze. Lipsa unei platforme privind o nouă teorie asupra lumii a fost cea care a stabilit care luptă putea fi câştigată, pentru că numai „înțelepciunea” proverbială a înalților oficiali ai statului ar fi putut să-şi imagineze posibil ca nişte baliverne privind aşa-zisa „autoritate a statului” sau privind „ordinea și linișteasă fie suficiente pentru a induce oamenii în eroare ca să-i facă să lupte până la moarte.

În 1914 era de fapt de conceput o luptă împotriva social-democrației (n.t. care atunci nu abandonase încă marxismul), dar lipsa unei substanței practice a făcut îndoielnic cât de mult şi cu cât succes putea fi susţinută o asemenea luptă. În acest sens a existat o serioasă lipsă”. (Hitler, Mein Kampf, English translation, PP. 78-9.)

Hitler, sau cel care a scris acest pasaj, are aici perfectă dreptate să pună degetul pe slăbiciunea unei lupte împotriva marxismului. Dar este aceasta este intuiţia tactică a unui şarlatan, nu a unui gânditor asupra lumii sau a unui lider istoric.

Marxismul este puternic și invincibil, pentru că este de fapt o terorie asupra lumii; prin urmare, trebuie să venim cu o altă teorie asupra lumii cu scopul de a-l învinge: acesta era raționamentul lor. Din nou, numai o abordare negativă față de marxism e cea care dictează ideologia și necesitatea pentru fabricarea ei; marxismul rămâne singura forță pozitivă, dominantă. Este evident că nici o teorie asupra lumii nu vine pe lume în acest mod, ci doar ca un substitut pentru o teorie. Senzația unei „noi ideologii” care intoxică susţinătorii mai fanatici și emoţionali ai fascismului, dându-le iluzia unei eliberări de fostele superstiții și o nouă dinamică pentru putere, nu reprezintă în realitate nici o ideologie distinctă de ideologia generală a capitalismului, ci doar o ideologie tipică a celei mai moderne faze a capitalismului: adică, expresia accentuată a tuturor tendințelor imperialismului sau capitalismului în descompunere, în perioada de criză generală. Disprețul pentru formele constituționale și legaliste, glorificarea violenței, negarea tuturor ideilor de stânga, egalitare, și umanitare, cerința pentru un stat puternic și de forță, urcarea pe tron a războiului ca cea mai înaltă formă de activitate umană – toate acestea sunt expresii tipice ale capitalismului de monopol modern. Ele nu sunt specifice fascismului sau rezervate fascismului: fascismul doar le exprimă cu cea mai mare brutalitate. În poeziile unui Kipling, în propaganda pentru războiul Boer a unui ziar ca „Daily Mail”, în dictatura de război a unui Lloyd George, care a călcat în picioare formele constituţionale cu scopul de a da lovituri năprasnice şi fatale, spiritul fascismului este deja prezent în formă de embrion. Și, într-adevăr, fascismul se dezvoltă istoric din propaganda pentru război, și sub ghidarea inspirațională a autorităților armatei, atât în Italia, cât și în Germania.

Nu există nimic original sau creativ în fascism.

Nici o singură idee creativă sau realizare nu îşi are sursa în fascism. Critica liberalismului și a democrației liberale capitaliste, cu toate contradicțiile ei profunde şi răsunătoare între suveranitatea formală a „cetățeniei” și realitatea sclaviei salariale, este împrumutată de la Marx. Dar concluzia lui Marx, care e singura care justifică această critică prin faptul că arată calea prin care poate fi depăşită, şi arată doar calea care duce spre abolirea claselor va face ca cetățenia formală (oficială) să fie reală, să aibă substanţă reală, este omisă, pentru că, în fascism, contradicția răsunătoare dintre „cetățenia” formală și realitatea sclaviei salariale rămâne şi este menţinută, la fel cum rămâne și în liberalism, cu excepția unei coerciții mai brutale și a unei subjugări mai brutale în fascim pentru a putea fi menţinută.

Capcanele pseudo-revoluționare, înscenarea mascaradei de „cucerire a puterii”, forma nouă a guvernului bazată pe un singur partid, care să fie susţinut de toată populaţia, este mutilată şi devine o imitație servilă şi o caricatură a Revoluției Ruse, fiind întoarsă cu susul în jos. Dar chiar și caricatura nu poate fi reprodusă până la capăt, pentru că, în timp ce ideea unei conduceri din partea unui singur partid este împrumutată (dar a unui partid autocrat, nu democrat), cheia sistemului, sovietele sau atragerea maselor direct în munca guvernului prin propriile lor organe alese de jos în sus, nu pot fi copiate nici măcar în caricatură: dimpotrivă, chiar consiliile municipale alese anterior sunt abolite de fascism şi înlocuite cu o domnie arbitrară a unui prefect nominalizat-desemnat, a unui Podesta, sau, în Germania, cu un comisar de stat numit şi impus de sus în jos, trecând chiar și peste formele alese oficial.

Teoria unui stat economic, reglementat, al industriei private și a colaborării de clasă din „Statul Corporatist”, adică, a unui capitalism sindicalizat, controlat de stat cu un plus de ipocrizie, care să „reprezinte muncitorii”, este împrumutată din toată evoluție modernă a capitalismului monopolist din toate țările. În particular, acestea sunt teoriile tipice ale liberalismului modern și ale socialdemocrației, cu „capitalismul lor organizat”, „consiile de planificare națională”, „consiile economice naționale”, „consiliile comune industriale” și restul aparatului, teoriilor și instituțiilor care s-au dezvoltat continuu și din ce în ce mai mult în era imperialistă, și, mai specific începând de la război, înainte ca fascismul să fi existat. Cu excepția unor metode coercitive ale fascismului, pentru toate teoriile esenţiale şi formale „Statului corporatist” se pot găsi paralele exacte în cartea galbenă a liberalismului.

În sfârșit, ideologia național-șovină, anti-semitismul și teoriile rasiste toate sunt împrumutate, fără nici o trăsătură nouă adăugată, din rezerva de muniție a partidelor vechi, conservatoare și reacționare, așa cum au fost folosite de unii ca Bismarck sau ţarul Nicolai, și cum au fost popularizate în propaganda unor pan-germani sau pan-slaviști. {Merită remarcat că „Uniunea creştin socială a muncitorilor din Alen” (un predecesor al partidului nazist din Germania) a fost fondată în această perioadă de către Stocker, un capelan al Curții, care predica un program al unui așa-zis „socialism creștin”, care în practică era anti-semitism şi era mascat prin denunțări ale corupției financiare, cu organizarea de răzmerițe de stradă și vărsări de sânge. La această mișcare s-a referit bătrânul Liebknecht când a vorbit despre Anti-Semitism ca „socialismul proștilor”. Agitația și propaganda anti-semită s-a răspândit din Germania în Rusia la începutul 1880, din nou, inspirată direct și stimulată de sus în jos. „Elementul modern anti-semit”, scrie Lucien Wolf, „a provenit de la vârful puterii. Guvernul (țarului) rus a fost acuzat direct că a promovat răscoalele din 1881 cu scopul de a distrage atenția de la propaganda nihilistă. Asta pare să fie adevărat referitor la generalul General Ignatiev, pe atunci ministru de interne și referitor la poliția secretă”.}

Alt element conștient anti-revoluționar și anti-socialist este faptul că această mișcare e instigată de oficiali și această trăsătură a mișcării iese în evidență de fiecare dată.

În Franța, publicația lui Drumont „La France Juive” a apărut în 1886, iar scandalul anti-Dreyfus, promovat de autoritățile militare de rang înalt și de șefii birocrației, prin falsificări de documente, s-a întins din 1894 până în 1906. Numai capitalismul britanic, care în perioada sa de stabilitate l-a putut numi pe un evreu conservator prim-ministru și a putut să dea titluri nobiliare milionarilor evrei, nu a avut nevoie până acum de demagogia primitivă anti-semită, dar astăzi semnele existenței sale încep să se răspândească în Anglia în strânsă asociere cu răspândirea fascismului.

Pe scurt, întreaga perspectivă și ideologie a fascismului nu este nimic altceva decât o amestecătură de elemente împrumutate din orice sursă, cu intenția de a masca și mușamaliza realitățile și practica capitalismului monopolist modern în perioada de criză și de război de clasă extrem. Nu există nici o singură idee creativă în fascism.

Capitalismul la vremea sa, în primele sale zile progresive, a avut o activitate constructivă și a dus înainte întreaga cultură umană, în fiecare domeniu. Revoluția franceză a răspândit o nouă viață și o nouă înțelegere în toată lumea, și azi putem arăta cu mândrie spre rezulatul acesteia și ne putem mândri că-l moștenim, chiar dacă azi suntem capabili să înțelegem că baza burgheză a Revoluției franceze a pus inevitabil o stavilă în calea a ceea ce ar fi putut fi realizat. Revoluția rusă a deschis o nouă eră pe o scală care a depășit orice schimbare anterioară din toată istoria omenirii, o dimensiune totală care abia acum începe să fie realizată. Dar fascismul nu a produs nimic și nu va produce nimic. Pentru că fascismul este doar expresia morții și a bolii.

2. Demagogia ca știință

Bolșevismul ne bate la porți. Nu ne putem permite să îl lăsăm înăuntru. Trebuie să ne organizăm împotriva lui, să ne unim forțele și să-i opunem rezistență. Trebuie să ținem întreaga America neatinsă (de bolșevism). Trebuie să ținem muncitorii departe de literatura comuniștilor și de gândirea roșilor; trebuie să ne asigurăm că mințile lor nu sunt îmbolvănite (de comunism)”. – Al Capone

Citatul acesta îi aparține lui Al Capone și este o introducere potrivită a ideologiei anti-comuniste a fascismului. Sinceritatea apelului unui hoț și gangster de a menține societatea existentă „neatinsă” în fața amenințării comuniste ar putea să pară la o primă privire de un comic total, dar de fapt este chiar rezonabil de rațională. Nimeni nu are un interes mai sincer și un zel mai mare decât hoții să mențină instituția proprietății private, fără de care profesiunea lor ar lua sfârșit, și ei ar fi nevoiți să se găsească în situația neplăcută de a găsi de muncă pentru a trăi. Pe de altă parte, acești indivizi nu pot proclama public principiile hoției și gangsterismului ca bază a poziției pe care o adoptă, și din considerente de imagine publică ei trebuie să publice pe prima pagină sub titluri ca acesta „Anglia pentru englezi: Amenințarea străinilor” următoarele: „Tipul evreului de din clasa de jos, împreună cu alți străini care înjosesc viața acestei națiuni vor fi scoși din țară într-o manieră de două ori mai rapidă sub fascism”. Anti-semitismul, expresia tipică a unui sistem care se cutremură, este promovat de către capitalism în faza sa în descompunere direct proporțional cu ascuțirea luptei de clasă.

Ei exprimă pretenția de a deține cele mai înalte principii morale pentru a menține societatea „nepătată” și pentru a ține „mintea” muncitorului „sănătoasă”. Acest ton înalt moralizator se regăsește în toată propaganda fascistă și însoțește toate jafurile gangsterilor. Nici nu ar trebui ca așa ceva să fie văzut ca o contradicție; cele două caracteristici merg inevitabil împreună în perioadele de descompunere și de decădere ale capitalismului. Așa cum a remarcat Plechanov: „Marx a spus foarte adevărat că, cu cât mai mult se dezvoltă antagonismul între forțele în creștere ale producției și extinderea ordinii sociale, cu atât mai mult ideologia clasei conducătoare devine pătrunsă de ipocrizie. În plus, cu cât mai efectiv viața dezvăluie caracterul amenințător al acestei ideologii, cu atât mai mult limbajul folosit de clasa de la conducere va deveni mai sublim și mai virtuos”.

Această observație pătrunzătoare este adesea confirmată de ceea ce se întâmplă azi în Germania. Răspândirea înșelătoriei scoasă la iveală de procesul Harden-Moltke merge mână în mână cu „revigorarea idealismului” (Plechanov, Fundamental Problems of Marxism, ediția în engleză, 1929, p. 82.)

Procesul observat de Plechanov s-a dezvoltat considerabil mai mult în Germania și în toate societățile capitaliste de azi. Mulți dintre principalii lideri ai fascismului german nu sunt doar drogați și perverși notorii, dar și exprimă în scris cu multă încântare modul în care exploatează femeile pe care le torturează și în particular crimele revoltătoare (vezi, de exemplu, Ernstes und Heiteres aus dem Putschleben of von Killinger, care a fost numit de Hiler comisar pentru Saxonia și ministru-președinte), în timp ce în programul lor cer protejarea „moralei și simțului de decență al rasei germane”. Acest lucru nu este o contradicție, ci doar o exemplificare și mai accentuată a regulii generale (a fascismului). {„Von Killinger a fost numit comisar pentru Saxonia și ulterior ministru-președinte și prin urmare a fost însărcinat cu ‘Gleichschaltung’ din acest stat. Anterior el a scris o carte, Ernstes und Heiteres aus dem Putschleben, în care descrie, printre alte incidente, cum în campania împotriva guvernului sovietic din Munich a pus un soldat să bată o tânără ‘wench’ cu un bici de cai „până când nu a mai rămas nici un punct neînsângerat pe spatele ei”. El descrie și cum, după ce un agitator de stradă comunist a făcut imprudentă de a-i răspunde la o amenințare, l-a pus pe un soldat să arunce o grenadă în acel om. Descrie cu multă încântare în detalii morbide modul în care a murit acel comunist”. (Calvin B. Hoover, Germany Enters tile Third Reich, 1933, P. 113).}

Liderii de acest tip invariabil au primit poziții înalte în fascismul german. Multe alte întâmplări similare pot fi amintite despre notoriile „Rasses” ale lui Mussolini în Italia, despre fascismul finlandez, despre fascismul ungar, etc. Aceasta este o caracteristică generală a fascismului, și rezultă inevitabil din tipul de activitate pe care acești fasciști trebuie să o susțină.

Caracterul mistic și fățiș non-rațional al ideologiei și propagandei fasciste este doar expresia inevitabilă a rolului său de clasă de a menține dominația unei clase condamnate la dispariție și aflată în decădere. Situația prezentă a capitalismului din lume este în cel mai înalt nivel irațională. Nu este rațional ca mâncarea să fie distrusă, în timp ce milioane de oameni sunt înfometați și nu au ce mânca, nu e rațional ca muncitorii din construcții să fie șomeri, în timp ce casele devin din ce în ce mai aglomerate și mai inadecvate, nu e rațional ca masele să fie obligate să economisească și să sufere de lipsuri, pentru că este prea mult belșug pentru toată lumea, sau ca economiști învățați să discute cu teamă despre „amenințarea” unei recolte bune sau despre „speranțele” unei recolte slabe. Dar toate acestea sunt inerente în faza prezentă a capitalismului. Prin urmare, capitalismul nu se mai poate apăra pe baze raționale, așa cum a putut să facă în zilele sale de început, când susținea că sistemul său, deși plin de cruzime, însemna maxima dezvoltare a resurselor naturale și maxima bunăstare materială. Astăzi asemenea argumente sunt respinse ca fiind josnice, materialiste, pragmatice, abia dacă ar fi raționale, ca argumente care nu sunt demne de natura mai înaltă, caracteristică perspectivei care s-a epuizat în secolul 19 și care a fost de mult înlocuită de „spiritualiatea” din secolul 20 și de „revigorarea idealismului”.

Astăzi, capitalismul se apără pe sine invocând motive mistice. „Rasa”, „națiunea”, „creștinismul”, „spiritualitatea”, „misterul patriotismului”, „credința” – acesta este limbajul apărătorilor moderni ai capitalismului și în special ai fascismului.

Astfel, Mussolini, definind fascismul, vorbește cu dispreț despre „doctrină” și exaltează „credința”: „Doctrina, definită frumos și elucidată cu claritate, cu subtitluri și paragrafe, poate ne lipsește, dar ne lipsește pentru că trebuia înlocuită de ceva mult mai decisiv, categoric – credința”. (Mussolini, Doctrina politică și socială a Fascismului, p. 10.)

Gentil, filosoful fascismului, definește Statul Fascist ca fiind „o creație cu desăvârșire spirituală”.

Hitler definește Statul ca „neavând nimic de-a face cu vreo concepție categoric economică sau de dezvoltare economică”, ci cu organizarea unei comunități omogene în natură și sentiment, pentru mai buna menținere și promovarea tipului de (de om fascist) și de desăvârșirea destinului său, trasat pentru el de către Divinitate”. (Hitler, Mein Kampf, English edition, p. 69.)

Uniunea Britanică a Fasciștilor, în scurta definiție pe care a dat-o fascismului, declară: Credem în cooperarea tuturor claselor, în solidaritatea tuturor elementelor națiunii, și în justiție. Credem și în misterul patriotismului”. (The Blackshirt, No. 34, 1933.)

Bottomley în discursurile și articolele sale din timpul războiului, a scris pasaje la fel de exaltate.

Acest tip de limbaj „ideal”, „spiritual” este limbajul familiar pentru toți ticăloșii, nemernicii și profitorii de război, gangsterii, Kreugerii, Al Capone-ii, Morganii, MacDonald-ii, Mussolini-ii, Hider-ii, Romanoff-ii și toți care trăiesc prin prădarea semenilor lor oameni și nu pot face față unei examinări limpezi, raționale, materialiste a rolului lor și al organizării societății.

Despre această exaltare a „sentimentului” „mistic” plasat deasupra rațiunii, fie că e „sentimentul” național, „religios”, „sentimentul” de rasă, etc – ca ultima sa bază, Hegel (el însuși filosofic un idealist, dar de un tip mai solid, și prin urmare prin acest sistem punând bazele muncii pentru materialismul dialectic care a urmat) a scris cu dispreț incisiv în Fenomenologia rațiunii/minții: „Prin referire la aceste sentimente, la oracolul său interior, el crede că are un răspuns suficient pentru cei care nu sunt de acord cu el; el trebuie să declare că nu are nimic mai mult de spus celor care nu îi împărtășesc sentimentele – cu alte cuvinte, să calce în picioare rădăcinile umanității. Pentru că natura acesteia este să caute înțelegere la ceilalți, și aceasta există numai în comunitatea conștiinței care a adus-o la lumină”.

Inumanul, bruta constă în a fi ghidat numai de sentiment și de a fi capabil să comunice numai prin sentimente. „calcă rădăcinile umanității în picioare” – această expresie încărcată se aplică tuturor ideologiilor rasiste, mistice, non-raționale, anti-umane, anti-intelectuale ale fascismului. Și rezultatul în fiecare caz este același – omul va fi condus numai de „inuman, de brută”.

Adevărul este că propaganda fascismului este în mod esențial demagogie dusă la îndeplinire în cel mai extrem punct al evoluției sale. Într-adevăr s-ar putea spune că dacă marxismul reprezintă dezvoltarea socialismului de la utopie la știință, fascismul reprezintă dezvoltarea demagogiei capitaliste de la amatorism la știință.

Deja înainte de fascism, precursorii erei moderne, Northcliffe, Lloyd George, Bottomley, Hearst și alții au făcut mult pentru a arăta calea și au pus bazele liniilor generale și metodelor; dar acestea erau încă haotice și individualiste în caracter, și niciodată nu rezolvau complet problema complicată și contradictorie a construirii unei mișcări de masă reacționare, care să fie dintr-o dată „populară” în formă și anti-populară în conținut.

Hitler e plin de recunoștința față de predecesorii săi, în special Northcliffe, Lloyd George și propaganda de război britanică, pe care o recunoaște ca fiind modelul după care a învățat, admirându-i „superioritatea psihologică”; admiră în special ideea propagandistică de a susține că (Marea Britanie) luptă pentru „libertatea micilor națiuni” ca un motiv superior de „a conduce bărbații la moarte”, decât să li se spună direct care e scopul real al războiului; îl ridică în slăvi pe Lloyd George ca fiind „un mare demagog”, al cărui „primitivism” este „dovada că se află pe cele mai înalte culmi ale capacității sale politice”.

Dar, de fapt, fascismul avea să lase aceste metode mult în urmă și să treacă la sistematizarea exploatării fiecărui sentiment înapoiat, al fiecărui instinct și a fiecărei ignoranțe a populației, cu totala lipsă de scrupule a programelor sale, lansate cu scopul de a apela la orice și la oricine din societate, fără să-i pese de consistență, când își repudia cu impertinență propriile sale programe politice.

Ce înseamnă demagogia?

Clasele conducătoare vor aplica epitetul „demagog” fiecărui lider revoluționar al maselor care trezește în acestea puterea de a lupta pentru a-i răsturna pe cei care le oprimă, așa cum a fost realizată în cea mai elevată formă de Lenin sau de Liebknecht.

Asemenea etichetări înseamnă un abuz șocant de limbaj, pentru că relația unui lider revoluționar cu masele este bazată pe cea mai strictă preocupare pentru adevărul obiectiv, fie că e popular, fie că e nepopular, și pe cea mai consistetă și lipsită de teamă acuzare a intereselor luptei maselor pentru eliberare, oricare ar fi forțele care se ridică împotriva lor și oricât de puternice ar fi acestea. Demagogia, pe de altă parte, este arta de a te juca cu speranțele și cu fricile, cu emoțiile și cu ignoranța săracilor și a celor care suferă pentru a le asigura beneficii bogaților și puternicilor. Este cea mai josnică dintre toate artele. Aceasta este arta fascsimului.

O examinare a programelor fascismului italian și german va arăta sistematizarea acestei metode, pe care fascismul britanic se chinuie s-o copieze. Este nenecesar să ne întoarcem la trecutul lui Mussolini, dinainte de a fi fascist, și să vedem cum chiar în 1910 el declara că „proletariatul nu are țară, și într-adevăr nici burghezia nu are țară; în caz de război noi, socialiștii, nu vom merge pe front: ne vom ridica și vom declanșa insurecția în interiorul granițelor noastre”, sau să vedem cum în 1912 îl denunța pe Bissolati și-l acuza de trădare pentru că l-a aclamat pe Regele al cărui servitor chiar însuși Mussolini avea să devină. Acesta este doar un exemplu al trecutului obișnuit al tututor politicienilor corupți occidentali, social-democrați, unii ca Millerands și Briands, al unor MacDonalds și Snowdens.

Este mult mai important să începem cu programul de la început al fascismului italian dintre 1919-1922, înainte ca fascismul să fi ajuns la putere. Programul anterior al fascismului italian a fost, în cuvintele unui purtător de cuvânt al fascismului, profesorul G. Volpe (profesor de istorie modernă la Universitatea din Milano), cuprinse în anuarul unui studiu al Centrului Internațional de Studii Fasciste, publicat în 1928, „un program nebulos la început… cumva demagogic și revoluționar”. La început, fascismul pretindea că ar susține elemente de tipul următor: abolirea monarhiei, a Senatului și a nobilimii, că ar susține republica și votul universal pentru a se vota o Adunare Constituantă italiană, ca parte a unei Adunări Constituante internaționale a tuturor popoarelor, dezarmarea internațională și abolirea obligativității serviciului militar, confiscarea proprietății bisericii, confiscarea profiturilor de război și a capitalului obținut din datorii; abolirea bursei de mărfuri și disoluția obligaţiilor şi răspunderilor oricum limitate ale companiilor și băncilor, transferarea pământului țăranilor, și transferarea controlului industriei către sindicate de tehnicieni și de muncitori. Fascismul italian a aplaudat ostentativ ocuparea fabricilor de către muncitori, rebeliunile pentru mâncare, grevele, confiscarea pământului de către țărani, etc și a cerut spânzurarea speculanților și alte măsuri similare. Avem nevoie doar să analizăm acest program inițial al fascismului în comparație cu ce-a făcut când a ajuns la putere pentru a înțelege ce înseamnă demagogia. În comparație cu fascismul, modul în care „vechea bandă a politicienilor” își încalcă promisiunile electorale în mod repetat pare o joacă de copii și aproape inocentă prin contrast. Istoria politică, în toate dimensiunile sale, de la un Machiavelli la un Tammany Hall, nu cunoaște nici o paralelă cu lipsa de onestitate impertinentă a fascismului.

Exemplele acestul trecut sunt prea numeroase și obișnuite pentru a fi analizate în detaliu. Astfel, referitor la faptul că a susținut trecerea la Republică, Mussolini a scris în „Popolo d’Italia”, pe 24 mai 1921: Nu voi permite ca fascismul să fie modificat și făcut de nerecunoscut prin schimbările care ar decurge din trecerea la un sistem republican. Așa cum l-am fondat și așa cum trebuie să rămână, fascismul este o mișcare monarhistă, și chiar mai mult, una dinastică. Simbolul nostru nu este blazonul Casei Savoy… Nu este permis să predicăm un lucru și să facem în practică cu totul altceva”.

Privind chestiunea religiei, Mussolini a scris pe 3 aprilie 1921: „Fascismul este cea mai puternică dintre toate ereziile, care dărâmă porțile bisericilor. S-a terminat cu aceste temple, care sunt blestemate și condamnate să fie distruse; pentru că erezia noastră triumfătoare este destinată să ilumineze toate inimile și mințile”. În articolul său din Enciclopedia despre fascism, din 1932, a scris: „În Statul fascist, religia este considerată una dintre cele mai profunde manifestări ale spiritului omului, astfel, nu este doar respectată, ci și apărată și protejată”.

Am putea enumera astfel de exemple la nesfârșit, iar ele au o importanță doar pentru a demonstra că fascismul nu poate fi interpretat în termenii presupuselor sale teorii, ci doar în termenii serviciului pe care îl face capitalului financiar.

Elementele capitaliste şi moșierii care controlau nazismul german au depășit chiar și fascismul italian în demagogie nerușinată. Aici, într-o fază mai avansată a expansiunii fascismului în Germania, era necesar ca fascismul să proclame scopul „socialismului”. Krupps și Thyssens, Deterdings și Hohenzollerns au plătit din banii lor răspândirea de propagandă despre „socialism”. Programul în 25 de puncte, adoptat în 1920, și proclamat de către Congresul din 1926 ca fiind „de nemodificat”, și-a stabilit scopurile, printre care s-au aflat: abolirea venitului necâștigat (punctul 10), distrugerea sclaviei dobânzii (punctul 11), confiscarea profiturilor de război (punctul 12), naționalizarea totală a trusturilor (punctul 13), împărțirea profitului din marile concerne (punctul 15), confiscarea fără compensații a pământului pentru scopuri comunale (punctul 16), pedeapsa cu moartea pentru speculanți și cămătari (punctul 17). Ce însemnau în realitate aceste obiective răsunătoare „revoluționare” și „socialiste” a fost lăsat în ceață în mod deliberat. Amintesc relatarea despre doi studenți, foarte loiali național-„socialismului” care l-au abordat pe Goebbels pentru a-i cere o explicație referitoare la faimosului punct 11, cel referitor la „distrugerea sclaviei dobânzii”. Cei doi l-au întrebat pe Goebbels cum ar trebui realizat acest punct și au primit răspunsul că singura „distrugere” care va avea loc va fi ruperea capetelor celor care au încercat să înțeleagă punctul 11. O interpretare s-a dat totuși ulterir cu referire la alt punct, cel al 17-lea, referitor la confiscarea pământului fără compensații. Această cerință a făcut ca fascismul să insiste asupra retragerii declarației republicane. Cum nu doreau niciodată să aplice acest punct, fascismul a oferit o interpretare în acest sens prin retragerea declarațiilor sale în susținerea republicii.

Mussolini imediat a scris cu obediență (Popolo d’Italia, 21 mai 1921): „Fascismul este superior monarhiei și republicii…. Viitorul este nesigur și absolutul nu există… Cei care ar trage concluzia că fascismul ar susține cauza republicană și că ar considera că stabilirea unei republici ar fi o primă necesitate arată o dorință lamentabilă de a nu putea înțelege (ce înseamnă fascismul)”.

Evident punctele din programul cu care s-a prezentat nazismul german au provocat panică printre cei mai stupizi moșieri, care au cerut asigurări în scris că nu le va confisca nimeni moșiile, deși șefii marilor industrii și cei ai finanțelor au rămas total neperturbați de teribila Sabie a lui Damocles pe care nazismul ar fi fluturat-o deasupra capetelor lor, când pretindea că ar susține „naționalizarea trusturilor”, „abolirea veniturilor nemuncite” și „pedepsa cu moartea pentru profitori și speculanți”. La fel, o adăugire edificatoare avea să fie inserată în programul oficial, „care nu putea fi modificat”, în 1928: „Este necesar să răspundem la modul fals în care oponenții noștri interpretează punctul 17 din program(ul nazist). Din moment ce Partidul muncitorilor național-socialist din Germania recunoaște principiul proprietății private, este evident că expresia „confiscarea fără compensație” se referă doar la posibilele atribuții legale de a le confisca, doar dacă e necesar, și la pământul obținut ilegal sau care nu e administrat în concordanță cu avuția națională. Acest punct are în vedere în primul rând companiile evreiești care fac speculații cu terenurile”. Acest specimen de exercițiu în „interpretarea” oficială vorbește de la sine despre caracterul real al întregului program nazist.

În același timp, asigurări în plus au fost date unora dintre cei mai ezitanți capitaliști. O scrisoare oficială de acest tip a fost trimisă de conducerea filialei partidului nazist din Dresden unui capitalist de la Weimar, care ezita să îi finanțeze pe naziști din cauza propagandei „anti-capitaliste” și căruia naziștii i-au explicat oficial că nu trebuie să intre în panică la „cuvintele de scenă” anti-capitaliste din moment ce acestea erau folosite doar „din motive de diplomație”. Această scrisoare a căzut în mâinile oponenților naziștilor în 1930 și a fost publicată. Textul este cât se poate de direct: „Nu fiți nedumerit și confuz de ce scrie pe posterele noastre. Desigur că folosim cuvinte de scenă cum ar fi „Jos Capitalismul” etc, dar acestea sunt fără îndoială necesare, pentru că sub steagul „național german” sau doar „național” trebuie să știți că nu ne-am atins niciodată scopul și nu vom avea nici un viitor. Trebuie să vorbim limbajul muncitorul sărman, socialist, pentru că altfel el nu ne-ar percepe ca fiindu-i apropiat. Nu prezentăm un program direct din motive care țin de diplomație.” (Scrisoare din partea liderului filialei din Dresden către industriașul Fritsche din Weimar: republicată în cartea lui Mowrer, „Germany Puts the Clock Back”, „Germania dă ceasul înapoi”, p. 150).

Această scrisoare relevantă arată care sunt sensul și scopurile reale ale demagogiei fasciste.

3. Capitalism, Socialism și Stat Corporatist

Fascismul e cu totul altceva decât socialismul în principal în privința aceasta: că în Statul Corporatist, capitaliștii își vor putea deține afacerile în posesiune”. – „Apelul fascismului față de industriașii și oamenii de afaceri” – “Fascism Calling to the Industrialists and Business Men” – The Fascist Week, 19-25 ianuarie 1934.

Fascismul încearcă să se prezinte ca o a treia alternativă, distinctă și de capitalism, și de socialism. În fața muncitorilor, fascismul insistă că nu susține capitalismul. În fața patronilor, fascismul insistă că nu susține socialismul. Care e anume concepţia sa pozitivă, distinctă şi pozitivă, nu e lămurit. Doar după câţiva ani de existenţă, fascismul italian a elaborat formula „Statului Corporatist”. Pentru a-şi masca intenţiile, fascismul german a elaborat formula „național-socialismului”. Ambele formule sunt prezentate într-adevăr cu intenţia de a susţine că fascismul ar fi o presupusă „a treia alternativă” la capitalism și socialism.

Această presupusă a „treia alternativă” – şomoiogul de paie fluturat de mica burghezie de la începutul capitalismului şi al luptei de clasă – rămâne un mit și nu poate fi nimic altceva decât un mit. De fapt nu este decât o repetare a vechiului vis al micii burghezii, referitor la o societate de clasă care să fie lipsită însă de contradicţiile inerente societăţii de clasă şi care să fie lipsită inclusiv de lupta de clasă, dar de data aceasta este folosit pentru a masca că în realitate fascismul înseamnă cea mai violentă suprimare şi cea mai brutală coerciţie a clasei muncitoare de către stat şi de către clasa conducătoare.

Statul Corporatist” este de fapt o şarlatanie capitalismului modern, învelită într-o pelerină transparentă, care înseamnă în realitate organizarea industriei prin totala suprimare a organizaţiilor independente ale muncitorilor şi a drepturilor muncitorilor. Economic, poate exista doar capitalism sau socialism în condiţiile unei societăţi moderne, bazată pe o industrie de mari dimensiuni.

Ce este capitalismul? Capitalismul este definit de (1) producția pentru profit, (2) deținerea mijloacelor de producţie de către o clasă (minoritară, de la conducere), (3) angajarea muncitorilor deposedați de mijloacele de producție (proletari) pentru salarii.

Ce este socialismul? Socialismul este marcat de (1) deținerea în comun a mijloacelor de producție de către muncitorii care constituie întreaga societate, (2 ) producția pentru ce e folositor și necesar oamenilor din acea societate.

Discuția care e acum la modă, vulgară, a jurnaliștilor burghezi și a politicienilor privind „dispariția liniei de distincție dintre capitalism și socialism” se bazează doar pe confuzia provocată de identificarea capitalismului cu vechiul laissez faire liberal, cu capitalismul pe o scală relativ redusă sau cu individualismul din secolul 19, şi cu identificarea socialismului cu intervenția din partea Statului.

Astfel, cele mai tipice caracteristici ale capitalismului modern sau ale imperialismului, cu rolul crescut al statului în organizarea producţiei, sunt descrise ca fiind „socialism”, deși realitățile muncii salariate, profiturilor și diviziunilor de clasă rămân neschimbate și chiar sunt intensificate şi acutizate. Această confuzie noroioasă, care este o practică obișnuită a tuturor ideologiilor capitaliste, laburiste și fasciste, și care este solul fertil pentru toate încercările demagogice ale fascismului de a-şi ascunde caracterul capitalist, este demonată şi devine imposibil de susţinut, imediat ce analizat de clasă a capitalismului este înţeleasă.

Fascismul prin toate experienţele descrise mai sus este, economic, identic cu capitalismul, reprezentând doar o metodă specifică a capitalismului de a-şi păstra puterea și de a-i suprima pe muncitori.

Fascismul înseamnă o societate organizată pentru profit, este societate de clasă și este o societate bazată pe exploatare.

Şi în Italia și în Germania, producția are scopul de a produce profit, mijloacele de producție sunt proprietatea unei minorități restrânse, a celor care fac parte din stratul de la vârful societății, care își extrag venituri imense din faptul că dețin mijloacele de producție, negând accesul muncitorilor la deţinerea mijloacelor de producţie şi obligându-i să muncească pentru un salariu, pentru a produce plusvaloare pentru cei care deţin mijloacele de producţie. Muncitorii sunt lăsaţi şomeri, fără un loc de muncă, dacă cei care deţin mijloacele de producţie nu extrag nici un profit din angajarea lor.

Toate acestea sunt caracteristici familiare capitalismului în toate țările, la fel cum sunt și crizele, recesiunile, declinul producției și șomajul în masă.

Țările fasciste nu sunt deloc diferite de alte țări declarat capitaliste, oricare ar fi aspectele analizate. Italia fascistă și Germania fascistă nu o duc mai bine decât Franța ne-fascistă sau Marea Britanie ne-fascistă (de fapt o duc chiar mai rău, dar motivele nu sunt în mod necesar legate de fascism). Din punctul de vedere al organizării producţiei, din punct de vedere economic, ţările fasciste şi cele declarat capitaliste sunt toate în aceeaşi barcă. Singurul contrast faţă de ele este oferit de țara care construiește socialismul, Uniunea Sovietică, care a pus capăt șomajului și a crescut producția gigantic, exact în aceeaşi perioadă în care producţia din toate ţările fasciste şi capitaliste s-a prăbuşit.

De la început este necesar să insistăm asupra acestor fapte chiar elementare, înainte de a examina mai atent instituțiile economice specifice fascismului, din cauză că propaganda fascistă, care este caracterizată de afirmații impertinente şi absurde şi nu de vreo încercare de obiectivitate sau de afirmaţii cu o bază ştiinţifică, insistă atât de mult să nege realitatea că fascismul are o bază capitalistă, că ar putea cu ușurință să-i zăpăcească pe cei care fac greşeala să confunde vorbele cu faptele.

Cum această propagandă stă în centrul apologiilor economice făcute fascismului, va fi necesar să examinăm mai atent linia pe care fascismul o adoptă în afirmarea capitalismului, şi, în al doilea rând, linia pe care o adoptă în privinţa pretenţiilor sale privind „socialismul”, așa cum e exemplificată de „național-socialism”, și, în final, principiile economice și practica fascismului, așa cum sunt exemplificate în Statul Corporatist sau în Codul Muncii din Germania (nazistă).

Linia pe care fascismul o adoptă în privinţa capitalismului este marcată de extreme contradicții interne. Potrivit lui Hitler, nu există așa ceva ca „un sistem capitalist”. El scrie: „Nu există un sistem capitalist. Patronii și-au croit drumul către vârf, prin hărnicia și eficiența lor. Și, prin virtutea acestei selecții, care arată că aparțin unui tip (de om) superior, ei au dreptul conducă. Fiecare lider al industriei va intezice orice ingerință (în gestionarea fabricii) din partea unui consiliu al fabricii (al muncitorilor).”

Potrivit lui Mussolini, însă, aşa cum reiese din discursul ţinut la Consiliul Corporațiilor din 14 noiembrie 1933, criza prezentă este „o criză generală a capitalismului”. El definește capitalismul după cum urmează: “Capitalismul, în cea mai înalt dezvoltată formă a sa, înseamnă producție de masă pentru consum de masă, finanțat, național și internațional, de capitalul anonim.” „Definind” capitalismul în termeni de „capital” (Mussolini este obligat să se lege de mâini și de picioare astfel, pentru că, dacă ar fi încercat să analizeze capitalul, ar fi fost obligat să admită direct că acesta este baza fascismului), el trece la a distinge trei perioade ale capitalismului: perioada liberei competiții din 1830 până în 1870, perioada „statică” sau „de stagnare” a marilor trusturi de la 1870 la 1913, și perioada „decadenței” de la război (aici avem doar o foarte confuză şi amestecată plagiere a analizei pe care Lenin a făcut-o imperialismului). Apoi, Mussolin întreabă: “Criza, care ne-a ținut în ghearele ei timp de 4 ani, este aceata o criză în interiorul sistemului capitalist sau o criză a sistemului capitalist?

Și răspunde că criza care „ne”-a ținut (se referă la Italia fascistă) în ghearele ei timp de 4 ani este „o criză a sistemului capitalist” (despre care Hitler spune că nu există). Dar după ce face această importantă admitere, se aventurează să susțină că Italia „nu este o țară capitalistă”. Pe ce îşi bazează afirmaţia? Pe pledoaria că în Italia există o majoritate proporţională a agriculutrii și micii industrii (ca și cum asta ar fi făcut vreo diferență față de dominația clasei capitaliste și a exploatării de clasă, care știu foarte bine cum să stoarcă muncitorii, nu doar pe muncitorii industriali, ci și pe țărani și pe micii producători). Dar dacă această structură face ca Italia „să nu fie capitalistă”, această structură este valabilă şi pentru Italia dinainte de fascism, iar asta ar însemna că Italia „nu ar fi fost capitalistă” nici înainte de fascism. Dar dacă Italia „nu era capitalistă” înainte de fascism, atunci ce era? Din nou, nu poate răspunde la această întrebare, care ar submina toată încercarea sa de a prezenta Italia fascistă ca având o bază esenţialmente diferită de Italia capitalistă pre-fascistă. În fine, susţine că, din moment ce se recunoaşte că sistemul corporatist a eșuat în a salva Italia de criza capitalismului, „care ne-a ținut în ghearele ei timp de 4 ani”, prin urmare sistemul corporatist ar putea fi recomandat altor țări capitaliste pentru a le “salva” și pe ele: “Ajugem la ultima întrebare: poate un principiu corporatist să fie aplicat altor țări? Nu există nici o îndoială în privința aceasta. Așa cum aceasta este o criză generală a capitalismului, soluția Statului Corporatist pare să fie necesară în alte țări.”

Însă în acest caz trebuie să arate că „soluția Statului Corporatist” a fost aplicată în Italia, care a suferit masiv din cauza crizei capitaliste, ca orice altă țară. Dar când criza a izbucnit în Italia în 1929-1930, care a fost linia lui Mussolini? A susținut cumva că „soluția prin trecerea la Statul Corporatist” ar salva Italia? Dimpotrivă, a argumentat că Italia fascistă era la fel de neputincioasă să facă mai mult în privința crizei, la fel cum erau și celelalte țări capitaliste. În discursul său din 1 octombrie, a declarat: „Situația a devenit considerabil mai rea în toată lumea, inclusiv în Italia… Statul nu poate face miracole. Nici chiar domnul Hoover, cel mai puternic bărbat din lume din cea mai bogată țară din lume, nu a reușit să își facă ordine în ograda sa”.

Statul” (adică Statul Fascist) „nu poate face miracole”. Nu poate spera să facă mai mult decât alte țări capitaliste. Chiar așa stau lucrurile și măcar o dată e onest. Și atunci, în acest caz, ce se întâmplă cu mult lăudata superioritate a fascismului și cu presupusa emancipare a fascismului dincolo de capitalism și de contradicțiile sale? Este evident că aici avem de-a face doar cu o harababură de confuzii și de contraziceri ale propriilor poziții și afirmații (care ar putea fi la nesfârșit exemplificate prin declarațiile tuturor liderilor principali din toate țările capitaliste), fără nici un efort de gândire.

Să mergem acum la linia fascistă privind „socialismul”. Mussolini, în discursul său din 13 ianuarie 1934, condamnă „Socialismul” direct susținând că ar fi „birocratizarea economiei”. Fascismul german susține că „socialismul” ar fi idealul său, dar cu condiția să fie „național-socialism”. Dar ce vor să spună fasciștii când zic „socialism”? Definițiile date de liderii fascismului german oferă o varietate instructivă. Al 13-lea punct al programului oficial al partidului cere „naționalizarea tuturor trusturilor”. Însă, teoreticianul economist al partidului, Feder, explică în Manifestul său privind suprimarea sclaviei dobânzii: „Fiecare politician onest știe că socializarea generală înseamnă colaps economic și falimentul absolut al Statului. Cuvântul nostru de ordine nu trebuie să fie „socializarea”, ci „desocializarea”. Goebbels, în micul său abecedar privind național-„socialismul”, spune: „Socializarea tuturor mijloacelor de producție este în mod absolut exclusă, nu trebuie făcută”. Adresându-se unui grup de afaceriști din Hamburg, pe 15 decembrie 1933, Feder a fost aplaudat de ei după ce a declarat că „Statul nu trebuie să se implice el însuși în afaceri, ca un competitor”, adăugând „Nu vă temeți că afacerile voastre vor fi naționalizate”. Atunci unde este „socialism” aici? Despre ce „socialism” vorbesc ei? Explicațiile curg din abundență. Gregor Strasser, vorbind la radio în numele partidului, pe 14 iunie 1932, a dat următoarea definiție comprehensivă: „Prin socialim, noi înțelegem măsuri guvernamentale pentru protejarea individului sau a grupului împotriva oricărei exploatări. Preluarea de către stat a căilor ferate, sau a tramvaielor, sau a centralelor electrice și stațiilor de gaz de către municipalități, emanciparea țăranilor de către Baron von Stein, și încorporarea sistemului de ghilduri în stat, sistemul de ofițeri prusaci al selecției pe baza meritelor, incoruptibilitatea oficialilor germani, fostele municipalități, primării, catedrala orașului imperial liber – acestea sunt expresiile socialismului german așa cum îl concepem noi și cum îl vrem noi.” După ce-a trecut cu nonșalanță „socialismul” prin toate fazele, de la fabianismul până la o amestecătură de „ghiulduri” – acestea două fiind ca apa și uleiul – ajunge astfel în concepția fasciștilor să se odihnească pe terenul solid al „vechilor municipalități… catedrala” și „sistemul ofițerilor prusaci”. Goebbels e încă și mai explicit în broșura sa „Prusia trebuie să devină din nou prusacă: Socialismul înseamnă Prusianism (Preussentum)”: „Conceptul de „Prusianism” este identic cu ceea ce vrem noi să spunem prin socialism”. Și, din nou, într-un discurs ținut în Prusia de est, spune: „Socialismul nostru este acela care i-a animat pe regii din Prusia și care s-a reflectat în marșul regimentelor de grenadieri prusaci: un socialism al datoriei”. Este imposibil să nu amintim comentariile lui Marx privind „socialismul german” (în ciuda tuturor diferențelor), făcute cu aproape un secol înainte: „Socialismul german recunoaște că apelul său este cel al unui reprezentant bombastic al micului burghez filistin. Se proclamă că națiunea germană trebuie să fie o națiune model, iar micul burghez filistin german trebuie să fie un bărbat tipic”. Fiecare răutate tipică a acestui bărbat model a dat o interpretare ascunsă a „socialismului”, care în realitate e exact opusul naturii și caracterului real al socialismului.

Interpretarea la care se referea Marx mergea până la a se opune direct tendinței de „brutalitate distructivă” a comunismului și proclamării supremului și imparțialului său dispreț față de orice luptă de clasă. Dar acest vechi „socialism german”, pe care Marx l-a atacat atât de dur, era comparat cu idealismul nobilimii. Dacă e comparat cu mizeria conștientă și fățișă a descendenților „socialismului german” din secolul 20, se vede că lingăii reacțiunii și asasinii muncitorilor și-au pus haina detestatul prusianism, militarist și cadavrului absolutist pe care au denumit-o „socialim”. Este evident că concepțiile fasciste privind „socialismul” merită și mai puțin să fie luate și discutate serios, decât concepțiile fascismului referitoare la „capitalism”.

Rămâne să analizăm presupusul „nou” și „distinctiv” program al fasciștilor: Statul Corporatist, „cea mai mare grandioasă și constructivă concepție care a fost concepută de mintea omului până acum” (fascistul britanic Mosley).

Ce este Statul Corporatist sau Statul Corporațiilor?

Documentul oficial de principii al acestuia este Codul Muncii din Italia, care a fost publicat în 1927 și care enumeră următoarele: (7) Statul Corporatist consideră că, în sfera producției, inițiativa privată este cel mai eficient și mai valoros instrument în interesul național. Din moment ce inițiativa privată are o funcționare care preocupă toată națiunea, organizatorul întreprinderii este responsabil în fața Statului pentru cum gestionează producția. Din faptul că elementele de producție (munca și capitalul) cooperează în întreprindere, drepturile reciproce și obligațiile le revin ambelor. Angajatul, fie că e muncitor, funcționar sau femeie calificată, este un colaborator activ în întreprinderea economică, iar angajatorul are responsabilitatea de a stabili direcția pe care muncitorul se bazează”.

Aceste principii sunt familiare și sunt tolerabile în toate țările capitaliste. Lucrarea standard semi-oficială în privința Statului Corporațiilor, cartea lui Fausto Pitigliani, „The Italian Corporative State” ”Statul corporatist italian” (P. S. King, 1933) spune, „în strânsă colaborare cu ministerul corporațiilor, declară: „Ideea de suveranitate a Statului și de unitate națională este principalul motiv care stă la baza teoriei fasciste a guvernării și a guvernului… Paralel cu acest principiu unificator… trebuie să se observe un alt concept implicit în sistemul de stat, pe care fascismul dorește să construiască, și anume, colaborarea economică a diferitelor categorii implicate în producție”. Această nouă abordare economică s-ar putea afla undeva între Liberalism… și Comunism… Categoriile diferite de producători sunt reprezentați oficial de diferite Asociații Ocupaționale… Aceste Asociații Ocupaționale, fiind formate doar din angajatori sau din lucrători sau din persoane care aparțin profesiilor liberale, sunt grupate în Corporații, cu scopul de a proteja și dezvolta o ramură specifică a producției. Aceste corpuri de consultanți sunt consultative și sunt organe ale Statului, și întruchipează toate elementele implicate într-o anumită ramură a producției, și anume, capitalul, munca și direcția tehnică. Exact caracterul acestor instituții o trăsătură atât de distinctivă a noii ordini politice și economice a Italiei – din care epitetul de „corporatist” se trage – este cea care servește la a diferenția statul fascist în caracteristicile sale particulare de alte tipuri de stat”.

Paul Einzig, în cartea sa pro-fascistă „Economic Foundations of Fascism” „Fundamentele economice ale Fascismului” (1933) descrie Statul Corporatist ca fiind „un nou sistem economic, care diferă fundamental de Capitalismul Liberal și de Comunism”: „În Statul Corporatist, proprietatea privată este respectată, la fel ca în orice altă țară capitalistă. Nu există nici o expropriere fără compensație. Statul își rezervă dreptul însă să limiteze și să ghideze angajarea mijloacelor de producție, precum și să intervină în procesul de distribuție, în concordanță cu interesul public. Nu urmărește să dețină mijloacele de producție, așa cum nici un stat nu urmărește acest lucru în nici o țară capitalistă. Deținerea privată a proprietății este regula, iar proprietatea de stat este excepția. Inițiativa individuală nu este o metodă perimată, epuizată, și care să fie înlocuită de intervenția statului. Dar guvernul își rezervă dreptul de a înlocui inițiativa individuală, ori de oricâte ori consideră că e necesar, pentru a o opri să alunece în direcții care sunt dăunătoare și păguboase pentru interesul public, și pentru a o ghida astfel încât să obțină beneficiile maxime pentru toată comunitatea”.

Mosley, în cartea sa „Fascism in Britain” „Fascismul în Marea Britanie”, descrie Statul Corporatist după cum urmează: „Politica noastră este de a stabili un Stat Corporatist. Așa cum denumirea arată, acesta înseamnă un stat organizat, ca trupul unui om. Fiecare membru al acestui trup acționează în armonie cu scopul întregului, sub ghidarea și mintea conducătoare a guvernului fascist. Asta nu înseamnă că industria va fi condusă sau că Statul va avea ingerințe în economie, așa cum se întâmplă în organizarea socialistă. Dar înseamnă că limitele în care interesele (private) pot opera vor fi stabilite de guvern și că acele limite vor fi bunăstarea națiunii. Intereselor întregii națiuni sunt subordonate toate interesele mai mici, fie ale dreptei, fie ale stângii, fie ale federației patronilor, sindicatelor, băncilor sau intereselor profesionale. Toate aceste interese reprezintă țesătura permanentă a mașinăriei cu care funcționează guvernul corporatist. În interiorul intereselor structurilor corporatiste, cum ar fi sindicatele și federațiile angajatorilor, nu va mai fi personalul împărțit în tabere care se opun, ci directorii uniți ai întreprinderii naționale. Războiul de clasă va face loc cooperării naționale. Toți care urmează o politică secțională și anti-națională vor fi atacați de puterea statului organizat. Profitul poate fi făcut cu condiția că activitatea îmbogățește națiunea, precum și pe individ. Profitul nu poate fi făcut în detrimentul națiunii și al clasei muncitoare. Statul corporatist se va asigura că națiunea și muncitorii care fac parte din națiune vor avea parte de beneficiile și de răsplata industriei. Corporațiile, trebuie observat, sunt organe „consultative”. (Pitigliani).

Controlul rămâne în mâna angajatorului privat din întreprindere, având Statul deasupra sa, la fel ca în toate țările capitaliste. Corporațiile sunt comitete comune ale reprezentanților patronilor și ale așa-zișilor „reprezentanți ai muncitorilor” (desigur, după ce toate organizațiile independente ale muncitorilor au fost distruse). Numai „organizațiile muncitorilor” recunoscute de către statul fascist, nu cele alese de muncitori sunt permise, singura condiție legală fiind că ar trebui să reprezinte o zecime dintre muncitorii din industrie pentru a se putea pretinde că i-ar reprezenta pe toți muncitorii din industrie. Funcțiile corporațiilor (Articolul 44 din Decretul din 1 iulie 1926) sunt: (i) consiliere; (ii) încurajarea măsurilor „pentru a coordona producția și pentru a îmbunătăți organizarea ei”(iii) stabilirea de schimburi de muncitori; (iv) reglementarea pregătirii și uceniciei. Faptul că acest caracter în care sunt îmbrăcate corporațiile este unul pur formal, de formă, se vede din realitatea că, până în 1933, la 11 ani după impunerea regimului fascist la putere, nici o singură asemenea corporație nu a fost stabilită, cu excepția uneia pentru industria de divertisment (în 1930). Munca va fi făcută direct de ministerul corporațiilor și astfel aceste organe de formă nu vor fi doar „organe ale statului”, așa cum susține teoria, ci, în realitate, vor acționa doar ca puteri adiționale ale politicienilor din prezent. Prin urmare, nici o singură corporație nu a fost creată oficial. (H. W. Schneider, Making the Fascist State, 1928.)

În 1933, Pitigliani, în cartea sa semi-oficială deja citată, în capitolul 4 privind „organizarea corporatistă”, ajungând la a treia secțiune sub titlul grandios „Corporațiile în activitatea lor actuală” este obligat să scrie sub acel titlu (ca un capitol faimos despre Șerpii din Islanda): „Este imposibil să judecăm în lumina oricăror rezultate practice cum funcționează de fapt sistemul în domeniul corporatist, care ar trebui numit „așa-zis”.”

Ne-am referit deja la faptul că doar o singură corporație a fost stabilită până acum în Italia. În noiembrie 1933, corespondentul din Milano al „Times” a scris (28 noiembrie 1933): „Se aud multe despre Statul Corporatist. Ministerul corporațiilor a fost creat, și există Consilii Naționale ale Corporațiilor, Comitetul Central al Corporațiilor, și altele, dar, până acum, corporațiile, adică, organele care trebuie să aplice principiul pe care întreaga reformă se bazează, nu au apărut”.

Abia în mai 1934, când această critică a absenței oricăror corporații a început să devină răspândită, a fost anunțată o decizie în grabă, la o întâlnire a „Comitetului Central Corporatist”, convocată de Mussolini pe 9 mai 1934 pentru „a crea 22 de corporații” dintr-o singură lovitură. (Times, 10 mai 1934).

Și atunci ce reprezintă în realitate statul corporatist, așa cum a fost descris până acum, în termenii propriilor săi avocați? Principiile sale, potrivit acestor descrieri, ajung în fapt la următoarele: 1. menținerea structurii de clasă a societății și a exploatării de clasă, sub acoperirea unor expresii despre „unitatea organică” etc, 2, menținerea proprietății private, a „inițiativei private” „profiturilor” etc, 3, intervenția moderată din partea Statului sau un rol de reglementare, unde este necesar, 4, comitete de consiliere obligatorii sau consilii comune industriale ale capitalului și muncitorilor. Dar până acum toate acestea sunt identice cu principiile tuturor statelor capitaliste. Încercarea tupeistă de a prezinta așa ceva ca fiind ceva „nou” este bazată doar pe o șmecherie și șarlatanie, care arată din nou că la rădăcina „Statului Corporatist” stă menținerea diviziunii de clasă în fapt și negarea ei verbală. Acest lucru este șocant exprimat de Rossoni, scriind ca președinte al Confederației naționale a Sindicatelor Fasciste, despre „semnificația sindicalismului fascist”, în anuarul Studiilor Fasciste din 1928: „Concepția sindicalismului fascist schimbă perspectiva celor implicați în industrie și ia de la socialism tot ce are de valoare. Chiar și vechea terminologie a „stăpânilor” și „oamenilor” este schimbată. Cuvântul „stăpân” are o conotație ofensivă și implică servitutea muncitorului, o servitute care este în contradicție directă cu progresul modern. Schema italiană a corporațiilor pune în execuție această încercare și doar concepția din acest moment este cea care dă echilibru și dreptate economică”.

Ar trebui subliniat că tocmai acești organizatori fasciști au fost primii care au insistat ca vechile expresii „stăpân” și „oameni” trebui abolite, și asta pentru că stăpânul presupune un servitor.

Astăzi, nu mai suntem capabili să fim de aceeași părere cu vechea idee absurdă a distincțiilor de clasă, nici nu mai susținem că este prin natura oricărei inferiorități morale între oameni. Dimpotrivă, este deplin recunoscut că toți bărbații au același drept la cetățenie în viața națională”.

Se vede clar că „ideea absurdă a distincțiilor de clasă” este tratată doar ca o chestiune care ține de „terminologie”. Prin urmare, în timp ce socialismul are scopul de a depăși diviziunile de clasă ale societății prin abolirea claselor și astfel reușind pentru prima dată unitatea socială, fascismul propune o lichidare verbală a claselor, în timp ce realitatea existenței claselor rămâne și e menținută. Patronii și cei care trăiesc din salarii rămân, întregul sistem de profituri și de exploatare rămâne, dar acestea sunt mascate de folosirea unor noi termeni, cum ar fi „directori executivi” ai unei întreprinderi sau, în Codul Muncii din Germania, „lideri și cei care îi urmează pe lideri”. Prin această schimbare verbală, ar trebui să presupunem că lupta de clasă se va sfârși. Aceasta este perspectiva „idealistă”, tipică fascismului sau, pentru a vorbi mai direct, absurditatea sa, impostura, păcăleala și șarlatania sa, susținute prin comparația cu epoca de mult defunctă, pre-imperialist, a capitalismului „laissez-faire”.

Chiar de la epoca imperialistă, tot capitalismul modern a evoluat într-o etapă de reglementare și control din ce în ce mai mari, de coordonare și de cartelizare, sub ghidarea statului, și o sută de mii de experimente prin consiliile industriale și alte mecanisme, pentru a susține „colaborarea” capitalului cu munca. În ce privește conceperea industriei ca „serviciu public” și acceptarea realizării de profit numai în măsura în care este consistentă cu „bunăstarea națională” nu era nevoie de o „revoluție fascistă” cu scopul de a fi în stare să repete înțelepciunea unor Callisthenes. Înțelesul practic al „revoluției” fasciste și al „Statului ei Corporatist” stă în altă parte, așa cum vom vedea imediat.

Să luăm de exemplu Germania pre-fasicstă, unde statul deja deținea în mâinile sale o zecime din producția industrială, deținea pachete majoritare de acțiuni în marile bănci, în transportul naval și în trustul de metalurgie și unde industria și relațiile dintre capital și muncă au fost acoperite de o rețea de consilii de reglementare.

C. B. Hoover scrie în cartea sa deja citată: „Cartelizarea a fost realizată în limite și mai mari decât în oricare altă țară. În 1932, erau în jur de 3.000 de asemenea cartele. În industria de potasiu și de cărbune, sindicalizarea era obligatorie, și consilii de reglementare complicate, cunoscute sub denumirile Consiliul Federal al Mineritului și Consiliul Federal al Potasiului, au fost stabilite. În aceste consilii erau reprezentați operatorii, muncitorii, consumatorii și negustorii de cărbune. Exista și un Consiliu Economic Federal, dar funcțiile sale de reglementare nu au reușit să se dezvolte”. Acest Consiliu Federal al Cărbunelui, bazat pe sindicalizarea obligatorie, reprezenta patronii, muncitorii, consumatorii și negustorii de cărbune, avea largi puteri de reglementare și era deja o „Corporație” mai avansată, decât orice altceva produs de fascism. Dar acesta a fost doar un exemplu avansat al tendinței dezvoltării moderne capitaliste în toată lumea. Aici fascismul nu a adus nimic nou. „Ideea unui Consiliu Național”, scrie Mosley, în a sa „Marea Britanie și mai mare”, cu satisfacția unui păun infantil, „a fost, cred, prima dată avansată în discursul meu ținut cu ocazia demisiei din guvernul laburist din mai 1930. Ideea a fost de atunci dezvolată de Sir Arthur Salter și de alți scriitori.”

Istoria capitalismului de la război este plină de „ideea unui Consiliu Național” (adică Consiliul Național Economic sau Consiliul Național al Industriei) din fiecare țară. Clemenceau în 1918 a propus formarea unui Consiliu Economic Național și propunerea a fost respinsă doar datorită opoziției Confederației Muncii. Rathenau, în noile sale propuneri pentru organizarea statului, acordă un rol central formării unui consiliu economic reprezentativ de stat. Millerand, în 1920, a propus încorporarea în stat a unui Consiliu economic național, și inclusiv a reprezentanților sindicatelor. Caillaux a făcut aceeași propunere în a sa „Ou va la France, ou va l’Europe” (Unde merge Franța, Unde merge Europa). Conferința industriei naționale din Marea Britanie din 1919 a prezentat propuneri similare pentru stabilirea permanentă a unui Consiliu național industrial. Întregul trend al liberalismului post-război, laburismului și social-democrației merge pe aceeași linie cu cea fascistă și cu propaganda referitoare la Statul Corporatist – adică, linia generală de combinare a controlului de stat cu inițiativa privată, coordonarea printr-o rețea de Consilii de reglementare, colaborare de clsă și așa-zișii reprezentanți ai muncitorilor; pe scurt, tot mitul „capitalismului organizat”.

Cele mai multe politici susținute în Cărtea Galbenă Liberală, de laburiștilor, de naționaliști și cele cuprinse în codul fascist al muncii ar putea fi schimbate între ele fără să se remarce vreo diferență remarcabilă. Cu toate acestea, există o „nouă” și distinctă trăsătură a Statului Corporatist fascist. Toate propunerile referitoare la muncitori, ale liberalilor și laburiștilor sunt bazate pe încorporarea organizațiilor existente ale muncitorilor în Statul capitalist, cu menținerea de formă a drepturilor muncitorilor de a se organiza și a dreptului la grevă. Politica fascistă a Statului corporatist este bazată pe disturgerea violentă a organizațiilor independente ale muncitorilor și pe abolirea totală a dreptului de a face grevă. Aceasta este singura nouă trăsătură a Statului Corporatist fascist, pe care capitalismul modern din alte țări nu a îndrăznit să o adopte, deși evoluează în această direcție cât de rapid poate. Legea italiană a sindicatelor din 3 aprilie 1926, baza noului stat corporatist, spune, în articolul 18: „Angajații și muncitorii care, în grupuri de 3 sau mai mulți, încetează munca, prin înțelegere unii cu alții, sau care muncesc în asemenea manieră cu scopul de a tulbura continuitatea sau regularitatea producției, cu scopul de a obliga patronul să schimbe contractele de muncă existente sunt pedepsiți cu amendă de la 100 la 1.000 de lire. Șefii, instigatorii și organizatorii crimelor menționate mai sus sunt pedepsiți cu închisoare de cel puțin un an, nu mai mult de 2 ani, în plus față de amenzile de mai sus”. Aici se află centrul nervos real al Statului Corporatist fascist, celelalte politici ale sale sunt de vitrină. Acest sens al statului corporatist este exprimat cu încântare de publicistul unei reviste financiare, Einzig, în cartea sa „Economic Foundations of Fascism” (o carte scrisă pentru cei care făceau politicile publice): „Grevele și blocarea producției sunt scoase în afara legii încă din primelel momente în care statul fascist se stabilește. În nici o altă țară nu a fost mai ușor să se obțină consimțământul angajaților pentru a li se reduce salariile (P. 31) ca în Italia. Datorită stabilirii păcii industriale, salariile în Italia sunt mai elastice decât în oricare altă țară (p. 73). „În nici o altă țară nu a fost atât de ușor să se obțină o reducere în salarii”. Aici se află esența Statului Corporatist. La fel, Augusto Turati, secretarul general al Partidului Fascist a scris în 1928: „Anul 1927 a fost un an de recesiune economică generalizată. A fost necesar ca guvernul Partidului Fascist să ia măsuri cu obiectivul de a produce o reducere generală a salariilor, între 110 și 20 la sută. Apoi, a urmat carta muncii (codul muncii) care s-a dovedit a fi un punct de referință sigur în negocierile care au urmat. În obiectivul de reducere a salariilor, solemn enunțat în carta muncii, nici un singur principiu, solemn enunțat în carta muncii, nu a fost încălcat”. (A. Turati, secretar-general al Partidului Fascist, despre „Carta Muncii” în anuarul internațional al Studiilor despre Fascism, 1928.) Iar proeminentul oficial al sindicatului fascist, Olivetti, a declarat, la Congresul sindicatelor fasciste, din 1928: „A fost o iluzie să presupunem că existența unui război de clasă a fost în sfârșit abolită. A fost abolită doar pentru muncitori. Pe de altă parte, războiul de clasă este continuat”.

Codul muncii german, impus pe 1 mai 1934, scoate la iveală aceeași realitate. Esența sa este eliminarea tuturor contractelor colective de muncă, care au reglementat până atunci industria germană, și stabilirea puterii absolute a patronului și angajatorului, numiți „liderii fabricii”, asupra muncitorilor numiți „cei care-i urmează pe lideri”:

În fabrică, angajatorul sau patronul, ca lider al fabricii, și muncitorii, angajații, funcționarii, ca cei care-l urmează, lucrează împreună pentru a duce și mai departe scopurile fabricii spre interesele comune proprii și cele ale statului”.

Decizia „liderului fabricii” este de a-i subjuga pe cei care-l urmează în toate chestiunile care țin de fabrică. În locul fostelor consilii ale muncitorilor, care erau alese, în noile consilii din fabrică, se fac numiri de către patron, în înțelegere cu liderul nazist din fabrică și aceste noi consilii se întrunesc numai dacă sunt convocate de către patron. Toate acordurile colective din industrii sau pentru sindicate sunt anulate. Salariile vor fi fixate separat, de fiecare firmă, potrivit condițiilor „profitabilității”. Ultimul cuvânt revine „acționarilor muncii”, sau dictatorii districtelor, în privința tuturor chestiunilor legate de salarii și condiții de muncă. Acești dictatori sunt numiți de către guvernul nazist. Caracterul acestor „acționar ai muncii” poate fi judecat din faptul că marele industriaș, Krupp, a fost numit „acționar al muncii” pentru regiunea Ruhr.

Distrugerea tuturor organizațiilor independente ale muncitorilor, completa subjugare în sclavie a muncitorilor în fața patronilor, abolirea dreptului de a face grevă, și intensificarea exploatării – aceasta este singura și completa realitate a statului corporatist în ce privește clasa muncitoare.

4. Rezultatul fascismului în sfera economică

Din fericire, poporul italian nu este încă obișnuit să mânânce de câteva ori pe zi. Nivelul său de trai este atât de scăzut, că simte scarcitatea și suferința mai puțin”. – Mussolini, discurs ținut în Senatul Italiei pe 18 decembrie 1930, relatat de „Corriera della Sera” pe 19 decembrie 1930.

Pretenția principială, cu care fascismul s-a aventurat să se preziznte, în rarele ocazii când a susținut și altceva în afară de șovinismul emoțional și verbiajul spiritual – aventurându-se să facă o afirmație cu pretenția de argument – este că fascismul ar fi soluția la criza economică a societății capitaliste moderne și că ar asigura armonia economică, prosperitatea și progresul. În propaganda sa, fascismul promite că oferă soluția la șomaj, creșterea producției și a consumului, salarii mai mari, profituri mai mari, și în general sfârșitul tuturor contradicțiilor capitalismului, evident fără a pune capăt capitalismului. Testul decisiv al acestei afirmații este testul faptelor – faptele situației economice în fiecare țară unde fascismul este la putere, și, mai presus de orice, în Italia, tărâmul „Statului Corporatist” unde regimul fascist a avut la dispoziție 12 ani să-și arăte rezultatele.

Chiar și apologeții oficiali ai fascismului sunt obligați să recunoască faptul că criza mondială a capitalismului a lovit Italia la fel de dur ca oricare altă țară capitalistă, provocând un șomaj colosal, prăbușirea producției și a comerțului, și scăderea și mai mare a salariilor, astfel că fascismul nu a adus nici o imunitate, oricare ar fi fost bolile capitalismului. De fapt, criza economică a lovit Italia înainte de criza mondială, în timp ce restul lumii capitaliste se bucura de creștere, și apoi a devenit și mai intensificată în urma crizei mondiale. Proto-fascistul Einzig scrie în „Economic Foundations of Fascism”: „Între 1926 și 1930, recesiunea a dominat în Italia și a prezentat un contrast descurajant față de prosperitatea din cele mai multe țări. Dar acea prosperitate de atunci s-a dovedit o ficțiune, astfel că acum suntem în poziția de a spune că Italia a pierdut puțin prin a nu fi capabilă să se bucure prosperitate. Mai mult, în timpul perioadei de recesiune, Italia s-a călit pentru a face față următoarei crize și mai mari”. Dacă acesta e cel mai bun lucru pe care un susținător al fascismului îl poate spune despre motivele motivațiile economice pe care le pretinde fascismul, atunci cu greu poate fi ceva care să susțină fascismul.

Singura „consolare” pentru eșecul Italiei sub fascism de a se bucura, chiar într-o foarte limitată măsură, de creșterea care avusese loc în alte țări capitaliste, între 1926 și 1930, este găsită în faptul că, în consecință, chiar și criza mondială cu greu putea să înrăutățească situația și mai mult față de cât era deja în Italia. Potrivit raportului mondial economic al Ligii Națiunilor din 1932-1933, venitul național în Italia a scăzut de la 94 de miliarde de lire în 1928 la 60-70 miliarde de lire in 1931, adică o scădere de o treime. În aceeași perioadă, în Uniunea Sovietică, potrivit aceleiași autorități, venitul total a crescut de la 18,6 milioane în ruble raportate la aur la 31,2 miliarde, adică o creștere cu două treimi.

Comerțul extern în 1932 era mai puțin de jumătate din volumul din 1930; iar tonajul de bunuri transportate în porturi în 1932 a fost de fapt mai mic decât în 1913, când populația era mai mică cu 6 milioane. Italia nu ține un index general al producției, dar producția de fontă care era de 603.000 de tone în 1913, în 1932 era de 461.000 de tone.

Producţia de oţel a fost mărită la 2,1 milioane de tone în 1929, dar s-a prăbuşit la 1,4 milioane de tone în 1932. În 1933 a crescut uşor la fel ca în alte ţări, dar comerţul internaţional a continuat să scadă la 15,1 milioane de lire în 1932 la 13,3 milioane în 1933. Deficitul bugetar a crescut de la 504 de milioane de lire în 1930-1931 la 3,6 milioane în 1932-1933. Datoria de întreţinere a crescut de la 1,6 milioane de lire în iunie 1928, la 8,9 milioane în iunie 1933.

Falimentele din 1931 au atins un record în toată Europa, au depășit 21,000, adică au crescut de 5 ori în Marea Britanie. Recordul la care a ajuns șomajul este încă și mai relevant. Totalul numărului de muncitori salariați din industrie și comerț s-a întors în 1933 at 4,283,000, adică la un sfert din forţa totală de muncă britanică. Cu toate acestea, veniturile pentru totalul şomerilor pentru 1933, în medie lunară, a rămas neschimbat iar în ianuarie 1934, veniturile acordate tuturor şomerilor au rămas 1,158,000 de lire, în condiţiile în care numărul şomerilor şi al lucrătorilor sezonieri a crescut cu un sfert.

În privinţa asigurărilor de şomaj, „volumul pentru şomeri este moderat, chair şi în condiţiile în care predomină numărul celor cu standarde de viaţă foarte joase, şi este plătit doar pentru o perioadă foarte scurtă”. (Einzig, Economic Foundations of Fascism, „Fundaţiile Economice ale Fascismului”).

Pentru 40 de săptămâni de contribuţii, sunt plătite beneficii doar pentru trei luni, la un maximum de 3,75 de lire pe zi; nu există nici o altă compensaţie. În decembrie 1931, din 982,321 de şomeri înregistraţi oficial, doar 195,454 primeau vreun fel de compensaţie. Între 1919 şi 1929 Fondul pentru şomar a primit 1,275 de milioane de lire în contribuţii de la angajatori şi de la angajaţi, Statul necontribuind cu absolut nimic, şi plătea doar 413 de milioane în beneficii pentru că Statul dădea constant iama în fondul de şomaj pentru a folosi banii şomerilor în alte scopuri. Cu adevărat o senină stare de lucruri din punctul de vedere al capitaliştilor, la care chiar şi calicii din Guvernul naţional s-ar putea uita cu o invidie disperată. Cheltuielile cu serviciile sociale din Italia sunt printre cele mai mici din orice ţără de frunte din Europa, ridicându-se la 3 la sută din totalul bugetului naţional, prin comparaţie cu 7 la sută în Belgia sau 9 la sută în Marea Britanie. Recordul de tăieri ale salariilor îşi pune amprenta finală asupra realităţilor economiilor fasciste. Între 1929 şi 1932 totalul salariilor plătite a scăzut de la 6,040 de milioane de lire la 4,100 de milioane de lire (World Economic Survey 1932-1933). În aceeaşi perioadă, potrivit unui raport al directorului Biroului Internaţional de Muncă, în iunie 1933, „puterea de cumpărare a celor care obţineau un salariu s-a prăbuşit cu 19 la sută.”

Tăierile fuseseră deja foarte drastice înainte de criza mondială: între iunie 1927 şi decembrie 1928, salariile s-au prăbuşit cu 20 la sută, ca urmare a înţelegerilor dintre stăpânii şi bărbaţii în conexiune cu stabilizarea lirei. O prăbuşire şi mai mare de aproximativ 10 la sută a avut loc în 1929, iar în noiembrie 1930 a existat o scădere generală în unele cazuri mai mare de 18 la sută, dar în cazuri particulare ajungând chiar şi la 25 la sută. Mai mult, nu trebuie să ignorăm faptul că multe alte ajustări au fost făcute în 1931 (Biagi, secretarul Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor Fasciste, Corriera della Sera, 26 martie 1932.)

Asta face tăieri succesive, prima dată de 20 la sută, apoi de 10 la sută, apoi de 18-25 la sută, în plus faţă de „multe alte ajustări”. Departamentul pentru comerţ extern raport asupra condiţiilor economice din Italia 1933 spune: „Deşi costul vieţii cu o cifră de index de 93,78 în 1927 s-a prăbuşit în 1932 la 78-85, o diferenţă de 15,73 la sută, salariile industriale au fost reduse în proporţii mult mai mari. Tăierile au fost făcute între 16 şi 18 la sută. În industriile de tipografie şi a prelucrării lemnului, de 25 la sută. În industriile metalurgice şi chimice de 40 la sută. În industria bumbacului… la acestea trebuie adăugate reduceri arbitrare afectate de numeroase mijloace fără negociere, cum ar fi reajustarea personalului şi reducerile sistematice ale ratelor preţului muncii la bucată. Exemplele sunt date ale procentelor tăierilor din diferite industrii: chimică – 20-25%, ţesătorie: 38%, prelucrare a metalelor: 23%, sticlă: 30-40%, construcţii: 30%, bumbac: 40%, minerit: 30%, lână: 27%.

Acest proces a fost dus și mai departe cu alte tăieri de salarii generale, anunțate prin ordonanța guvernului din aprilie 1934.

Importanța sistemului fascist corporatist, care scoate în afara legii grevele și le consideră o infracțiune penală, este evidentă. Dacă ne întoarcem la Germania, este clar că după experiența unui singur an nu e încă suficientă pentru a se realiza impunerea totală a rezulatelor din Italia care au dus la condițiile de sărăcire a muncitorilor și de generalizare a sărăciei, dar semnele acestei direcții sunt deja prezente în abundență. Comerțul extern în 1933 s-a redus cu 13 la sută, prin comparație cu 1932, iar exporturile cu 16 la sută, iar surplusul de export cu 40 la sută. Volumul producției a crescut cu 12 la sută, dar această creștere a avut loc în principal în industrii (metalurgie, chimicale, mătase artificială, electrotehnică, motoare) care era conectată la nevoile de război și a fost de fapt însoțită, așa cum vom vedea, de o prăbușire generală a nivelului de trai. Creșterea producției nu a fost însoțită de nici o creștere a salariilor până în al treilea trimestru. „asta înseamnă că muncitorii proaspăt ocupați au fost găsiți doar cu sacrificarea celor deja ocupați, prin tăierea orelor de muncă și reducerea corespunzătoare a salariilor”. (Economist, December 30, 1933).

Comerțul cu amănuntul, măsura comerțului intern și a nivelului de trai, s-a prăbușit dramatic, chiar comparat cu cele mai joase niveluri ale lui 1932:

Vânzările cu amănuntul în primele 10 luni ale lui 1933 au fost cu 8 la sută sub cele ale perioadei de colaps din 1932, vânzările din magazine s-au redus cu 20 la sută. Aceste date arată că nivelul de trai se va prăbuși și mai mult.” (New York Annalist, January 19, 1934.) Asta reflectă o politică de scădere a nivelului de trai. Institutul german pentru Studii Economice a raportat un declin de 10 la sută în consumul principalelor produse alimentare în timpul primelor două trimestre ale anului 1933, la unele produse fiind vorba chiar de o scădere de 30 la sută, și o „stabilizare” la acest nivel scăzur în al treilea trimestru. Pentru întreg anul 1933 se raportează un declin de 7 la sută în privința mărfurilor de consum, comparat cu 1932. prețurile au crescut cu rapiditate, în special prețurile la produse alimentare, și au fost crescute prin legi speciale, de exemplu, monopolul asupra grăsimilor a cerut creșterea prețului la margarină cu 175 la sută, prețul grâului a fost crescut la 182 de mărci pe tonă, adică de patru ori mai mult decât prețul pe piața mondială etc.

Propaganda nazistă încearcă să facă mare fus din creșterea volumului producției cu 12 la sută în timpul anului 1933 și „declinul din cifrele oficiale ale șomerilor înregistrați cu 2 milioane din anterioarele 6 milioane (în realitate 1,7 milioane din 5.773.000 câți erau în decembrie 1932, ajungându-se la 4.058.000 în decembrie 1933). ambele declarații ale propagandei naziste induc în eroare. Creșterea producției a fost, așa cum am explicat în mare în partea legată de industriile de război. Nu a fost o creștere care a avut loc doar în Germania, ci a făcut parte din mișcarea de pe tot globul din acea perioadă. Între ianuarie și decembrie 1933, indexul german pentru producția industrială (pe baza anului 1928 ca 100 la sută) a crescut de la 62,9 la 72,8, indexul Statelor Unite a crescut de la 58,6 la 67,6, indexul Franței a crescut de la 78,7 la 83,5, indexul Japoniei de la 117,2 la 139,4 (în noiembrie), indexul canadian a crescut de la 52,8 la 72,2, cel al Suediei de la 83,7 la 97,1 (Buletinul Statistic oficial, lunar, al Ligii Națiunilor, martie 1934).

Cifrele unui presupus declin al şomajului induc chiar şi mai mult în eroare. Cifra oficială estedată a unui declin în şomajul înregistrat de la 6,014,000 în ianuarie 1933, la 3,715,000 în noiembrie 1933, şi la 2,798,000 în martie 1934.

Dar totalul muncitorilor angajaţi în noiembrie 1933, potrivit statisticilor de la asigurări de sănătate era de 14,020,000, ceea ce înseamnă că numărul şomerilor înregistraţi oficial la o forţă de muncă combinată în total de 17,735,000 de muncitori. În august 1929, adică, înainte de criză, acelaşi total combinat al muncitorilor angajaţi şi al celor şomeri era de 20,400,000. Astfel din 1929, 2.3 de muncitori au fost scoşi din statisticile oficiale germane, nefiind nici angajaţi şi nici şomeri, şi asta în condiţiile unei creşteri de populaţie! “numărul real al şomerilor este recunoscut că e considerabil mai mare decât numărul înregistrat al şomerilor. “Şomerii invizibili” sunt acum admişi la în jur d 1,500,000″ (Manchester Guardian Weekly, 12 ianuarie 1934). “Cele mai multe semne tind să arate că volumul de şomeri neînregistraţi a crescut” (Economist, 3 martie 1934).

Această contradicţie a fost şocant scoasă în faţă când în martie 1934, cifra oficială pentru şomeri s-a dovedit a fi de 2,798,000, în chiar acea lună hitler momentan uitând cifra oficială în discursul său oficial din Munchen din 21 martie, a vorbit de necesitatea ca în timpul anului următor să încerce să aducă în ocuparea forței de muncă 5.000.000 dintre cei care în prezent sunt fără locuri de muncă.

Declinul oficial din șomajul înregistrat de fapt reflectă o serie de factori. Femeile căsătorite au fost scoase din industrie fără să fie înregistrate ca șomere, în urma unei legi naziste care interzicea angajarea femeilor căsătorite dacă soții lor aveau slujbe, și astfel aceste femei au dispărut din statisticile oficiale privind șomajul. Aceeași situație e valabilă și cu prizonierii deportați în lagărele de concentrare, și cu refugiații evrei și cu cei politici. Câteva sute de mii de muncitori (estimați la 680.000 – Basel Rundschau, 18 noiembrie 1933), au fost recrutați cu forța în lagăre de muncă militarizate, în munca în agricultură și în alte activități și astfel sunt considerați „angajați”, dar de fapt ei nu primesc nici un salariu, ci doar ceva de mâncare și câteva mărci pe săptămână pentru a duce cea mai de jos subzistență – această sumă fiind de altfel la fel de mică ca ajutorul de șomaj. În sfârșit, în toată industria, printr-o serie de scheme care oferă stimulente pentru acest proces pentru angajatori, muncitorii au primit muncă part-time prin răspândirea muncii existente, cu ore reduse de muncă și salarii săptămânale, adică, în detrimentul altor muncitori, și cu o scădere generalizată a nivelului de trai. Despre acest proces, ziarul financiar britanic „The Statist” comentează, cu trimitere la discursul aniversar al lui Hitler la Reichstag: „Cu privire la situația economică, Hitler nu a avut multe de spus, poate pentru că nu prea are ce să spună. A pretins, așa cum cifrele arată, că ar fi existat o reducere a șomajului de la cu două milioane și jumătate, la 3,7 milioane”.

Dar asta e evident nu un ghid de încredere față de tendința condițiilor trendul industriale din moment ce dincolo de imobilizarea muncitorilr în lagăre de muncă și lagăre de concentrare, efectul sistemului de taxe certificate a fost să răspândească angajarea asupra muncii disponibile țși nu să reușească să creeze noi locuri de muncă. A fost însă o anumită îmbunătățire în producție, în special în oțel și fier, în 1933 așa cum a fost comparat cu 1932, și fără îndoială asta a însemnat o scădere reală a șomajului. Îmbunătățirea din angajare este astfel numai parțial datorită unei creșteri nete în cerința pentru munciotori și apare mai ales din răspândirea șomajului. Asta ar putea fi un lucru bun psihologic, dar economic rezultă în salarii și mai mici și chiar în salarii reale și maimici. În plus la această reducere a nivelului de trai, trebuie să fie calculate contribuțiile numeroase „voluntare” care a trebuit să fie deduse din salariile săptămânale. Este posibil ca rezultatul că efectul politic benefic al răspândirii ocupării să fie fost pierdut prin scăderea nivelului de trai și probabil din acest motiv Herr Hitler nu a dedicat prea mult spațiu în discursul său situației economice. (Statist, February 3, 1934.)

Acest proced de reducere efectivă a salariilor și de reducere a nivelului de trai, deja scos la iveală în statisticile privind prăbușirea consumului în timpul anului 1933 este și mai mult epuizat de disponibilitatea informației privind mișcarea salariilor. Statisticile oficiale susțin că totalul salariilor plus salariile pentru al treilea trimestru din 1933 au excedat totalul care a corespuns pentru 1932 cu patru la sută împreună cu o creștere a numărului de angajați cu 7 la sută; este evident că chiar și aceste cifre care nu țin cont de deducerile crescute foarte mult din salarii, cu toate acestea arată o reducere netă a salariului pentru muncitor. Am putea observa că totalul veniturilor obținute din taxarea salariilor care a ajuns la 65 de milioane d emărci în medie în 1932, a scăzut la 61,3 milioane în iulie 1933) și la 59,6 milioane în august 1933 – chiar perioada presupusei „creșteri” (Jahrbucher fur Nationalokonomie und Statistik, December 1933).

corespondentul de la Manchester Guardian relatează: salariile s-au prăbușit considerabil în Germania în 1932, și în toamna anului trecut a urmat o cădere și mai mare. În prezent, salariul mediu pe oră este cu 20 la sută mai mic decât era în 1931. prăbușirea salariilor a fost însoțită de o mare creștere a deducerilor pentru taxele pe venit, asigurările de șomaj, asigurările de boală etc care s-au dublat cel puțin. În 1932 aceste deduceri s-au ridicat între 12 și 14 la sută din salarii. Acum au ajuns la 27 la sută, inclusiv contribuțiile „voluntare”… care sunt voluntare doar cu numele. Potrivit calculelor făcute de un statistician competent, salariul mediu net al muncitorilor angajați în industria germană în septembrie anul trecut era între 2 și 1,65 mărci pe săptămână… dacă ar fi incluși și lucrătorii agricoli, salariul mediu net ar fi mult mai mic. „Salariile reale” (puterea de cumpărare) ale muncitorilor industriali germani au scăzut din aprilie mai mult decât au scăzut salariile obșinute în bani, pentru că prețurile generale, care în primele patru luni au fost mai mici decât media din 1932, au crescut cu aproximativ 3 la sută. Salariul mediu real în septembrie 1933 era cu 3-1 la sută mai mic decât cel din 1900”. (Manchester Guardian Weekly, 12 ianuarie 1934.) Pe 9 aprilie, Dr. Ley, șeful „Frontului Laburist”, a declarat într-un discurs în Kohln că muncitorul german „într-o anumită măsură a fost plătit salarii de foamete în interesul reconstruirii națiunii”, dar că el trebuie, deși Statul „găsește pâine și muncă pentru 7.000.000 de șomeri, să renunțe la creșterile salariale și la alte lucruri asemenea”. (Times, 10 aprilie 1934.)

Asta se întâmpla încă înainte de adoptarea Codului Muncii, care a abrogat toate contractele colective de muncă, și care a intrat în vigoare pe 1 mai 1934. este destul de clar că procesul economic al fascismului în Germania merge pe aceeași cale ca și cel din Italia, calea unei scăderi extreme a nivelului de trai al muncitorilor și intensificarea exploatării.

Lecția pe care ne-o dau faptele din Italia și Germania ar trebui să-i pună pe toți în gardă împotriva promisiunilor economice goale și programelor fascismului înainte de a veni la putere în Marea Britanie și în alte țări.

5. Fascismul și Războiul

Fascismul nu crede nici în posibilitatea, nici în utilitatea unei păci permanente… Doar războiul scoate la lumină în cea mai înaltă tensiune toată energia umană și pune ștampila nobleței asupra popoarelor care au avut curajul să îl adopte”. – Mussolini, The Political and Social Doctrine of Fascism.

În războiul etern, omenirea poate deveni măreață; în pacea eternă omenirea se va ruina”. Hitler, Mein Kampf, p. 149.

Caracterul de război șovinist al fascismului este cea mai evidentă trăsătură a sa externă. Rolul de război al fascismului poate fi înțeles însă numai în relație cu rolul său social general, ca o expresie a fazei extreme a imperialismului în rupere……. În privința chestiunii fascismul și războiul, au fost scrise foarte multe aberații. Pe de o parte, criticii burghezi ai fascismului, din Europa occidentală și America, își exprimă indignarea, șocați, ca și cum Germania fascistă și Italia fascistă ar fi fost primele și singurele țări care să treacă la șovinism pentru instigarea generală la război și pentru a se pregăti de război, ca și cum Anglia, Franța și Statele Unite ar fi fost îngerii inocenți ai păcii.

Pe de altă parte, suporterii fascismului din aceste țări îndrăznesc să accepte, ca fiind reală, „discursurile despre pace”, de-o ipocrizie transparentă, ținute ocazional de liderii fasciști pentru consumul extern, și care sunt în contradicție evidentă cu principalele lor declarații și al căror scop e să încerce să liniștească un public alarmat, dându-i asigurări, ca și cum fascismul ar fi în realitate o doctrină a păcii mondiale.

Ambele aceste linii sunt o negare absurdă a faptelor. Din cauză că fasicsmul este expresia cea mai înaltă a imperialismului modern, a capitalismului în descompunere, a celor mai violente politici ale capitalismului în criză, în mod necesar fascismul înseamnă război. Fascismul, cu violenta suprimare a tuturor mișcărilor socialiste, pacifiste și internaționaliste, cu militarizarea muncii și dictatura centralizată, cu neîncetata sa pălăvrăgeală propagandistică, face parte din pregătirea de război capitalistă. Metodele și politicile sale reproduc condițiile unei țări aflate în război, așa cum s-a văzut în toate țările beligerante din ultimul război încă dinainte de declanşarea conflagraţiei. În același mod, rezultatul final al tuturor politicilor fascismului, al tuturor politicior sale exclusiviste, naționaliste, șovine, de a impunere a dominației, poate duce doar la război, așa cum într-adevăr liderii săi în toate declarațiile au arătat cât se poate de public. Dar aceste tendințe nu sunt speciale doar fascismului. Ele sunt comune într-o măsură mai mare sau mai mică tuturor statelor imperialiste. Ele doar primesc cea mai extremă exprimare în fascism. Fascismul din Anglia unde nu există nici o asemenea bază imediată pentru propaganda de război, așa cum a oferit Versailles în Germania, și și în Italia, unde sentimentul de masă anti-război este puternic, încearcă să ascundă pentru moment rolul de susţinător al războiului pe care-l are fascismul, și chiar să se afişeze într-o aparenţă pacifistă, încercând să prezinte fascismul ca fiind o doctrină a păcii mondiale. Astfel Mosley scrie: “Organizarea fascistă este metoda păcii mondiale în rândul națiunilor care s-au alăturat fascismului universal din secolul 20”. (Mosley, Fascism in Britain, p. 7.)

Această încercare impertinentă de a arunca praf în ochii credulilor este dată în vileag de întreaga propagandă a fascismului. Mosley, care susţine că fascismul va duce la „pace mondială”, va trebui să se lupte cu stăpânii săi, Mussolini și Hitler, care denunță în termeni viguroşi întreaga concepție a păcii mondiale ca fiind incompatibilă cu fascismul.

Fascismul”, proclamă Mussolini, „nu crede nici în posibilitatea, nici în utilitatea păcii permanente”. „Odată cu pacea eternă”, proclamă Hitler, „omenirea va fi ruinată”. „Fascismul s-a născut din război”, scrie fascistul Carli, “și în război trebuie să își găsească desăvârșirea manifestarea”. Acestea sunt vocile dominante ale fascismului. Pretențiile de moment ale fascismului britanic, care-şi pune o haină de avocat al păcii, sunt doar un exemplu tipic de demagogie fascistă.

Fascismul internațional este o contradicție în termeni. Politicile statelor fasciste nu pot fi decât politici externe ale unor state imperialiste, extrem de agresive, cu toate antagonismele care rezultă de aici şi care sunt exacerbate până în cel mai extrem punct. Identitatea politicii contra-revoluționare nu produce nici o identitate a politicii externe. Acest lucru este ilustrat în mod șocant, imediat ce primele trei state total fasciste, Germania, Italia și Austria au apărut, de tensiunile extreme care au izbucnit imediat, şi care au ajuns chiar până în punctul în care s-au făcut amenințări voalate de război, între Germania fascistă și Italia fascistă privind trupul Austriei fasciste. Concepția unui bloc al statelor fasciste pe baza unei politici externe comune a fascismului este un mit, o alianță întrea asemenea state poate fi formată doar acolo unde ar putea exista o identitate a unor scopuri immediate ale politicii externe ale grupărilor imperialiste, şi doar asta ar putea face posibilă o alianță, oricare ar fi forma ei politică. Dar dacă un tip de fascism devine generalizat pentru toate marile puteri imperialiste, asta poate însemna doar o accentuare imediată a antagonismelor și grăbirea îndreptării către război. Tensiunea extremă a pregătirilor de război și inculcarea spiritului de război în Germania fasicstă și în Italia fasistă a fost remarcată de observatorii de toate culorile politice. Pentru dovada evoluţiilor fascismului în Germania, în special, se poate face trimitere la „Hitler: Whence and Whither?” al lui Wickham Steed, la ce a scris jurnalistul american Leland Stowe – “Nazi Germany Means War” “Germania nazistă înseamnă război”– , şi la ce a scris Ernst Henri “Hitler Over Europe” “Europa sub Hitler”.

Asta nu înseamnă că Germania fascistă, și cu atât mai puţin Italia fascistă, ar urmări să ajungă imediat la război. Discursurile lor pentru pace sunt sincer doar în măsura în care sunt calculate să obţină cât mai mult timp pentru reînarmare. Dacă situația nu este precipitată de evenimente neașteptate, ei caută o perioadă a putea duce la capăt pentru pregătirile necesare unui alt mare război, precum și pregătirile diplomatice pentru a găsi un pretext favorabil declanşării războiului.

În prezent raporturile de putere nu sunt favorabile Germaniei, iar poziţia Italiei e şi ea slabă. Dar nu e nici o îndoială care e scopul pe care-l urmăreşte această politică. Hitler în Mein Kampf şi Mussolini în discursurile sale au arătat cât se poate de clar și de des că scopurile finale ale fascismului, de expansiune teritorială și colonială, nu pot fi atinse decât prin război. Anglia, Franța, Statele Unite, unde oamenii de stat și analiștii se prefac că ar fi total surprinși de militarismul din Germania fascistă sau din Japonia, sunt în realitate mai înarmate decât Germania, Italia sau Japonia, cheluie mai mult pe arme și au jefuit și comis violențe armate peste tot în lume. Dar diferența dintre situația din prezent dintre aceste două grupuri de puteri constă în faptul că Anglia și Franța (datorită poziției ei continentale, poziția SUA reprezintă o categorie în sine și are aceleași caracteristici cu ambele grupuri, Anglia și Franța, și respectiv Germania și Japonia) și-au făcut „plinul” pentru moment din jefuirea colonialistă a altor țări și acum încearcă mai presus de orice să păstreze ce au (furat), arătându-se foarte interesate de chestiunile legate de „securitate”, pe când Germania, Italia și Japonia sunt puteri imperialiste „înfometate”, fără să fi obținut o parte din prădurirea colonială, proporțională cu potențiala lor forță sau participare la prăduire. Prin urmare, acestea din urmă urmăresc o politică agresivă de expansiune. Așa funcționează legea dezvoltării inegale capitaliste, care stă la baza ultimului mare război (mondial) și care este motorul care va pune în mișcare următorul război (mondial). Ce însă este discutabil în prezenta situație internațională este relativa toleranță și atitudinea chiar conciliantă cu care Anglia, Statele Unite și, într-o anumită măsură chiar Franța, tratează chestiunea reînarmării Germaniei. Pe când înainte cea mai mică cerere din partea Germaniei, în timpul republicii Weimar, era refuzată vehement și atacată cu amenințări cu impunerea de sancțiuni, acum când Germania încalcă pe față tratatul de la Versailles și cerințele din ce în ce mai tupeiste pentru reînarmare din partea Germaniei fasciste au parte de-un răspuns marcat de o politețe și simpatie nervoasă.

Acum cele trei puteri, Anglia, Franța și Statele Unite, nu doar că sunt de acord cu reînarmarea Germaniei, dar pun problema doar în termeni de cât de departe și până în ce punct să cadă la înțelegere cu Germania în privința reînarmării. Conferința privind „dezarmarea” a eșuat în negocieri pentru reînarmare. În același timp, anxietatea prefăcută a puterilor occidentale, ca reînarmarea Germaniei să nu meargă prea departe, scoate la iveală caracterul profund contradictoriu al situației prezente a imperialismului. Ce anume e fundamental în această schimbare de atitudine din partea puterilor occidentale, care ar putea, la prima vedere, să pară contrar intereslor imperialismului britanic și francez, și care într-adevăr ridică critici din partea unor mari secțiuni ale opiniei din interiorul acestora? Doi factori dominanți pot fi identificați. Primul este recunoașterea fascismului ca fortăreața împotriva revoluției sociale, și anxietatea vine din intenția de a nu slăbi în nici un fel poziția fascismului și poziția lui Hitler, pentru a nu deschide calea unei revoluții proletare în Germania. Această teamă, așa acum un studiu al presei semi-oficiale franceze arată foarte clar, paralizează dorința francezilor de a folosi amenințarea sancțiunilor sau a unui „război preventiv” pentru a opri reapariția unei Germanii total înarmată. Așa cum Lloyd George a declarat cu sinceritate în discursul său din 22 septembrie 1933: „Dacă puterile reușesc să răstoarne nazismul în Germania, ce va urma? Nu va urma un regim conservator, socialist sau liberal, ci un comunism extrem. Cu siguranță, acesta nu poate fi obiectivul lor. O Germanie comunistă va fi infinit mai formidabilă decât o Rusie comunistă. Germanii vor ști cum să conducă comunismul lor eficient. De aceea, fiecare comunist din lume, din Rusia până în America, își dorește ca națiunile occidentale să încolțească Germania într-o revoluție comunistă. E necesar ca guvernul (britanic) să procedeze cu precauție”. (Times, 23 septembrie 1933) Guvernul britanic nu avea nevoie de asemenea sfaturi, pentru că a acționat mereu ca negociator pentru Germania fascistă.

Al doilea factor este speranța generală din interiorul cercurilor imperialiste, în special a celor din Anglia, de a folosi o Germanie fascistă, reînarmată, unită cu Japonia, pentru a declanșa un război împotriva Uniunii Sovietice. Obiectivul unui război de expansiune în est, îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, și susținut, dacă e posibil, de Marea Britanie, de Franța și de Polonia, este exprimat neîncetat în toate declarațiile oficiale ale politicii externe naziste, notabil în cartea lui Hitler, „Mein Kampf”, în scrierile lui Rosenberg, șeful departamentului de politică externă a Germaniei naziște, a cărui linie este total și pe față exprimată în cartea sa, „The Future Path of a German Foreign Policy (Der Zukunftsweg einer Deutschen A ussenpolitik), și în memorandumul Hugenberg, care a fost retras între timp. Hitler scrie: „Pentru Germania, singura posibilitate de a îndeplini o politică solidă teritorială stă în câștigarea de noi teritorii chiar în Europa… Dacă cineva vrea teritorii în Europa, asta se poate întâmpla în general doar cu costul Rusiei”. (Mein Kempf, p. 153)

Oprim marșul etern spre sud și spre vesul Europei și ne întoarcem privirile către teritoriile din est… Dacă vorbim de teritorii din Europa azi putem să ne gândim în primul rând la Rusia, și la statele din jurul ei”. (Mein Kampf, p. 743)

Editorialistul american, Calvin Hoover, relatează următoarele impresii referitoare la tendințele dominante în cazul unei posibile înțelegeri între Europa de vest și Germania fascistă: „Într-un asemenea caz, puterile din Europa de vest ar putea să se bucure să permită Germaniei o fâșie liberă în estul slavic și în sud, pentru satisfacerea scopurilor ei de expansiune…. Există dovezi că ideea „reorganizării și restaurației din Rusia”, sub patronaj german, este foarte puternic susținută”. (Hoover, Germany Enters the Third Reich, pp. 226-7.)

Imperialismul britanic, mai presus de orice, încurajează și acordă susținere morală și materială atât Germaniei cât și Japonia, iar cercurile influente speră ca aceste două puteri să declanșeze un atac combinat împotriva Uniunii Sovietice. În același timp, relațiile germano-japoneze sunt din ce în ce mai strânse. Nu este necesar aici să discutăm rezistența puternică pe care o asemena încercare ar declanșa-o, nu doar din partea Uniunii Sovietice, ci și din partea întregii clase internaționașă a muncitorilor, aceasta putând opri pierderea luptei revoluționare și ducând la război civil, în special chiar în Germania – tocmai această perspectivă determină forțele imperialiste și fasciste să ezite încă (din a ataca Uniunea Sovietică). Direcția finală a războiului fascist se măsluiește încă în pântecul evenimentelor. Ce e deja vizibil și cert e că expansiunea fascismului a accelerat enorm avansul către război din toate părțile.

6. Fascismul și chestiunea femeilor

În nici o altă direcție, contrastul dintre cele două lumi – dintre fascism, sau capitalism în extremă descompunere, și dintre comunism – nu se exprimă mai clar și mai acut decât în statutul femeilor. Poziția femeilor a fost adesea considerată ca fiind una dintre cele mai sigure măsuri a nivelului de civilizație. După această măsură, comunismul iese în evidență ca fiind prima civilizație deplin dezvoltată din istorie, unde pentru prima dată bărbații și femeile participă în societate de pe poziții egale, în timp ce fascismul își scoate la iveală caracterul său cel mai greu de mascat și cel mai reacționar. Subjugarea femeilor a fost întotdeauna inseparabil legată de societatea de clasă și este una dintre fundațiile indispensabile pe care societatea proprietății private se poate menține. Capitalismul a preluat de la perioada precedentă și a adaptat la scopurile sale instituțiile sociale construite pe subjugarea femeilor.

În timp ce a revoluționat și a organizat producția și comerțul pe o scală gigantică în toată lumea, a menținut, a păstrat și chiar a intensificat, într-o formă încă și mai restrictivă și mai îngustă, baza primitivă și anarhică a gospodăriei pe scală mică, a familiei și a legăturilor de familie și a încercat să facă din această instituție pre-capitalistă cel mai puternic și cel mai conservator stâlp pe care se poate susține.

Numai pe această bază a putut capitalismul, în ciuda totalei repudieri individualiste și a tuturor relațiilor și legăturilor sociale, să se mențină cu succes și, prin instituția familiei, să-și arunce de pe urmei toate responsabilitățile sociale pentru condițiile adecvate ale mamelor, pentru creșterea copiilor, pentru susținerea bolnavilor și celor în vârstă, precum și volumul enorm al așa-zisei „munci domestice” – toată munca social necesară și indispensabilă pentru menținerea societății, dar necapitalizată –, numai așa a putut să organizeze și să arunce din responsabilitatea sa munca neplătită pe umerii soțiilor din clasa muncitoare și a mamelor, obligate să se descurce în condițiile cele mai grele, murdare, neproductive și de risipă, împreună cu organizarea pe scală masivă a industriei, și echiparea ei cu mașinării în toată lumea, cu excepția gospodăriilor. Instituțiile economice și sociale care au urmat, implicând subjugarea femeilor și obligarea forțată a majorității femeilor la dependență economică de căsătorie, ca singurul mijloc de a putea avea un trai, sunt legate de existența societății proprietății private, și pot fi eliminate numai printr-o organizare comunistă, socială a societății.

Cu toate acestea, capitalismul în faza sa progresistă a avut și un rol progresiv în relație cu poziția femeilor, oferindu-le pentru prima dată posibilități și condiții ale unei noi forme economice de organizare. Capitalismul, în nevoia sa de forță de muncă și mai ieftină, atrage din ce în ce mai multe milioane de femei și de persoane tinere în industrie, până azi în jur de o treime din totalul forței de muncă din statele capitaliste moderne e formată din femei și fete. În ciuda condițiilor brutale ale exploatării, mult mai dure decât pentru muncitorii bărbați (o inegalitate apărată în numele „familiei sacre” pe baza teoriei iluzorii că femeia muncitoare e considerată a nu avea persoane care depind de grija ei, numite „dependenți”) face ca milioane de femei să aibă pentru prima dată posibilitatea de a duce o existență independentă economic și să participe activ în societate, în loc să fie obligate să depindă de un bărbat, care obținea un salariu, ca singura lor posibilitate de a avea un trai și o existență. Marx a distins semnificația primei faze a acestui proces: „Oricât de oribilă, teribilă și dezgustătoare ar putea să pară disoluția, sub sistemul capitalist, a vechilor legături de familie, industria modernă, atribuind femeilor și persoanelor tinere, și copiilor de ambele sexe, o parte importantă din procesul de producție din afara sferei domestice, generează o nouă fundație economică pentru o formă mai înaltă a familiei și a relațiilor între sexe”. (Marx, Capital, 1., Ch. 15, para. 9.)

Realizarea acestei posibilități a emancipării, pentru care capitalismul a pus astfel bazele condițiilor preliminare, depinde de avansul către o societate comunistă: din moment ce atragerea femeilor în industrie atâta timp cât vechile condiții de proprietate și povara gospodăriei rămân neînlocuite printr-o altă organizare socială, se adaugă de fapt la povara femeilor, în loc să le elibereze. Numai prin totala introducere a femeilor în parteneriat egal în producția socială, cu educație egală necesară, și distrugerea vechii economii neorganizate și risipitoare, inseparabil conectată de sistemul de proprietate privată, poate vechea poziție de dependență economică a femeilor să înceteze, iar egalitatea și libertatea lor să fie realizate, nu doar în formă, ci și în realitatea de zi cu zi a traiului.

Acest punct de vedere a fost exprimat de Engels în foarte cunoscuta sa declarație din Originea Familiei: „Emanciparea femeilor și egalitatea lor cu bărbații este imposibilă și va rămâne așa atâta vreme cât femeile sunt excluse din producția socială și restricționate la munca domestică. Emanciparea femeilor devine fezabilă numai când femeile vor deveni capabile să participe extensiv la producția socială”. Dependența soluției la problema femeilor de realizarea unei societăți comuniste a fost constant subliniată de Lenin: „Deplina eliberare a femeilor și egalitatea lor reală cu bărbații necesită o economie comunistă, o organizare socială a producției în comun și a consumului și participarea femeilor la producția generală. Numai prin asta femeia va putea să ocupe același loc în societate pe care îl au bărbații”. (Lenin, Speech to Moscow Conference of Working Women.)

Uniunea Sovietică ilustrează avansul către această poziție – pentru prima dată în istoria lumii egalitatea reală a femeilor este construită și stabilită în rândul oamenilor din acest teritoriu.

Dar capitalismul în perioada de criză generală începe să inverseze motoarele și să miște în direcția opusă. Nu mai vânează rezerve de putere de muncă pe care să le exploateze. Dimpotrivă, nu mai poate găsi de lucru pentru forța de muncă existentă. De aici, începe să se audă tot mai tare strigătul – întotdeauna la început fiind exprimat de forțele clericale reacționare, dar acum din ce în ce mai mult preluat de tot capitalismul modern – de a scoate femeile din industrie, pentru a „soluționa” astfel șomajul, prin creșterea numărului de dependenți care să fie menținuți printr-un salariu (procesul poate fi observat în Anglia, în Legea anomaliilor și în testul barbar de a dovedi că un salariat poate avea o familie). Acest strigăt este preluat în forma cea mai ascuțită de fascism, aici toată lumea dă glas celor mai reacționare tendințe ale capitalismului în descompunere. Înapoi la cratiță! Înapoi la dependența economică de căsătorie, ca singura carieră pentru femei! Să eliminăm educația femeilor! Să expulzăm femeile din locurile de muncă și să dăm slujbele bărbaților! Înapoi la cratiță și la lighean! Produceți mai multă carne de tun pentru război! Înapoi la sclavia din bucătărie! Aceasta e linia fascismului în privința chestiunii femeilor. Hitler scrie: „În privința educației femeilor, principalul accent trebuie pus asupra pregătirii corpului, și după aceea asupra dezvoltării caracterului și în ultimul rând a intelectului. Dar scopul absolut al educației femeilor trebuie să aibă în vedere doar pregătirea lor pentru a fi mame”. (Mein Kampf, p. 163)

Am putea observa noile reglementările ale guvernului german pentru reducerea educației universitare și stabilirea unei cote rigide, limitate de studente pentru toate formele de educație universitară (și de dependență de „loialitatea națională”, politică). Aceste reglementări restricționează numărul femeilor la 10 la sută, adică din 15.000 doar 1.500 de femei din toată Germania vor avea voie, într-un an, să aibă acces la orice formă de educație universitară, fie în universități, colegii tehnice sau alte instituții. În 1931, erau doar 19.700 de femei studente în Germania: urmând în medie cursuri de 3 ani, reprezentând o medie de intrare anuală pre-fascistă a 6.000 până la 7.000 de studente femei. Asta înseamnă că fascismul a redus educația superioară pentru femei cu 75-80 la sută. {Reducerea drastică a educației universitare, anterior mândria și cea mai mare forță a civilizației germane, este o expresie tipică a reacțiunii culturale generale a fascismului, în egală măsură ilustrată de arderea cărților. Corespondentul din Berlin al Manchester Guardian a relatat la începutul lui 1934: „Din numărul total de studenți înmatriculați în toată Germania doar 15.000 de femei au voie să intre la universități, în colegii tehnice și în alte insitute de educație superioară în următorul an… În jur de 23.000 de studente înmatriculate nu vor mai putea să obțină educație superioară, în urma acestor noi reglementări.”}

În aceeași perioadă, autoritățile educaționale din Uniunea Sovietică raportau că numărul total de studente din universtități și colegii tehnice din URSS în 1933 era de 415.000 comparat cu 203.000 în 1926-1927 și 130.000 sub țarism. În fața acestor fapte, chiar și cel mai reacționar individ ar trebui să fie în stare să vadă cum comunismul, care își are baza în știință, este obligat să cucerească lumea, în timp ce fascismul, cu negarea științei, este condamnat la decădere și moarte.

Spengler scrie în cartea sa „Years of Decision” (Anii deciziilor): „Lăsați-le pe femeile germane să crească bărbați războinici și să simtă plăcere să-i crească așa. Femeia nu trebuie să le fie nici camaradă, nici dragă, ci doar mamă”.

Observatorul american, Calvin B. Hoover, relatează atitudinea naziștilor față de chestiunea femeilor: „Atitudinea naziștilor față de femei este o parte integrală a credinței lor în dorința de a se întoarce la un sistem de viață și morală, caracteristice unei societăți agricole și nu unei societăți industriale. Partidul este hotărât că locul femeilor trebuie să fie din nou acasă, la cratiță. Într-un cuvânt, concepția naziștilor referitoare la femei în ordinea lucrurilor e că ele trebuie să nască mulți bărbați puternici care să servească Statul pe timp de pace și pe timp de război”. (Calvin B. Hoover, Germany Enters the Third Reich, p. 165.)

Este o eroare să presupunem că atitudinea reacționară a fasciștilor față de femei e pur și simplu o reflectare a unei gândiri religios-reacționare și a dorului de civilizația de tip pre-industrial. Politica de bonusuri pe minute (nu în bani, ci în ordine de plată pentru mari magazine și care poate fi replătită) pentru căsătorie, cu condiția ca femeia să iasă din industrie, și propaganda violentă pentru și mai multe nașteri sunt însoțite, în același timp, de politica de sterilizare forțată și totală a femeilor care sunt considerate indezirabile sau care suferă de afecțiuni psihice (adică a acelor femei care ar putea lăsa urmași care nu sunt apți pentru serviciul militar sau care, politic, sunt de neîncredere). Faptul că această practică este extrem de ofensivă față de sentimentul religios tradițional, este o dovadă suficientă că politica în întregul ei nu este pur și simplu politica unui romantism de tip religios-reacționar, ci o politică conștient reacționară a capitalismului modern, în faza cea mai extremă de descompunere.

Capitalismul modern, deși exploatează liber femeile în industrie la rate uluitoare, până acum a folosit munca lor, le scoate afară pe cele pe care nu le poate angaja, obligându-le să devină dependente de bărbații care câștigă salarii și astfel să salveze factura pentru salarii sau compensațiile pentru șomaj, și în același timp le cere să „producă” mulți recruți pentru nevoile din ce în ce mai mari ale abatorului uman al imperialismului de război. Aceasta este poziția capitalismului modern, în extremă descompunere, sau fascismului, privind rolul femeilor.

În această chestiune cheie a rolului femeilor, precum și în atitudinea față de cultură, în folosirea torturii și reintroducerea decapitărilor barbare, fascismul își scoate la iveală nivelul de degradare socială, politică și culturală.”

Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 8: SOCIAL-DEMOCRAŢIA ŞI FASCISMUL

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 8:

CAPITOLUL 8: Social-democraţia şi fascismul

“Din analizele anterioare asupra evoluţiei fascismului în Italia, Germania şi Austria, este evident că social-democrația joacă un rol de o importanță decisivă în promovarea fascismului. Înțelegerea acestor două fenomene, strâns legate, din perioada post-război a social-democrației moderne și a fascismului, este de o importanță vitală pentru deplina înțelegere a politicilor post-război capitaliste.

Întreaga chestiune însă este învăluită în controverse și necesită o analiză suplimentară atentă, dacă vrem ca adevăratele elemente ale fascismului și condițiile în care se dezvoltă şi creşte fascismul să fie înțelese. Ar trebui explicat că termenul de „social-democrație” este folosit aici pentru a se referi la fenomenul post-război, la partidele social-democrate post-1914, care s-au unit pentru a forma a Doua Internațională după război sau „Labour and Socialist International” (Internaţionala Socialistă a Muncii) în 1923.

Deși, pe parcursul întregii perioade imperialiste, tendințele oportunismului şi corupției parlamentare, precum și absorbirea parlamentarismului de către statul capitalist erau deja puternic pronunţate și se răspândeau chiar înainte de începerea războiului, chiar în perioada în care programul marxismului internațional revoluționar era din ce în ce mai contestat de aripa revoluționară din aceste partide la intrarea în secolul 20, doar după testul decisiv al războiului imperialist din 1914, tendinţele acestea s-au manifestat deplin, iar acest lucru a scos la lumină faptul că aceste partide au trecut de partea capitalismului.

Un fapt de-o importanță foarte mare în istorie este modul în care, începând din 1914, marile organizații ale clasei muncitoare din toate țările imperialiste, și în special cei care conduceau aceste partide parlamentare și sindicatele au trecut la o politică de unitate fățișă cu capitalismul și cu statul capitalist. Modul în care aceste partide au evoluat după război a jucat un rol decisiv în înfrângerea revoluției clasei muncitoare, în primii ani, și în următorii ani în expansiunea fascismului. Ulterior, acest rol ulterior s-a arătat manifestat în forme preliminare accentuate în acele state secundare, unde dictaturi ale albilor (n.t.: terorii albe) au fost stabilite – Ungaria, Finlanda, Bulgaria etc. în perioada de reconstrucție și de parțială stabilizare a capitalismului cu ajutorul social-democrației, iar apoi, de la manifestarea crizei economice mondiale și distrugerea bazei de reconstrucție a capitalismului, această trăsătură a devenit din ce în ce mai pronunțată în întreaga social-democrație. Aici poate fi găsită sursa procesului de „fascizare”, printr-o mare varietate de forme si etape, precum și sursa serviciilor directe aduse de acești lideri și de partidele lor fascismului.

Cu toate acestea, deși mulți social-democrați, dezamăgiți în special după cazul dezastruos al Germaniei și după criza care a lovit în plin a Doua Internațională Socialistă, încep din ce în ce mai mult să admită că în practică rolul social-democrației a fost de a facilita expansiunea fascismului, totuși analiza comunistă referitoare la „fascismul social” (Social Fascism) și la caracterul din ce în ce mai prevalent al social-democrației din perioada recentă – cu modul în care social-democrația a construit baze similare cu fascismul pentru a menține dominația capitalului financiar până în zilele noastre – adesea a stârnit resentimente pline de indignare și multă discordie și neînțelegere. Prin urmare, este necesar să examinăm în detaliu trăsătura social-democrației de frate geamăn al fascismului, ambele constituindu-se ca baze de susținere a capitalismului în perioada prezentă.

1. Perspectiva capitalistă a social-democrației și fascismului

Va fi de mare ajutor să începem examinarea acestei chestiuni cu o analiză a perspectivei capitalului financiar modern asupra rolului social-democrației și fascismului. Această perspectivă a capitalului financiar o găsim exprimată, cu o luciditate exemplară, în Deutsche Fiihrerbriefe, la care am făcut deja referire – mai exact, Buletinul confidențial al Federației Industriei germane din anul critic 1932. Acest buletin conține „Fiihrerbriefe” („scrisori către lideri”) și constituie o „corespondență privată, politico-economică”, original emisă doar pentru ochii șefilor capitalului financiar, care făceau parte din Federația Industriei germane. Buletinele nr. 72 și 75 din 16 septembrie și, respectiv, 20 septembrie 1932 conțin un studiu despre „reconstrucția socială a capitalismului”. Acest studiu este o expresie revelatoare a perspectivei pe care o aveau grupările financiare hegemonice. Autorul pornește de la perspectiva de bază: că menținerea stăpânirii capitaliste depinde de ruperea rândurilor și spargerea unității clasei muncitoare:

Condiția necesară a oricărei reconsolidări sociale a stăpânirii burgheziei, posibilă în Germania după război, este spargerea mișcării muncitorilor. Orice mișcare unită a muncitorilor, care izvorăște de jos în sus, trebuie că e revoluționară. (Stăpânirea burgheziei) nu va putea rezista prea mult în confruntarea cu ea, nici chiar dacă apelează la mijloacele puterii militare (armata). Principalul pericol este, prin urmare, frontul unit al clasei muncitoare: împotriva acestuia nici măcar o forță militară (armată) nu va putea să iasă învingătoare. Prin urmare, capitalismul are nevoie de o bază socială care să fie formată în afara (clasei) capitaliștilor și cu care să poată sparge rândurile clasei muncitoare”.

În perioada de după război, această bază a fost oferită capitalismului de către social-democrație. Problema consolidării regimului burghez în Germania post-război este în general determinată de faptul că burghezia de la conducere, care deținea controlul asupra economiei naționale, devenise un grup prea restrâns pentru a mai fi capabilă să-și mențină dominația de una singură. Pentru a-și menține dominația, burghezii aveau nevoie – dacă nu doreau să se bazeze doar pe arma extrem de periculoasă a forței militare directe – să facă o alianță cu straturile sociale care nu făceau parte din burghezia de la conducere, dar care le puteau face serviciul indispensabil de a ancora domnia burgheziei în rândul oamenilor, și, prin urmare, de a fi de fapt purtătorii acestei domnii. „Cel mai influent purtător” al domniei burgheze a fost, în perioada de consolidare post-război, social-democrația.

Până aici analiza este simplă. Social-democrația a fost cea care a oferit capitalismului baza pentru menținerea stăpânirii capitaliste și pentru zdrobirea clasei muncitoare. Dar care este baza socială a social-democrației? 

Aici, analiza făcută de purtătorul de cuvânt al capitalului financiar se apropie foarte mult de analiza lui Lenin privind cauzele subjugării clasei muncitoare din țările capitaliste. Autorul buletinelor găseşte că social-democrația poate sparge rândurile clasei muncitoare prin anumite privilegii, bazate pe legi sociale și alte concesii acordate unui segment social favorizat din rândul clasei muncitoare: în prima eră de reconstrucție a regimului burgheziei post-război în perioada de la 1923-1924 la 1929-1930, tactica de spargere a clasei muncitoare s-a bazat pe realizări privind salariile şi pe o politică socială prin care social-democraţia a capitalizat rebeliunea revoluţionară.

Având la origine un caracter social de partid al muncitorilor, asta a permis social-democraţiei să atragă în sistemul de reconstrucţie din acel moment, pe lângă forţa sa pur politică, ceva mult mai valoros şi mai trainic – şi anume, clasa muncitoare organizată. Asta i-a permis ca, în timp ce a putut să paralizeze energia revoluţionară a clasei muncitoare, să o lege cu lanţuri şi mai strânse de statul burghez.

Într-adevăr, socialismul din noiembrie a fost şi un flux de masă şi o mişcare ideologică, dar numai pentru că era susţinut de puterea clasei muncitoare organizate, de puterea socială a sindicatelor. Acest flux a intrat în declin, dar sindicatele au rămas şi odată cu ele, sau mai corect spus, datorită lor au putut să se menţină şi partidele social-democrate.

Pe această baza, statul burghez a putut să cuprindă în lanţuri principalul corp al clasei muncitoare organizate: cu ajutorul social-democraţiei si sindicatelor, în timp ce comunismul a fost ţinut în afară ca „mecanism de stăvilire”. Realizările cu privire la salarii şi la politica socială au funcţionat ca un fel de stavilă prin care, pe o piaţă a muncii în declin, angajaţii şi partea ferm organizată a clasei muncitoare s-au bucurat de un avantaj considerabil mai mare prin comparaţie cu masele de şomeri şi cu alte categorii din clasele de jos, pentru că erau relativ protejate faţă de efectele şomajului total şi de situaţia generală critică privind nivelul de trai. Frontiera politică dintre social-democraţie şi comunism trece exact de-a lungul liniei sociale şi economice al acestui baraj cu stavile, iar toate eforturile comunismului, care au fost până acum în zadar, sunt direcţionate către forţarea unei rupturi în această sferă protejată a sindicatelor. Acest sistem (n.t.: al folosirii social-democraţiei) a funcţionat destul de bine până când criza economică globală a început să distrugă baza de stabilizare a capitalismului. Criza economică a obligat capitalismul să distrugă „realizările” privind salariile şi politicile sociale, şi prin urmare să arunce în aer baza social-democraţiei.

Dar asta venea odată cu pericol ca forţele clasei muncitoare să treacă la comunism. Prin urmare, capitaliştii au căutat un nou intrument pentru a zdrobi puterea muncitorilor. Acest instrument a fost naţional-”socialismul”:

Procesul de tranziție, prin care trecem în prezent din cauza crizei economice, distruge în mod necesar aceste realizări, şi ne pune în faţa pericolului ca, odată cu dispariția acestor realizări, mecanismul de inducere în eroare a clasei muncitoare – care se bazează pe aceste realizări – să nu mai fie operațional.

Asta va determina clasa muncitoare să se întoarcă în direcţia susţinerii comunismului, iar stăpânirea burgheză se va confrunta cu necesitatea de a impune o dictatură militară. Această etapă va marca începutul fazei de boală incurabilă a stăpânirii burgheze.

Cum fostul mecanism de stăvilire nu mai poate fi repus în funcţiune, singurele mijloace posibile pentru a salva stăpânirea burgheză de la colaps este ruperea efectivă a rândurilor clasei muncitoare şi a legăturilor sale cu aparatul de stat prin orice alt mijloc direct. Aici se află posibilitățile pozitive și misiunea național-socialismului. Noile condiții înseamnă însă o schimbare în forma statului. Legătura clasei muncitoare organizate cu statul, asigurată de social-democrație, necesită un mecanism parlamentar; la fel constituția parlamentară liberală poate fi doar acceptabilă pentru capitalismul de monopol cu condiția că social-democrația e capabilă să controleze şi să spargă rândurile clasei muncitoare. Dacă sistemul capitalist distruge baza social-democrației, atunci este la fel obligat să transforme constituția parlamentară într-o constituție non-parlamentară „limitată” (adică fascistă).

Legătura dintre birocrația sindicatelor şi social-democrație se menţine și se prăbușește odată cu parlamentarismul. Posibilitatea unei constituții social-liberale a capitalismului de monopol este determinată de existența unui mecanism automat, care distruge clasa muncitoare. Un regim burghez bazat pe o constituție liberală burgheză nu trebuie să fie doar parlamentar, trebuie să-şi bazeze suportul pe social-democrație și să permită social-democrației să aibă anumite realizări adecvate. Un regim burghez care distruge aceste realizări trebuie să sacrifice social-democrația și parlamentarismul, trebuie să genereze un substitut pentru social-democrație și trebuie să treacă la o constituție socială restrictivă. Prin urmare, soluția la problema menținerii capitalismului în timp de criză e găsită de autor (n.t.: autorul buletinelor pentru Federaţia Industriei germane) în național-socialism și în stabilirea unui regim fascist „limitat”. Autorul găsește în rolul național-socialismului din prezent o paralelă remarcabilă, care e într-adevăr șocantă. Şi social-democrația de atunci (dintre 1918 până în 1930) și național-socialismul din prezent îndeplinesc roluri similare, în sensul că ambele sunt groparii sistemelor anterioare lor și apoi, în loc să ducă masele la revoluția pe care o proclamă, le duc spre formarea unei noi stăpâniri burgheze. Comparația care este adesea făcută între Ebert și Hitler este și ea valabilă în această privință.

Ambele – şi social-democraţia şi fascismul – apelează la dorințele anti-capitaliste de emancipare, ambele promit o nouă comunitate (commonwealth) a bunăstării „sociale” sau „naționale”. De aici se trage concluzia finală: paralelismul în sine arată că național-socialismul a preluat de la social-democrație sarcina de a oferi susținere de masă pentru stăpânirea burgheziei în Germania. Asta scoate la iveală gândurile private ale oligarhiei private a capitalului financiar privind rolul celor două instrumente ale sale: social-democrația și fascismul.

Până acum am reprodus această expunere fără a o critica, pentru că a avut o valoare independentă ca o declarație autoritară cu autoritate, cu atât mai clară prin faptul că nu a fost scrisă pentru public, privind punctul de vedere al capitalului financiar. Este un document politic valoros care poate fi recomandat pentru a fi studiat atât de discipolii social democrației cât și cei ai fascismului. Se poate observa că aceasă declarație, remarcabil de onestă și care exprimă intenţii cât se poate de clare pentru fascism, aşa cum e văzut de cei care îl sponsorizează şi îl controlează în prezent, nu împărtășește nici una dintre absurditățile mistice, naționale, rasiste, „colectiviste” și șovine, cu care fascismul este promovat pentru publicul consumator. Dimpotrivă, este o declaraţie care arată intenţii foarte clare şi are motivaţii susţinute foarte raţional.

Pentru a înţelege de ce este important să ne întoarcem să analizăm așa-zisa „teorie a fascismului”. Baza sa actuală, deși un punct de discuție folositor asupra problemei social-democrației și fascismului, necesită însă să fie criticată în anumite aspecte. Autorul (buletinului) vede în mod corect care sunt mecanismele stăpânirii capitaliste post-război pe baza social-democrației. Dar scrie ca și cum fascismul „a preluat de la social-democrație sarcina de a oferi susținere de masă pentru stăpânirea burgheziei”. Ieri social-democrația și-a îndeplinit rolul, azi fascismul trebuie să-și îndeplinească rolul, fiecare are perioada sa. Social-democrația și fascismul sunt astfel văzute ca funcționând și îndeplinind un rol esențialmente identic, diferind doar în perioada de timp, și având condiții diferite, și prin urmare având nevoie şi de metode și forme diferite ale constituției de stat. Asta însă e prea simplu și nu e corect. Ambele există împreună și fiecare îndeplinește un rol distinctiv, se completează reciproc. Fascismul în sine, în mod primar, se bazează ca bază socială a sa pe un strat divers al micii burghezii, pe țărănime, pe elementele declasate și pe muncitorii ţinuţi în înapoiere. Social-democrația se bazează pe straturile, plasate mai sus în societate, ale muncitorilor din industrie. Burghezia își construiește stăpânirea pe susținerea ambelor, scoţând-o la înaintare când pe una, când pe alta, și folosindu-le pe ambele pentru a obţine susținere. Fascismul nu devine niciodată baza principală a burgheziei (deși ar putea deveni singurul şi principalul ei instrument guvernamental atunci când criza necesită coerciția asupra tuturor muncitorilor și când controlul asigurat de social-democrație e în pericol să slăbească) din motivul că fascismul niciodată nu câștigă de partea sa principalul corp al muncitorilor din industrie, care au o tradiție lungă de a se organiza ca singura putere care poate răsturna capitalismul. Aici, rolul social-democrației rămâne de o importanță decisivă, chiar şi după impunerea dictaturii fasciste. Asta se vede cu o claritate evidentă în acele țări – Polonia, Bulgaria, Ungaria, Spania sub Rivera, etc – unde social-democrația este tolerată sub o dictatură fascistă. Dar este la fel de adevărat că în acele țări unde există o dictatură totală și completă a fascismului – Germania, Italia – unde social-democrația, ca organizație politică, este oficial suprimată și sindicatele sunt absorbite în frontul fascist. Numai în măsura în care influența social-democrației, ideologia și tradițiile încă domină asupra muncitorilor industriali, şi asupra dezorganizării luptei revoluționare, asupra prevenirii frontului unit și a luptei de masă, numai atâta timp cât poate asigura dominaţia capitalismul poate fi menținută, chiar și în formele ei fasciste. În aceste țări atunci când dictatura fascistă se slăbește, social-democrația e gata să vină în salvarea capitalismului. Disctincția dintre social-democrație și fascism este la fel de importantă de înţeles cum e şi paralelismul dintre ele. Ambele sunt instrumente ale stăpânirii capitalului de monopol. Ambele luptă împotriva revoluției clasei muncitoare. Ambele slăbesc și distrug organizațiile clasei muncitoreşti. Doar metodele lor sunt diferite. (*)

Fascismul distruge organizațiile clasei muncitoare ale muncitorilor din afara clasei muncitoare, opunându-se întregii lor baze și scoţând la înaintare o alternativă ideologică „națională”. Social-democrația subminează organizațiile de clasă ale muncitorilor din interior, construind pe baza mișcării independente anterioare, și a ideologiei „marxiste”, care încă susține tradițiile muncitorilor și disciplina lor, cu scopul de a duce mult mai efectiv la îndeplinire politica capitalului și de a zdrobi lupta militantă.

Prin urmare, pentru realizarea sa deplină, fascismul necesită un stat terorist, de clasă, „totalitar”. Social-democrația controlează muncitorii cel mai favorabil și cu succes în statul de clasă al parlamentarismului liberal, folosindu-și propriile metode de disciplinare „internă” și, ocazional, recurgând la coerciție din partea statului pentru suprimarea luptelor militante ale muncitorilor. Fascismul operează în principal prin coerciție, pe lângă amăgire şi înșelătorie. Social-democrația operează în principal prin amăgire, pe lângă coerciție. Această relație combinată de diferență în metodă și paralelism în scopul principal și al rolului este cea care subliniază definiția pe care Stalin a dat-o deja în 1924 („Factorii principali ai situației internaționale din prezent”, Internaționala Comunistă, ediția în engleză din 1924, numărul 6), că „social-democrația, în mod obiectiv, reprezintă aripa moderată a fascismului”.

2. Germenii Fascismului conţinuţi de social-democrație.

Fascismul nu doar istoric își trage rădăcinile la origine în mare parte din social-democrație, în sensul că mulți dintre principalii săi lideri au venit din rândurile social-democrației: Mussolini, fostul editor al ziarului de partid al socialiștilor italieni, „Avanti”; Pilsudski, fostul lider al partidului socialist polonez; Mosley, fostul ministu în al doilea guvern laburist al lui MacDonald. Fascismul își trage ideologia în principal din liniile deja elaborate de social-democrație. Pot fi găsite şi rădăcini şi tendinţe mai timpurii în formele ante-război, non-marxiste, ale socialismului, care deja prezentau anumite aspecte care ulterior au fost dezvoltate în fascism; adică în tipul de socialism „național” al lui Lassalle (deputații partidului lui Lassalle, putem remarca, au votat pentru acordarea de credite de război în 1870, în timp ce marxiștii s-au abținut), în tendințele prusace și cochetările cu Bismarck; în afirmațiile false referitoare la creditare făcute de Proudhon și în opoziția sa față de lupta de clasă; în cultul violenței al lui Sorel; în „miturile sociale” pentru decepția în masă și denunțarea democrației în abstract; în cultul sindicalist al liniilor „ocupaționale” de diviziune; în glorificarea statului de super-clasă promovat de fabianism; în agitația deja șovină dinaintea războiului a lui Hyndman și în marea agitație pentru a crearea unei mari flote marine. Autorii fasciști încearcă să-și găsească rădăcinile vechimii lor spirituale în trei surse principale: Mazzini (bătrânul liberal-democrat s-ar răsuci în mormânt), Proudhon și Sorel. Dar asta e doar fabricarea unor mituri. Fascismul este în mod esențial un produs al crizei generale post-război a capitalismului, și nu are nici o vechime spirituală. În practică, fascismul este un consimțământ avortat al sarcinii revoluției sociale proletare. Începând din 1914, când social-democrația a abandonat în mod direct marxismul și internaționalismul, au început să apară tendințele caracteristice ale ideologie asemănătoare cu fascismul. Un studiu al principalelor expresii extreme ale socialiștilor din timpul războiului, în special Lensch, Parvus și Cunow din Germania, Herve din Franța, sau Blatchford din Anglia, va scoate la iveală multe asemănări izbitoare cu fascismul care a urmat.

În acest război mondial”, scria Lensch în 1916, „Germania își completează revoluția (folosirea tipică a „revoluției” pentru a masca cea mai extremistă dictatură de monopol și cel mai extremist șovinism); iar „în fruntea revoluției germane stă Bethman-Hollweg”.

Cunow a declarat că social-democrația trebuie să se adapteze la imperialism și să arunce peste bord rămășițele ideologiei liberal-demorate privind „dreptul națiunilor la independență politică”. „Anglia în război”, scria socialistul de război Hanisch, „reprezintă reacțiunea, iar Germania reprezintă principiul revoluționar”.

Toate acestea ilustrează folosirea expresiilor „revoluționare” și denunțarea superstițiilor depășite „liberal-democratice” pentru a acoperi în practică totala slugărnicie față de șovinismul capitalismului monopolist. Negarea internaționalismului, susținerea unității de clasă a „armistițiului sacru” și servirea statului capitalist în numele expresiilor „socialiste” sau „revoluționare” sunt comune punctului de plecare al social-democrației moderne încă din 1914, și într-o formă mai dezvoltată, fascismului. Dar perioada post-război este cea în care ideologia social-democrației devine terenul de creștere reală pentru fascism. Social-democrația a ieşit din război cu două trăsături clar marcate; prima, unificarea fiecărui partid cu statul său „național”, adică imperialist, și negarea oricărei forme, cu excepția internaționalismului în scrisori; a doua colaborarea de clasă, sub forma de coaliții ministeriale și colaborare sindicalistă, pentru a ajuta la construirea prosperității capitaliste ca o condiție necesară pentru prosperitatea clasei muncitoare. Se va vedea că aceste principii de bază sunt deja apropiate de principiile de bază ale „national-socialismului”.

După război, social-democrația a avut două misiuni: prima, să învingă revoluția clasei muncitoare; a doua, să ajute la reconstruirea structurii zdrobite a capitalismului.

Prima a dus conducerea social-democrației în alianță strânsă cu cercurile Gărzii Albe, reacționare și militariste, și a antrenat-o în responsabilitatea guvernamentală prin împușcarea muncitorilor militanți. A doua sarcină a reconstrucției capitaliste, după ce perioada de război civil direct a fost închisă, a necesitat o chiar și mai strânsă colaborare a social-democrației și a sindicatelor cu capitalismul de monopol. Această colaborare a social-democrației cu capitalismul în perioada de reconstrucție și stabilizare a necesitat dezvoltarea unei noi ideologii corespunzătoare. Ideologia din timpul războiului a „pericolului național” și a necestității unității împotriva „dușmanului comun” nu mai putea fi folosită pe timp de pace.

În perioada de reconstrucție și de stabilizare, o nouă bază teoretică a trebuit elaborată. Colapsul capitalismului, susțineau (liderii social-democrați), nu era în interesul clasei muncitoare; clasa muncitoare avea nevoie de un capitalism de prosperitate, ca bază a avansului către socialism; „este inutil să socializăm sărăcia”, așa cum a declarat Kautsky, arătând spre „ruina economică” a Rusiei ca un semnal de avertizare a consecințelor urmării unei căi alternative. Capitalismul nu își epuizase încă dezvoltarea, încă avea în față avansul către o nouă eră de dezvoltare a unui „capitalism organizat”; asta era calea către socialism. Sarcina muncitorilor era de a ajuta la reconstruirea capitalismului, creșterea producției, și la a ajuta să se dezvolte un nou raționalizat „capitalism organizat”, cu creșterea din ce în ce mai mare a participării economice prin sindicate („democrație economică”, Mondism) și, politic, prin social-democrație în guvern; asta ar fi fost calea adevărată a avansului împotriva politicilor „catastrofale” ale comunismului, se susţinea. În perioada de stabilizare, raționalizarea și creşterea de scurtă durată dintre 1927-1929, această nouă ideologie a social-democrației a atins cele mai înalte faze de dezvoltare. Marxismul a început să fie mai mult sau mai puţin aruncat peste bord, mai ales în rândul conducerilor sindicatelor, chiar dacă a rămas formal în program. Liderul teoretician sindicalist Tarnov a spus public la Congresul de la Breslau al Federației Germane a Sindicatelor: „Marxismul, ca ideologie conducătoare a mișcării clasei muncitoare, și-a trăit traiul. Dar cum o mare mișcare de masă nu poate exista fără o ideologie corespunzătoare, prin urmare, noi, liderii sindicatelor, trebuie să generăm o nouă ideologie”.

Esența „noii ideologii” a fost de fapt chiar în vechea pre-marxista (original liberală, ulterior fabiană și în cele din urmă fascistă) teorie a identității de interese a clasei muncitoare cu capitalismul.

Așa cum un alt teoretician al sindicatelor germane a declarat:

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că clasa muncitoare face parte din sistemul capitalist, prăbușirea acestui sistem va duce și la prăbușirea clasei muncitoare, și prin urmare marea datorie istorică a clasei muncitoare e de a obține, prin mijloacele care-i reglementează locul în acest sistem, îmbunătățirea întregii structuri sociale, care este din nou echivalentă cu îmbunătățirea propriei ei situații sociale. Aceeași linie de gândire a fost exprimată de Consiliul General al Congresului Sindicatelor britanice în raportul prezentat la Congresul din Swansea din 1928, care a analizat trei posibile căi de urmat care se aflau în fața sindicatelor și care a pledat pentru o a treia (linia de colaborare Mondistă cu capitalismul) ca fiind cea mai bună:

A treia cale înseamnă că mișcarea sindicatelor trebuie să spună cu curaj că nu este preocupată doar de prosperitatea industriei, ci că vrea un cuvânt de spus asupra modului în care industria e realizată, astfel încât să poată influența noile ei evoluții. Politica fundamentală a mișcării poate fi mai folositoare pentru o industrie eficientă decât pentru una în derapaj, iar sindicatele își pot folosi puterea pentru a promova și ghida reorganizarea științifică a industriei, precum și pentru a obține avantaje materiale din reorganizare. Social-democrația și sindicatele aflate sub conducerea ei au devenit astfel, în teoria social-democrației, părți constitutive ale organizării capitaliste moderne și ale statului capitalist (Webbs de fapt a elaborat deplin această teorie cu mult înainte de război, iar această teorie stă la baza istoriei sindicalismului, precum și a întregii lor activități). „Social-democrația de azi”, a afirmat Hilferding la congresul din Kiel al Partidului Social-Democrat german din 1927, „este un element indispensabil al statului”. „Fără sindicate”, a scris Citrine, „industria nu poate funcționa eficient în condiții moderne”. (W. M. Citrine, “Trade Unionism-the Bulwark against Chaos,” Reynolds’ News, 4 septembrie 1932).

Fiecare evoluție a organizării și întăririi monopolului capitalismului și a dictaturii sale este astfel salutată ca avans al „Socialismului”. Caracteristică pentru această abordare este modul în care partidul Laburist a pledat pentru „corporația publică” (adică, trustul capitalist protejat de stat, cu dividende garantate pentru acționari) susținând că ar fi o formă a socialismului modern – exemplificată de legea pentru pasagerii din transportul din Londra, care a fost introdusă de un guvern laburist și dusă la îndeplinire de un guvern conservator și ridicată în slăvi de partidul Laburist ca triumf al „Socialismului”.

Despre asta, ziarul conservator Times a declarat: „Principalele obiecțiuni care au fost ridicate ar putea fi grupate sub trei principale titluri – și anume că legea e o măsură „socialistă”; că va crea un monopol periculos; și că va duce la creșterea costurilor pentru transport. Nici una dintre aceste critici nu stă în picioare la o examinare detaliată. Este adevărat că legea în forma ei originală a fost produsă de un guvern socialist, și că ministrul de atunci al transporturilor, dl Morrison, aproape a reușit să o blesteme pentru totdeauna pretinzând că ar fi un triumf al socialismului. Dar unde de fapt se găsește socialism aici? În care punct de principiu va fi noul transport efectuat diferit de Central Electricity Board sau de Imperial Communications Company, ambele fiind create de guverne conservatoare? Ele sunt într-adevăr un monopol de fapt, și prin urmare se supun unui anumit nivel de control din partea publicului; dar sunt companii deținute de privați, nu sunt deținute de public. (Times editorial, “The London Traffic Bill”, 1 decembrie 1932).

Este evident că „corporația publică” a partidului Laburist și a social-democrației poartă analogii strânse în principiu cu „corporația” fascistă ca sistem de organizare a industriei. Pe această bază, social-democrația susține că evoluțiile moderne ale capitalismului de monopol ar constitui deja un progres al „Socialismului”.

Așa cum liderul social-democrat german, Dittmann, a declarat la Congresul de la Magdeburg al Partidului Social-Democrat: nu mai trăim în capitalism, trăim într-o perioadă de tranziție către socialism economic, politic, social. În Germania avem de 10 ori mai multe realizări socialiste de apărat decât au ei în Rusia.

Criza economică mondială a dat o lovitură grea acestei ideologii. Dar social democrația s-a adaptat la criză prin extinderea teoriilor sale. Acum era necesar, declara social-democrația, să „salveze” capitalismul de amenințarea haosului și a revoluției proletare. Congresul de la Leipzig al Partidului Social-Democrat german din 1931 a dat semnalul de luptă: „Trebuie să fim doctorii care vindecă un capitalism îmbătrânit”. Vandervelde, președintele celei de-a Doua Internaționale, a proclamat în Camera belgiană a Deputaților, în 1932: „Sistemul capitalist crapă din toate încheiturile. Poate fi salvat doar de măsuri serioase și urgente. Suntem deja în al 12-lea ceas. Aveți grijă de proletariat, ca Samson, ca să nu provocați prăbușirea coloanelor templului”. (E. Vandervelde, Le Peuple, 7 mai 1932). Iar sociaslistul francez, Montel, declarase deja înainte de criză (Republique Sociale, 15 noiembrie 1928): „Partidul Socialist se va prezenta pe sine doar ca un partid capabil să salveze societatea burgheză”.

Având această linie și susținând această propagandă este evident că social-democrația, în practică, a pregătit și limpezit drumul pentru fascism și pentru concepțiile fascismului. Și într-adevăr, chiar după victoria fascismului, Leipart, liderul sindicalismului german, a folosit direct aceeași linie de argumentație pentru a dovedi că sindicatele putea fi acceptate de fascism, ca instrumente supuse și serviabile ale dictaturii fasciste: „Sindicatele au apărut ca organizații de ajutorare a clasei muncitoare; și în cursul istoriei lor, prin cauze naturale, au devenit din ce în ce mai unite cu statul însuși. Sarcinile sociale ale sindicatelor trebuie să fie îndeplinite, nu contează ce formă de regim de stat avem. Sindicatele sunt total pregătite, chiar dincolo de domeniul salariilor și condițiilor de muncă, să intre într-o colaborare permanentă cu organizațiile patronilor. O supraveghere din partea statului asupra acestei colaborări ar putea în anumite condiții să ducă la creșterea valorii ei și la punerea ei în aplicare mai ușor. Sindicatele nu au pretenția să influențeze direct politica statului. Misiunea lor în această privință poate fi doar să direcționeze cerințele juste ale muncitorilor în atenția guvernului cu referire la măsurile de politică socială și economică și de legislație, și să fie și în serviciul guvernului și parlamentului prin cunoștințele și experiențele lor în acest domeniu”.

Asta a fost declarația oficială a sindicalismului german în martie 1933, când s-a oferit să intre într-o alianță cu dictatura fascistă. A fost primită cu expresii de supărare și indignare în presa social-democrată non-germană ca o „capitulare rușinoasă”. Totuși, linia exprimată este exact identică cu linia de argumentație asupra chestiunii sindicalismului și statului, angajată de Citrine în Anglia, de Green în Statele Unite, sau de Jouhaux în Franța. Cu asta poate fi comparată sugestia lui Mussolini din 1921 privind o posibilă alianță între reformiștii din rândul social-democrației și fascism: „În domeniul legislației sociale și al îmbunătățirii standardului de viață al claselor muncitoare, socialiștii ar putea găsi aliați neașteptați în interiorul fascismului. Salvarea țării ar putea fi asigurată – nu doar prin suspendarea antitezei dintre fascism și socialism, ci prin reconcilierea lor în interiorul parlamentului. O colaborare cu socialiștii este chiar foarte posibilă, mai ales într-o fază ulterioară, după ce clarificarea ideilor și tendințelor, sub care partidul socialist la acest moment lucrează, este încheiată. Este evident că coexistența socialiștilor intransigenți și reformiști în același partid va deveni în cursul timpului imposibilă. Ori revoluția, ori reforma va rezulta din participarea în responsabilitățile puterii”. (Mussolini, Popolo d’Italia, 22 mai 1921).

Cursul evenimentelor a făcut ca această alianță să nu mai fie necesară, dar Mussolini i-au luat pe liderii reformiști sindicaliști, D’Aragona și pe colegii săi, în serviciul său. Social-democrația a pregătit astfel drumul ideologic pentru fascism: prima dată prin abandonarea sau coruperea marxismului, a doua oară prin negarea internaționalismului și atașarea muncitorilor de serviciul „propriului lor” stat imperialist, a treia prin războiul împotriva comunismului și revoluției proletare, a patra prin distorsionarea „socialismului” sau folosirea unor expresii vag „socialiste” („noua ordine socială”, „comunitatea bunăstării”, „industria ca serviciu public” etc, etc) pentru a ascunde capitalismul monopolist, a cincea prin pledarea colaborării de clasă și unificarea organizațiilor clasei muncitoare cu statul capitalist.

Toate acestea au oferit baza ideologică și fundamentul fascismului, care reprezintă stadiul final al politicii de absorbție completă a clasei muncitoare, de a o lega de mâini și de picioare, în capitalism și în statul capitalist. Toată această propagandă și linie a social-democrației a provocat confuzie, a slăbit și a dărâmat perspectiva conștientă de clasă socialistă a acelor muncitori care erau sub conducerea sa, a prevenit răspândirea înțelegerii marxiste revoluționare, a alimentat concepții semi-fasciste despre naționalism, imperialism și colaborare de clasă, și a făcut astfel ca masele să fie o pradă ușoară pentru fascism.

3. Cum a ajutat social-democrația ascensiunea la putere a fascismului

În examinarea istorică a exemplelor din Italia, Germania și Austria din capitolele anterioare, am văzut în practică cum social-democrația a ajutat ascensiunea la putere a fascismului. Prin urmare, este necesar acum să sumarizăm rezultatele demonstrate de această experiență istorică. Primul, social-democrația a dezorganizat proletariatul și lupta proletariatului. Social-democrația și conducerea sindicatelor au acționat ca o agenție a patronilor și a clasei conducătoare în interiorul rândurilor clasei muncitoare, predicând defetism și opoziție față de luptă, iar acolo izbucnirea luptei clasei muncitoare devenea inevitabilă, distrugând această luptă în mod direct din interiorul ei. Asta în mod clar se vede în rolul jucat de social-democrație în timpul grevelor. Un exemplu șocant al acestui proces, în vederea revelațiilor următoare, a fost oferit de marea grevă din industria de muniție din Germania din ianuarie 1918, care aproape a scos Germania din război, aproape a plasat-o în unitate cu revoluția din Rusia. Liderii social-democrați, Ebert, Braun și Scheidemann, prin decizia executivului, au preluat conducerea grevei, cerând chiar muncitorilor să nu se supună ordinelor de mobilizare.

Totuși obiectivul pe care îl urmăreau prin prezența în comitetul de grevă, cum a fost declarat de mulți dintre ei, a fost să sugrume greva. În 1924, Ebert a declanșat un proces de calomnie împotriva acuzației de trădare pentru că a condus greva din ianuarie 1918. În acest proces a făcut cunoscut că executivul adoptase o rezoluție secretă care îi instruia să preia conducerea asupra grevei pentru a o sparge și pentru a o opri. Ebert a declarat în fața tribunalului (Times, 11 decembrie 1924): „Socialiștilor li s-a cerut să preia controlul asupra grevei cu scopul de a evita ce era mai rău. Herr Ledebour le spusese greviștilor că greva va fi pierdută dacă majoritatea socialiștilor erau lăsați să intre în comitetul de grevă, și în acest moment, el (Herr Ebert) s-a alăturat comitetului cu scopul de a reface un echilibru… A declarat că a intrat în comitetul de grevă pentru a pune capăt grevei cât mai curând cu putință”. Scheidemann a declarat în același proces (Times, 13 decembrie 1924): „Greva a izbucnit fără știința noastră. Ne-am alăturat comitetului de grevă cu intenția fermă de a pune capăt repede grevei prin negocierea unei înțelegeri cu guvernul. A existat foarte multă opoziție față de noi în comitetul de grevă: eram numiți „cei care vor să sugrume greva”.”

Exact același proces a fost susținut de partidul Laburist și de consiliul general al congresului sindicatelor TUC în timpul grevei generale din Anglia din 1926, care a fost declanșată doar, potrivit lui MacDonald (Socialist Review, iunie 1926), pentru că „dacă nici o grevă generală nu era declarată, atunci industria ar fi fost aproape paralizată de greve neautorizate”.

J. H. Thomas a explicat în jurnalul capitalist „Answers”, că, deși se opunea grevei, „nu a demisionat pentru că era sigur că putea face mai mult, dacă rămânea decât dacă pleca”. Obiectivul conducerii, a explicat el în parlament pe 13 mai 1926, a fost să prevină ca lupta „să scape din mâinile celor care erau capabili să exercite control asupra ei într-o anumită măsură”. Ministrul de interne conservator, Joynson- Hicks, analizând cauzele înfrângerii grevei generale, a găsit că o cauza principală a fost că „liderii sindicaliști responsabili și-au menținut controlul asupra sindicatelor și au urmat cursul constituțional de a admite că greva generală era ilegală și au anulat-o”. (Joynson Hicks, scrisoare către Twickenham Conservative Association, 14 august 1926).

Același proces a fost demonstrat în Italia în momentul ocupării fabricilor când conducerea reformistă a reușit ceea ce toate forțele guvernamentale au recunoscut că nu ar fi putut face – reîntoarcerea fabricilor la capitalism. Dar această spargere a grevei în mod direct (exemple în acest sens pe o scală mai mare sau mai mică sunt familiare în fiecare an și aproape în fiecare lună pentru muncitorii din orice țară) este doar cea mai clară și cea mai simplă expresie a procesului universal de dezorganizare și distrugere a frontului clasei muncitoare, de predicare a încrederii în capitalism, de alianță strânsă cu dușmanul de clasă, și de război împotriva muncitorilor militanți. Doar după distrugerea șocantă și repetată a frontului clasei muncitoare în acest mod, de către social democrație, din interior, și prin urmare prin slăbirea și descurajarea muncitorilor, a fost deschis drumul pentru fascism pentru ca acesta să poată avansa. Trădarea grevei generale a fost urmată de Mondism – un prin pas către fascism – și a fost salutată ca atare de presa fascistă italiană (s-ar putea observa că Mond în mod deschis și-a declarat simpatia față de fascism). Predarea fabricilor în Italia a fost urmată imediat de ofensiva fascistă, deschiderea de la Bologna și susținuta stabilire a statului fascist în 1922.

Asistența din partea celui de-al doilea guvern laburist acordată ofensivei împotriva muncitorilor a fost urmată de un vot copleșitor al guvernului național în 1931 și de primele începuturi ale unei mișcări fasciste serioase în Anglia. Sprijinul social-democrat acordat dictaturii lui Bruning și ofensivei de înfometare a muncitorilor a fost imediat urmat de un avans uriaș al fascismului în Germania. Aceasta e principala cale prin care social-democrația a ajutat ascensiunea fascismului la putere – prin dezorganizarea frontului clasei muncitoare, prin spargerea grevelor, prin denunțarea luptei de clasă, prin predicarea legalismului și încrederii în capitalism, prin expulzarea tuturor elementelor militante și spargerea sindicatelor și a organizațiilor clasei muncitoare. Războiul împotriva comunismului este considerat prioritate de către social-democrație. Exemplul german a arătat dimensiunile alianței directe cu Gărzile Albe cu care social-democrația militaristă va mărșălui braț la braț pentru a-i zdrobi pe muncitorii revoluționari. (2)

Dar sloganul războiului împotriva comunismului este sloganul fascismului. Social-democrația și fascismul oferă, de fapt, servicii burgheziei rivale, prin sfârtecarea comunismului. Evoluția social-democrației în perioada post-război contribuie la avansul către fascism, făcând apeluri de tip pozitiv la public, și reușind astfel să consolideze și să întărească mecanismului capitalist și dictatura capitalistă. Social-democrația susține impunerea măsurilor economice cu scopul de a consolida capitalismul de monopol (raționalizare – azi e numită „austeritate” – , etc.); susține toate tipurile de dictatură capitalistă intensificată ale unor Bruning și Roosevelt, și ajută la impunerea și funcționarea măsurilor unei dictaturi intensificate. Acesta a fost semnalul dat de al doilea guvern laburist din 1929-1931, prin legea privind minele și legea privind transportul public din Londra, prin impunerea de tăieri arbitrare ale salariilor din industria de textile, prin arestarea și condamnarea a sute de muncitori sub legea sindicatelor, și prin închiderea a 60.000 de locuri de muncă în India. În același mod, Severing, ca ministru de interne, a împușcat muncitorii în timpul demonstrațiilor de 1 mai din Berlin, din 1929. La fel, guvernul social-democrat din Prusia de fapt și-a consolidat propria apărare, când a fost îndepărtat de von Papen pentru că a „provocat mai multe morți stângii decât dreptei”:

Guvernul prusac este pe aceeași poziție cu statisticile poliției de a dovedi că interferența poliției a cauzat mai multe morți în stânga decât în dreapta, și că măsurile poliției au cauzat mai multe răni stângii decât dreptei. (memorandumul lui Braun-Severing către Hindenburg, protestând față de demiterea guvernului lor: B. Z. am Mittag, 19 iulie 1932).

În faza finală, pe măsură ce mișcarea fascistă avansează tot mai mult către obținerea puterii directe, social-democrația dă asaltul final și oferă asistența decisivă prin faptul că se opune și interzice formarea frontului unit al clasei muncitoare împotriva fascismului – singurele mijloace care pot opri venirea la putere a fascismului – și prin canalizarea speranțelor în apărarea legală iluzorie, în vot, în „democrație”, în guverne moderate burgheze, și în cele din urmă chiar în susținerea dictaturilor pre-fasiste și aproape total fasciste cum ar fi Bruning, Dollfuss, ca „răul cel mai mic”.

Ministrul social-democrat Severing e cel care a interzis și a dizolvat frontul roșu (comunist), în timp ce a permis existența Storm Troops (trupe de asalt paramilitare, fasciste).

Social-democrația e cea care a respins apelurile repetate și urgente ale comunismului pentru formarea unui front unit în timpul anului critic 1932 și în primul trimestru al anului 1933. Această linie e cea care face inevitabilă victoria fascismului.

4. Chestiunea zdrobirii clasei muncitoare

Importanța crucială a clasei muncitoare unite în lupta împotriva fascismului este înțeleasă de toți azi, mai ales după exemplul german care a arătat consecințele dezastruoase ale distrugerii clasei muncitoare. Cu toate acestea, în ciuda exemplului german, social-democrația continuă să refuze și continuă să se opună frontului unit (comunist) în toate țările. În același timp, pe lângă refuzarea directă a frontului unit, social-democrația încearcă adesea să distorsioneze cauza spargerii rândurilor clasei muncitoare din interior și să susțină că rândurile clasei muncitoare sunt rupte din cauza comunismului și a Internaționalei Comuniste, pe care le acuză că ar diviza forțele clasei muncitoare. Prin urmare, e necesar să acordăm și mai multă atenție tuturor acestora – chestiunii importante a spargerii clasei muncitoare și cauzelor ei.

Analiza spargerii clasei muncitoare ca fiind provocată de comunism și de Internaționala Comunistă este, atât istoric cât și în practică, incorectă. Spargerea rândurilor clasei muncitoare datează din 1914 – înainte ca Internaționala Comunistă să fi existat. Ruperea rândurilor a fost cauzată de conducerile oficiale ale partidelor social-democrate care și-au abandonat angajamentul și obligațiile în fața Internaționalei, ceea ce a contravenit direct principiilor pe care partidele lor au fost construite, și care au trecut la a se uni cu capitalismul. Spargerea a luat forma oficială când conducerile social-democrate au expulzat acei deputați care au votat împotriva finanțării războiului, în concordanță cu obligațiile lor internaționale, și a secțiunilor care îi susțineau. Toate acestea au avut loc deja în timpul războiului, înainte ca Internaționala Comunistă să fi existat. A susține că responsabilitatea pentru spargerea rândurilor clasei muncitoare ar revini revoluționarilor înseamnă a susține că Liebknecht ar fi trebuit să voteze pentru finanțarea războiului. Spargerea rândurilor s-a accentuat pe măsură ce războiul imperialist a evoluat într-o chestiune a revoluției clasei muncitoare sau a susținerii Gărzilor Albe, care aveau misiunea de a înăbuși cu gloanțe revoluția muncitorilor. Menșevicii s-au unit cu țariștii și cu imperialismul străin – occidental – pentru a lua armele împotriva conducerii muncitorilor; liderii germani social-democrați au înarmat corpuri de ofițeri contra-revoluționari ca să împuște muncitori revoluționari. Ruptura din 1914 s-a extins într-un război civil, social-democrația fiind de partea capitalistă a baricadei. O barieră de netrecut a fost creată – de netrecut pe cât era și diviziunea dintre clase. Tot acest proces dintre 1914-1919 s-a dezvoltat deja, scoțând la iveală cât se poate de clar realitatea diviziunii clasei muncitoare, care își datora existența unei aripi imperialiste din tabăra clasei muncitoare, înainte ca secțiunile revoluționare să organizeze în cele din urmă Internaționala Comunistă în 1919.

A vedea Internaționala Comunistă ca fiind cauza rupturii înseamnă a confunda efectul cu această cauză. Lenin a făcut apelul pentru formarea Internaționalei Comuniste deja în toamna lui 1914, numai după ce și din cauză că majoritatea conducerilor social-democrate distrusesereă deja a Doua Internațională, și puseseră bocancul pe gâtul socialismului internațional, și trecuseră la unitate fățișă cu capitalismul. Nu a existat alt mod de a continua lupta pentru socialismul internațional. Este evident că responsabilitatea pentru ruptură revine cu totul celor din acele secțiuni care au abandonat programul partidului și s-au unit cu capitalismul, și nu celor din acele secțiuni care au rămas de partea programului partidului și au continuat să lupte împotriva capitalismului. Această responsabilitate, începută în 1914, a fost continuată mai departe prin războaiele civile din 1917-1921, și continuă și în chesitunile de azi.

Unitatea conducerii social-democrate cu capitalismul este cea care inevitabil a spart rândurile clasei muncitoare și această unitate a fost cauza acestei rupturi. Aceasta este rădăcina problemei legată de ruptura rândurilor clasei muncitoare. Dar, dat fiind că această ruptură a organizațiilor clasei muncitoare – care poate fi doar depășită prin reunificarea masei muncitorilor (prin experiența luptei, prin controversă ideologică, prin convingearea propriei lor experiențe) pe baza luptei de clasă împotriva capitalismului, adică, în final pe baza comunismului – chestiunea imediat urgentă devine aceea a luptei prezente comune împotriva ofensivei capitaliste și fasciste. Este evident că în această situație este nevoie de toate organizațiile muncitorilor și ale clasei muncitoare, oricare ar fi perspectiva lor politică, care să se unească într-un front comun pentru a lupta imediat – acesta este scopul pentru care Internaționala Comunistă s-a chinuit fără încetare începând din 1921. Dar aici intervine social-democrația, care, după ce a provocat ruptura originală, acum perpetuează și adâncește ruptura clasei muncitoare, prin opoziția față de frontul unit, expulzând toate secțiunile care susțin formarea acestui front, și chiar distrugând organizațiile clasei muncitoare, pentru a-și menține dominația asupra lor. Această realitate este dovedică cu claritate izbitoare în chesitunea de o importanță decisivă a sindicatelor.

Linia comunistă pledează pentru formarea unei singure organizații unite a sindicatelor, care să-i cuprindă pe toți muncitorii, independent de părerile lor politice, o organizaţie în interiorul căreia muncitorii revoluționari să facă propagandă pentru punctele lor de vedere şi pentru propunerile lor potrivit principiilor democrației sindicaliste. Social-democrația respinge această linie și încearcă să-i facă pe muncitorii din partidele social-democrate să intre într-un sindicat sau să caute o participare activă (să obțină poziții de delegați, poziții oficiale) care să fie dependentă de asumarea părerilor reformiste şi să subscrie la programul partidului laburist etc. Pentru a atinge acest scop, conducerea sindicatelor social-democrate, în mod obișnuit, expulzează nu numai sindicaliști individuali (adesea militanți de frunte cu o lungă istorie a luptei și aleși cu cele mai multe voturi de colegii lor muncitori), dar și întregi secțiuni și organizații și chiar majorități, dacă acestea exprimă un punct de vedere revoluționar, cu scopul de a menține dominația social-democrației asupra sindicatului. Este evident că acest sistem al social-democrației în sindicate înseamnă distrugerea sindicatelor ca organizații unite ale muncitorilor. Social-democrația face adesea referire la existența „sindicatelor roșii” ca dovadă a rolului comunismului în spargerea mișcării sindicatelor. Dar mulți care ascultă aceste acuzații și sunt de bunăcredință nu își dau seama că sindicatele roșii, în țările cu o mișcare sindicalistă divizată, s-au dezvoltat istoric ca urmare a politicii social-democrate de expulzare și negare a democrației din interiorul sindicatelor. Cazul lucrătorilor scoțieni din mine este un exemplu clasic al acestui proces care a avut loc în Marea Britanie, unde majoritatea membrilor unui sindicat constituțional a ales un nou executiv și noi oficiali cu o majoriate revoluționară copleșitoare, dar vechiul executiv reformist și foștii oficiali au refuzat să elibereze posturile, și au trecut la expulzarea unuia din cele două mari sectoare; după ce a epuizat orice efort constituțional pentru unitate, majoritatea revoluționară a fost astfel obligată să formeze sindicatul unit al muncitorilor din mină scoțieni. La fel în Franța, C.G.T.U sau Confederația Unitară a Muncii (revoluționară) a apărut doar la sfârșitul lui 1921, după ce sindicaliștii revoluționari au câștigat o majoritate constituțională în vechea Confederație a muncii, iar fosta conducere reformistă a putut obține o majoritate numai în urma unei serii de expulzări; la Congresul unde s-a constituit C.G.T.U. a participat de fapt o majoritate, 1,564, din sindicatele care aparțineau vechiului C.G.T.

Responsabilitatea pentru ruptură revine reformiștilor. Scopul social-democrației în spargerea sindicatelor pentru a-și menține dominația a fost declarat cu extremă claritate de către Consiliul General al Consiliilor Sindicale afiliate mișcării minoritare: dacă Consiliul a căzut de acord asupra acestei afilieri, într-o scurtă perioadă de timp, mișcarea minoritară trebuia să devină o majoritate. (A. Conley, General Council, la Congresul Sindicatelor din Bournemouth, 1926: Daily Herald, 8 septembrie1926).

Astfel, au împiedicat minoritatea revoluționară de a deveni majoritate folosind mijloacele constituționale de propagandă și persuasiune, după ce conducerea reformistă a adoptat această politică de ruinare și de distrugere a sindicatelor. Dimensiunile până la care erau pregătiți să meargă în această politică au fost declarate de președintele Federației minerilor la Congresul Sindicatelor din Swansea din 1928: „Discutând despre distrugerea mișcării: aș prefera să am 50 de bărbați onești decât 500 de imitații, și dacă ar fi să dispersez mișcarea din acest motiv, sunt pregătit să o fac”. Adică, conducerea reformistă este pregătită „să disperseze mișcarea exact din acest motiv”, reducându-i pe membrii la o zecime și expulzând 90 la sută în loc să accepte verdictul majorității revoluționare. Asta aruncă o lumină importantă asupra concepțiilor laburiste sau social-democrate privind „democrația”, „democrația” fiind adesea principiul invocat în justificarea opoziției față de frontul unit al clasei muncitoare.

La fel, delegatul din partea Congresului Sindical la Federației Americană a Muncii din 1927, Sherwood, vorbind la Convenția de la Los Angeles a spus: „Filialele organizației noastre din Londra, cu peste 15.000 de membri, au refuzat să se supună instrucțiunilor Consiliului nostru General. Ei bine, domnule președinte, pur și simplu am zdrobit aceste filiale. Am avut în Consiliul nostru General doi bărbați care au reprezentat mari regiuni din țara noastră, dar se duceau la ședințele minoritarilor și noi am spus „Semnați o declarație sau veți fi dați afară”. Ei bine, au fost nevoiți să părăsească Consiliul. Ilustrarea acestui fenomen deliberat de către sindicalismul britanic, unde procesul s-a dezvoltat cel mai recent și cel mai încet, ar permite o paralelă într-o formă mult mai puternică dintre alte țări europene și Statele Unite. În Germania, în particular, unde mișcarea revoluționară era cea mai puternică, politica social-democrată de a distruge sindicatele prin expulzări în masă pentru a menține controlul a fost dusă la dimensiuni extreme, a jucat un rol major în distrugera clasei muncitoare, și a deschis drumul către victoria fascismului.

Această politică a fost susținută în paralel cu politica generală de a refuza formarea frontului unit. Rămâne întrebarea dacă comunismul în Germania, așa cum uneori insistă criticii săi, a supra-solicitat politica referitoare la frontul unit „de jos în sus”, adică, apelul la organizațiile de jos ale social-democrației, la sindicate și la muncitorii organizați și cei neorganizați în general, pentru a-i uni într-un singur front împotriva fascismului. Abia în ultimii doi ani, începând din aprilie 1932, au lucrat de-a lungul altei politici a „frontului unit de sus în jos”, adică apel direct de la partid la partid. Criticile acestei linii sunt bazate pe lipsa de înțelegere a condițiilor. Politica frontului unit de sus în jos a mers împreună cu frontul unit de jos în sus; politică de jos în sus nu a fost exclusă niciodată în principiu de către Internaționala Comunistă și a fost în mod repetat aplicată, atunci când ocaziile potrivite s-au ivit, dar trebuie ținut cont de condițiile din perioadele diferite și de situațiile diferite. Când Severing, ca ministru social-democrat de interne, a împușcat muncitorii în timpul demonstrațiilor din ziua de 1 mai, în 1929, a face apel, în acel moment, la conducerea partidului social-democrat pentru un front unit împotriva atacului asupra muncitorilor ar fi fost mai grav decât o aberaţie şi un act lipsit de sens. Așadar, imediat după expulzarea guvernului Braun-Severing de către von Papen a oferit o oportunitate, Partidul Comunist a înaintat imediat propunerea pentru un front unit şi a trimis-o direct executivului Partidului Social-Democrat și celui al Federației Generale a Sindicatelor. Acest apel a fost refuzat din nou. Refuzul formării frontului unit de către aceste organizaţii este cel care a pecetluit victoria fascismului.

5. Adaptarea social-democrației la fascism

Pe măsură ce capitalismul iar forme din ce în ce mai fasciste, social-democrația, care este o umbră a capitalismului, în mod necesar trece printr-un proces corespunzător de adaptare. Acest proces de „fascizare” a social-democrației iese la iveală în sprijinul acordat de social-democraţi din ce în ce mai susţinut unor forme de dictatură făţiţă (Bruning, guvernarea prin stare de urgență, guvernarea prin ordonanțe în India), folosirea violenței armate împotriva muncitorilor, nu doar în război civil, așa cum a fost în anii imediat post-război, dar şi împotriva muncitorilor neînarmați în condiții de pace (Berlin în 1929, India sub al doilea guvern laburist), și suprimarea din ce în ce mai mare a democrației în interiorul organizațiilor clasei muncitoare. Odată cu victoria totală a dictaturii fasciste, acest proces de adaptare a social-democraţiei la fascism nu doar că e dus până la capăt, dar prinde şi forme din ce în ce mai extreme. Deja, de la război, o întreagă serie de exemple ale alianței directe a social-democrației cu guverne Albe ale terorii contra-revoluționare împotriva clasei muncitoare au apărut în țară după țară, și au continuat astăzi în forme fasciste.

În Ungaria, sub Teroarea Albă, social-democrația a intrat într-un tratat scris, de alianță, cu guvernul Albilor. Acest tratat a fost semnat pe 22 decembrie 1921, între primul ministru Bethlen și Partidul Social-Democrat, afiliat celei de-a Doua Internaționale. Prin termenii acestui tratat, s-a stabilit că Partidul Social-Democrat va considera interesele generale ale națiunii ca având aceeaşi importanţă ca interesele clasei muncitoare. Cu privire la politica externă, Partidul Social-Democrat din Ungaria va susține o propagandă activă în numele Ungariei, în rândul liderilor Partidelor Social-Democrate străine, guvernelor străine, etc și în acest scop va coopera cu ministerul de externe al Ungariei… Va adopta punctul de vedere maghiar… înainte şi mai presus de orice; în organul său „Nepszava” va adopta o atitudine imparțială și loială a colaborării cu burghezia. În privința politicii interne, Partidul Social-Democrat va „coopera cu clasele burgheze în sfera economică”, va bloca şi preveni grevele, nu va susține „nici o propagandă republicană” și „nu va face agitație în rândul lucrătorilor agricoli”.

Tratatul s-a încheiat cu angajamentul ca delegații Partidul Social-Democrat au declarat că sunt de acord cu dorințele exprimate de primul ministru, atât în ce privește politica externă, cât şi cea internă, și cu asigurările lor că-și vor îndeplini angajamentele ce le revin. Au nominalizat din partea lor un delegat care să menţină legătura cu ministerul de externe. În schimbul acestui tratat, social-democrația urma să fie oficial protejată de guvernul Albilor, în timp ce comunismul avea să fie suprimat fără milă. Când termenii acestui tratat au devenit cunoscuți, trei ani mai târziu, ceea ce a provocat un scandal şi a dus chiar şi la formarea unei comisii de anchetă în a Doua Internațională (comisia de anchetă sub Kautsky din 1925 s-a încheiat cu o totală albire a verdictului, recunoscând „buna credință” a social-democraților din Ungaria, și acceptând asigurările lor că tratatul nu va fi prelungit), ziarul semi-oficial al guvernului ungar, „Neues Pester” a comentat în ediția sa din 1 ianuarie 1925:

Tratatul nu conține nimic ce orice alt partid socialist din lume – dacă ignorăm a Treia Internațională – nu ar fi acceptat sau pus în practică… Tratatul a fost respectat în detaliu și ambele partide părți au îndeplinit cu onestitate prevederile sale”.

Organul de presă burghez a relatat corect. Tratatul dintre Bethlen şi social-democrați este special doar în sensul că a aşternut pe hârtie ceea ce toate partidele laburiste și social-democrate au făcut mereu în practică, indiferent care era programul lor oficial. Principiile de bază ale fascismului și al său „front laburist” sunt astfel, în multe privințe anticipate, de către social-democrație.

Bulgaria a oferit un alt exemplu în acest sens. Alegerile din 1923 au rezultat într-un vot de 437.000 pentru Partidul Militant Ţărănesc sub guvernarea Stambulisky, 252.000 pentru Partidul Comunist, 219.000 pentru blocul burghez, și 40.000 pentru social-democrați. Guvernul Stambulisky implementa un program de reforme agrare, şi punea sub acuzare şi trimitea în justiţie foştii miniştri de război, şi implementa şi alte măsuri care nu erau pe placul reacţiunii. În iunie 1923, partidele reacţionare au orchestrat o lovitură de stat militară, condusă de ofiţerii din armată, şi au răsturnat de la putere guvernarea partidului ţărănesc, prin forţă, şi prin asasinarea premierului Stambulisky. Pe această bază a fost creat regimul de Teroare Albă al călăului Tsankov, sub care, potrivit declarației lui Vandervelde, președintele celei de-a Doua Internaționale, 16.000 de muncitori și țărani bulgari au fost asasinați în decursul unui an şi jumătate (Humanite, 18 mai 1925). În acest guvern Tsankov al Terorii Albe, partidul social-democrat, afiliat celei de-a Doua Internaționale, a fost reprezentat oficial: ministrul social-democrat Kasassov a stat alături de reprezentanții fascistei „Ligi a Ofițerilor” și de cei ai partidelor burgheze.

În Polonia, în 1926, lovitura de stat a lui Pilsudski a răsturnat democrația parlamentară și a impus un tip de dictatură fascistă. Această dictatură a fost impusă cu susținerea din partea Partidului Socialist Polonez, afiliat în a Doua Internațională; reprezentantul său, Moraszevski, a făcut parte din guvernul Pilsudski.

În Spania, dictatura lui Primo de Rivera a acordat protecţie Partidului Socialist spaniol și sindicatului reformist, în timp ce a suprimat mișcarea revoluționară a muncitorilor. Chiar atunci când îi arunca în închisoare pe liderii revoluţionari ai muncitorilor, îl numea pe un lider reformist, pe Caballero, în guvern.

În Italia, D’Aragona și liderii reformiști ai Confederației Generale a Muncii au intrat în serviciul lui Mussolini și dizolvat Confederația în 1926.

În Austria, dictatura lui Dollfuss a fost realizată pas cu pas, cu sprijinul pasiv al social-democrației şi a fost prezentată ca „răul cel mai mic” în comparaţie cu naziștii. La începutul lui 1934, Partidul Social-Democrat făcea o ofertă directă pentru o alianță cu Dolfuss în același timp când ofensiva guvernului Dolfuss se întorcea împotriva organizațiilor sale și a presei, și chiar când muncitorii s-au ridicat în cele din urmă în lupta lor eroică, împotriva ordinelor exprese ale partidului, care în chiar ajunul luptei trimitea mesaje urgente pentru supunere și susţinea că Dolfuss era pregătit să accepte o dictatură de urgență și formarea unui Stat Corporatist.

În Ceho-Slovacia, Partidul Social-Democrat a participat la guvernul de coaliție cu toate partidele burgheze, care, în 1933, suprima Partidul Comunist și pregătea condițiile pentru o dictatură intensificată.

În Japonia situația următoare a fost cu încântare relatată de organul Laburiștilor britanici, „Forward”, pe 20 mai 1930, sub titlul „Laburiștii în Japonia”, cu trimitere la alegeri: „Impresia pe care o ai e că partidele proletare au primit condiții mult mai oneste decât înainte. Este adevărat că de la ultimele alegeri au existat două asalturi masive ale poliției asupra așa-zișilor gânditori periculoși. Asta ar putea să aibă un efect de slăbire, dar opusul e cel mai probabil să se întâmple. Cei care au rămas au primit vestea ca şi cum ar fi fost o caşetă oficială. Astfel, ei au fost certificaţi ca fiind eliberaţi de comunism. Nu mai există acea sperietoare care să îi înspăimânte pe posibilii susținători”.

Caşeta oficială” primită de social-democrație de la un guvern militarist, extrem de reacționar, care îi suprimă cu sălbăticie pe comuniști şi face zeci de mii de arestări, este privită în mod foarte favorabil de organul de presă al Laburiștilor britanici, şi este considerată ca şi cum ar fi un avantaj cât se poate de binefăcător. La scurtă vreme după aceea, în primăvara lui 1932, conducerea acestui partid social-democrat japonez, asigurată de secretarul Akamatsu și de jumătate din comitetul executiv, a trecut pe faţă şi s-a transformat într-un partid explicit fascist – „un partid național socialist”.

În toată lumea, social-democrația s-a arătat gata să se adapteze și să intre în alianță cu fiecare guvern contra-revoluționar, al Terorii Albe și fascist, chiar intrând direct în asemenea guverne. Acolo unde social-democrația nu a fost acceptată într-o asemenea alianță deschisă, dar a fost forțată să îndeplinească rolul de distrugere a clasei muncitoare din opoziție, nu a fost din cauza faptului că conducerea social-democrată nu ar fi încercat să intre în asemenea guverne, invariabil epuizând fiecare manevră pentru a fi admisă în cercul favorabil, sub protecția fascismului. Semnalul acestui proces a fost Germania. Semnificația experienței germane a fost discutată în capitolele anterioare. Dacă fascismul german a respins ofertele și implorările social-democrației pentru o alianță deschisă cu fascismul, a fost pentru că fascismul german nu avea încredere în existența nici unei forme de organizare din partea muncitorilor, oricât de servilă ar fi fost conducerea sa, nu avea încredere decât în ceea ce controla direct, pentru că nu avea încredere în puterea social-democrației de a menține controlul asupra muncitorilor, pentru că era hotărât să reţină toate pozițiile din aparatul de stat pentru sine și să nu permită nici o altă formă de organizare. Rolul a ceea ce mai rămâne din social-democrație devine, în practică, sub o dictatură fascistă totală acela de a continua distrugerea frontului clasei muncitoare, de a duce la îndeplinire lupta împotriva frontului unit al muncitorilor și împotriva comunismului, de a stârni confuzie în lupta revoluționară cu scopul amăgitor al democrației de tip Weimar, care a făcut posibilă victoria fascismului, și de a fi pregătită în cazul unei slăbiri a dictaturii fasciste și a avansului ofensivei clasei muncitoare să vină în ajutorul capitalismului și să salveze statul capitalist, ca în 1918, împotriva unei revoluții din partea clasei muncitoare. În acest fel, social-democrația rămâne, chiar sub o dictatură fascistă totală, principala bază de susținere a burgheziei în rândul clasei muncitoare. Colapsul social-democrației germane a creat o criză în a Doua Internațională. Mase de muncitori care urmaseră conducerea social-democrată au început să vadă realitățile luptei și să se îndrepte cu o simpatie din ce în ce mai mare către comunism și către linia unui front unit. Dar efectul crizei asupra stratului de la conducere a fost de a grăbi procesul de „fascizare”. A fost emis sloganul de a ralia (muncitorii) pe baza „democrației”, adică, pe baza existenței statului capitalist. Prin urmare, social-democraţia a proclamat linia de a combate cu și mai multă ferocitate frontul unit al clasei muncitoare, de a întări autoritatea Statului, dacă era necesar chiar sub dictaturi de „urgență”, de a se uni cu elemente „moderate” ale burgheziei, de a forma blocuri de „stânga” și guverne de coaliție în numele „democrației”. Cartelul stângii politice în Franța, tolerarea lui Dolfuss în Austria, politica de coaliție în Ceho-Slovacia, susținerea lui Roosevelt de către conducerea reformistă din Marea Britanie și America ilustrează această linie. O școală din ce în ce mai influentă a apărut şi a arătat noi „lecții” pentru fascism – ca nevoia de a se concentra mai mult asupra naționalului ca opus internaţionalului, baza de a abandona concepția cuceririi puterii de către clasa muncitoare și de a direcționa apelul din ce în ce mai mare către mica burghezie și de a căuta să construiască „un stat puternic, autoritar”, în condițiile crizei. Aceste concepte au fost pe faţă exprimate de „neo-socialismul” din Franța. O variantă a unei tendințe similare a fost scoasă la iveală de Liga Socialistă, aripă a Partidului Laburist, care a ieşit în faţă cu propuneri pentru o dictatură intensificată în interiorul statului capitalist.

Este evident că această întreagă linie de propagandă în practică e pe placul şi susţine alunecarea din ce în ce mai abruptă a capitalismului, din toate statele moderne, către forme fasciste.

Social-democrația modernă post-1914 îşi are punctul de început și originea în conceperea cooperării cu capitalismul și cu statul capitalist. Această linie e prezentată ca o linie a unui progres sigur, pașnic, armonios și „democratic” către socialism, ca opus pericolelor și distrugerii urmării unei căi a revoluției violente.

Întreaga experiență a 1914-1933 a demonstrat, cu o claritate care nu poate fi ignorată, că această linie nu duce la socialism, nici la un progres pașnic, nici chiar la menținerea formelor democratice în cel mai limitat sens, ci la o violență fără precedent împotriva clasei muncitoare și la întărirea și consolidarea dictaturii capitaliste și în final la victoria fascismului, a războiului imperialist și a tuturor forțelor de distrugere, împotriva cărora numai revoluția proletară poate izbândi pentru a salva lumea.

Aceasta este lecția episodului „social-democrației„ (corect spus a imperialismului social sau a fascismului social) în istoria clasei muncitoare, un episod care începe să se apropie de sfârșit.”

Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 7: CUM A AJUNS FASCISMUL LA PUTERE ÎN AUSTRIA

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, 1934, capitolul 7:

“După ce fascismul în Germania s-a înfipt bine la putere, a urmat impunerea dictaturii fasciste a lui Dollfuss în Austria, între 1933-1934. Rebeliunea muncitorilor din Austria împotriva dictaturii fasciste, care a avut loc în februarie 1934, a deschis o nouă etapă în lupta clasei muncitoare internaţionale împotriva fascismului şi, în același timp, a adus o completare a experienței germane în ce priveşte demontarea iluziilor create de “socialismul democratic”. Lecția din Austria este chiar mai clară și mai acută în multe privințe, decât cea din Germania.februar_1934_28februar_1934_29februar_1934_31

1. Semnificația evenimentelor din Austria

În primul rând, Austria a scos la iveală un conflict între două forțe rivale ale fascismului, Heimwehr și naziștii, și a reflectat bătălia pe faţă, pentru dominație, dintre puterile fasciste și imperialiste, asupra trupului viu al poporului austriac. Nu poate exista nici o demostrație mai șocantă a rolului real pe care îl joacă fascismul ca politica a prădătorilor, șovină, dusă de anumite grupări ale capitalului financiar. Asta arată cât de false sunt toate aparenţele „naționale”, populare” și pacifiste”. Bătălia Germaniei fasciste și a Italiei fasciste asupra trupului Austriei fasciste oferă o prevestire a ceea ce înseamnă în realitate măreaţa pace adusă de fascismul mondial”. Aceste două forțe erau de fapt la fel de unite împotriva clasei muncitoare, deşi se aflau în conflict acut între ele pentru o poziție de supremaţie. În faza inițială, s-a impus fascismul clerical al lui Dollfuss, subordonat fascismului italian, dar evoluţia ulterioară a evenimentelor a adus o schimbare de combinații și probabil va rezulta în final în dominația naziștilor și a fascismului pan-german. În această situație, politica fatală a organizațiilor clasei muncitoare, impusă de conducerea social-democrată, a fost de a încerca să susțină un grup fascist împotriva altuia, Dollfuss împotriva Naziștilor, ca „răul cel mai mic” și astfel să limpezească drumul, fază după fază, pentru avansul și victoria fascismului.

În a doua etapă, dictatura fascistă a lui Dollfuss a rezultat direct din democrația burgheză sub Dollfuss, chiar şi mai clar decât procesul paralel Hindenburg-Hitler din Germania. În Europa de vest, Dollfuss a fost ridicat în slăvi şi a fost considerat „un susținător al democrației împotriva fascismului” (adică, împotriva amenințării Germaniei naziste), și pe această bază a fost susținut și tolerat de social-democrație, când, de fapt el ducea la îndeplinire tranziția către fascism. Până în ultimul moment, chiar în ajunul rebeliunii muncitorilor, social-democrația s-a oferit să accepte și să susțină o dictatură de urgență a lui Dollfuss, suprimarea regimului parlamentar și instituirea unei forme de stat corporatist – Stat al Corporațiilor – , cu condiția de a i se permite să existe în continuare – asta a fost cea mai clară, cea mai conștientizată expresie a liniei adoptată de fascismul social. Politica social-democrației, a „celui mai mic rău”, e scoasă la iveală aici în mod şocant, la fel ca în Germania.

A treia, clasa muncitoare din Austria era cel mai bine organizată din toată lumea capitalistă. La o populație de 6 milioane, numărul celor care plăteau cotizaţia pentru a face parte din partidele social-democrate se ridica la 600.000; aveau o putere de vot de jumătate de milion, adică de 70 la sută din electoratul din Viena și de 40 la sută din electoratul din toată țara. Nu a fost o chestiune de „rupere” sau de spargere a organizaţiei. Partidul Comunist a avut o susţinere numerică slabă, deşi a jucat un rol de mare importanță în luptă (acest partid a fost singurul care a cerut greva generală pe 10 februarie, care a fost impusă cu forţa de jos în sus, de către muncitori împotriva poziţiei conducătorilor lor reformişti) şi a fost de fapt cel care a declanşat lupta reală (în Linz, unde a fost creat frontul unit al muncitorilor comuniști și social-democrați, sfidându-i pe conducătorii reformişti ai muncitorilor, iar lupta a fost declanşată prin încălcarea ordinului expres dat de conducerea reformistă). Încercarea de a explica avansul și victoria fascismului prin „ruptura” din interiorul clasei muncitoare din cauza existenței comunismului este astfel demontată din nou, pentru totdeauna, de exemplul Austriei. Social-democrația şi-a umflat rolul pe care a pretins că doar ea trebuie să-l deţină în asumarea controlului total asupra clasei muncitoare și astfel şi-a asumat singură răspunderea pentru ce a urmat. „Nu a existat nici o ruptură în interiorul mișcării muncitoreşti din Austria, pentru că comuniștii erau o minoritate insignifiantă. Faptul că a fost posibil ca un partid atât de puternic să fie complet zdrobit este acum în atenția socialiștilor din toate țările” (Otto Bauer despre „Lecţiile tactice ale catastrofei din Austria”, „Tactical Lessons of the Austrian Catastrophe”).

În realitate, muncitorii austrieci erau divizaţi și prin urmare au fost înfrânți, dar ruptura avusese loc în interiorul social-democrației: era o ruptură între muncitori și conducerea lor, care a fost acutizată prin acţiunile conducerii. Ruptura reală din interiorul clasei muncitoare, provocată de conducerea social-fascistă, este astfel scoasă la lumină, dincolo de orice posibilitate de a putea fi negată sau mascată.

În al patrulea rând, în ciuda dimensiunii mici a țării, social-democrația din Austria îşi asumase rolul teoretic şi de organizator care presupunea „rezultate practice”, conducând partidul inclusiv ca „partid model”, care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru alte partide din Internaționala social-democrației și, în particular, pentru social-democrația de stânga. Pe când social-democrația germană şi laburismul britanic aveau o misiune, virtuală sau specifică, mult mai grosolană şi mai lipsită de ruşine, de repudiere/eliminare a marxismului (de pe stânga spectrului politic) și de acceptare a capitalismului, în Austria, coruperea conducerii social-democrației austriece de către capitalism a fost mascată sub denumirea sofisticată şi eufemistică de „Austro-Marxism”.

Mai mult, mulți lideri erau evident „sinceri” când au trădat lupta (împotriva capitalismului), invocând pretexte pacifist-democrate, chiar dacă, prin politica lor, ei au încercat totul pentru a susține și sprijini consolidarea capitalismului și ascensiunea fascismului. Prin politica lor, ei au făcut ca marea înfrângere a luptei dusă de muncitori să fie o certitudine, pentru că s-au asigurat că muncitorii rămân nepregătiţi, neorganizaţi, şi fără o conducere fermă. Ei au făcut totul pentru a preveni/opri lupta dusă de muncitori, dar, cu toate acestea, muncitorii au lansat lupta, în ciuda conducerii, şi au avut de suferit. De asta se ţine de obicei cont când e vorba de virtuţile conducerii social-democraţiei austriece şi când se resping acuzaţiile de „fascism social” care i se aduc. Dimpotrivă, tocmai asta face ca rolul real al trădării politice din partea întregii linii a social-democrației să fie mult mai clar și mai greu de ascuns. Chestiunea politicii nu e o simplă chestiune de „sinceritate” subiectivă.

Cu mult timp în urmă, la al doilea Congres al Internaționalei Comuniste, când Serrati a încercat să-l apere pe reformistul Turati pentru că ar fi fost „sincer” și a pledat împotriva celor 21 de condiții pe motiv că era imposibil să existe „o măsurătoare pentru sinceritate” sau un test de sinceritate, Lenin a replicat: „Nu avem nevoie de un asemenea instrument ca „sincerometru”; ce avem este instrumentul care ne permite să testăm direcțiile politice”.

Şi în acest sens rolul social democrației austriece este scos la lumină cu claritate, cu o completă și relativă absență a factorilor complicați neegalați în altă parte, ca un rol în serviciul direct și asistența acordată victoriei fascismului.

Al cincelea, rebeliunea armată a muncitorilor austrieci, atât în forța cât și slăbiciunea sa, a singularizat și a ilustrat viitoarea line a luptei clasei muncitoare internaționale împotriva fascismului. Pentru experiențele și lecțiile acestei lupte – politice, strategice și tactice – va fi constant necesar să se repete în fiecare țară în dezvoltarea ulterioareă a luptei împotriva fascismului. A Doua Internațională încearcă să tragă două lecții din evenimentele din Austria. Pe de o parte, ei încearcă să exploateze lupta muncitorilor austrieci, lansată în fața ameninţărilor directe și interdicțiilor din partea conducerii social-democrate, ca fiind o răzbunare a „onoarei” social-democrației, după ce a fost compromisă în Germania, și ca o dovadă că social-democrația poate să lupte și chiar că luptă. Pe de altă parte, ei încearcă simultan să dovedească că rezultatul din Austria a arătat că politica unei lupte înarmate ar fi imposibilă și condamnată la eşec, că împotriva artileriei moderne nu poate izbândi nimeni și nimic și că rebeliunea din Austria a fost doar un „gest eroic” și nimic altceva (“Nimeni nu s-a îndoit că forțele militare ale guvernului erau mult mai puternice decât puterea muncitorilor și că muncitorii nu ar fi putut reuși în lupta împotriva guvernului”, spune Bauer).

Astfel social-democrația încearcă să dovedească două concluzii opuse. Vor simultan să ascundă şi să mascheze politica lor reală, de a se fi predat fluturând gloria furată a rebeliunii pe care au interzis-o, și în clipa următoare vor să dovedească corectitudinea politicii lor de a se preda, susţinând că lupta ar fi imposibilă și că victoria fascismului prin urmare ar fi inevitabilă. Ambele concluzii sunt false.

Muncitorii austrieci au luptat, nu din inițiativa și conducerea social-democrației, ci împotriva instrucțiunilor exprese ale social-democrației. Victoria muncitorilor nu este imposibilă. Lecția Austriei arată exact contrariul: cât de aproape au fost muncitorii de a obţine victoria, dacă ar fi avut o organizare și o conducere, dacă toate forțele clasei muncitoare ar fi fost aduse să participe, dacă nu ar fi existat o divizare și haos în fiecare punct strategic al conducerii, și dacă lupta ar fi fost declanșată la momentul oportun, cu scopuri politice clar stabilite și cu tactici de ofensivă. Victoria a fost făcută imposibilă doar de politica social-democrației. Victoria muncitorilor poate fi realizată şi obţinută sub o conducere revoluționară.februar_1934

2. Trădarea revoluției din Europa Centrală

La fel ca în Germania, și în Austria, chestiunea luptei muncitorilor nu poate fi judecată doar pe baza fazei finale a loviturii de stat fasciste, din zilele lui februarie 1934, ci trebuie văzută în relație cu întreaga evoluţie a evenimentelor începând din 1918 până în 1934.

La fel cum sugrumarea revoluției în Germania din 1918 de către social-democrație a pus bazele victoriei finale a fascismului, la fel s-a întâmplat și în Austria. Victoria revoluției proletare din Austria a fost cu totul la îndemâna muncitorilor între 1918-1919: doar social-democraţia i-a blocat pe muncitori în a o obţine. Acesta e terenul comun, și este recunoscut chiar de către liderii social-democrați. Otto Bauer descrie situația de la sfârșitul războiului în cartea sa „The Austrian Revolution of 1918” („Revoluţia austriacă din 1918”):

Exista o adâncă fervoare în barăcile armatei poporului. Armata poporului simțea că era purtătoarea revoluției, avangarda proletariatului… Soldații cu arme în mâini sperau în victoria proletariatului… dictatura proletariatului!”, “Toată puterea la soviete!” era tot ce se auzea pe străzi”.

Continuă:

Nici un guvern burghez nu ar fi putut să facă față unei asemenea situaţii. Ar fi fost dezarmat de neîncrederea și disprețul maselor. Ar fi fost răsturnat într-o săptămână de o rebeliune de stradă și ar fi fost dezarmat chiar de către soldații săi. Doar social-democrații ar fi putut manipula în siguranță o situație de o dificultate fără precedent, pentru că se bucurau de încrederea maselor de muncitori… Doar social-democrații ar fi putut opri pașnic demonstrațiile furtunoase, prin negocieri și persuasiune. Doar social-democrații ar fi ghidat armata poporului și ar fi blocat aventurile revoluționare ale maselor de muncitori… Zguduirea profundă a ordinii sociale burgheze a fost exprimată în aceea că guvernul burghez, un guvern fără participarea social-democrației, era ceva de neconceput în acel moment. Rolul social-democrației austriece a fost astfel exact la fel cu cel jucat de social-democraţie în Germania. Puterea revoluției muncitorilor a fost deliberat distrusă de social-democrație în numele „democrației” burgheze. Ordinea burgheză a fost salvată doar de un guvern de coaliție din 1918 până în 1920, al social-democrației din Austria împreună cu partidele burgheze, cu Bauer ca ministru de externe și cu Deutsch ca ministru de război. Acesta e contextul care a stat în spatele victoriei fascismului”. (*)

Social-democrația austriacă a susţinut în acel moment, în apărarea politicii sale, că, deși revoluția proletară era cu siguranță o certitudine și ușor posibilă în Austria în 1918-1919, nu putea spera să se mențină într-o stare atât de mică, de dependentă și de izolată, în fața forțelor imperialismului. Cu toate acestea muncitorii au reuşit să ajungă la republica sovietică în Ungaria și Bavaria, și motivaţiile lor erau foarte puternice în acest sens şi în toată Germania şi în Italia. Dacă o Austrie sovietică ar fi stat alături de o Ungarie sovietică și de o Bavarie sovietică, o putere de nezdruncinat ar fi fost construită în Europa Centrală, iar întreaga istorie a Europei post-război ar fi fost cu totul alta.

În schimb, social-democrația austriacă a abandonat Ungaria Sovietică în mila sorții și apoi când Teroarea Albă a făcut ravagii în Ungaria, a arătat cu degetul spre Teroarea Albă pentru a susţine că i-ar fi salvat pe muncitorii austrieci de la aceeaşi soartă. Astăzi evenimentele au dovedit însă că muncitorii austrici nu au fost salvați de Teroarea Albă, lor doar li s-a furat posibilitatea unei victorii, când aceasta era aproape în mâinile lor. Dar la acea vreme social-democrația austriacă s-a pus în calea muncitorilor și i-a oprit, nu ca o alternativa reală pe care evenimentele aveau să o demonstreze, ci ca o alternativă iluzorie, imaginară, a unei pașnice tranziţii către socialism prin „democraţie”. Bauer a scris în “Bolshevism or Social Democracy” (Bolşevism sau Social-democraţie”, 1921):

Într-o societate foarte civilizată, modernă, unde toate clasele participă la viața publică, nici o altă formă de conducere de clasă nu mai e durabil posibilă cu excepția celei care permite claselor supuse libertatea de a influența „opinia publică”, de a participa la formarea unei voințe colective a Statului și la controlul asupra clasei sale muncitoare: o conducere de clasă, prin urmare, care se bazează pe factorii sociali de influențare a clasei conducătore, și nu pe folosirea instrumentelor și mecanismelor forței” (p. 1 16).

Cam asta e înțelepciunea burghez liberală a „Austro-Marxismului” care acum a fost expusă fără milă de evenimente, când chiar Bauer și Deutsch au avut oportunitatea fiecare să facă cunoștință la prima mână cu „instrumetele mecanice ale forței” clasei conducătoare.

În acest fel, în timp ce muncitorii austrieci sufereau și cădeau sub „republica democratică”, un complex de apartamente magnifice, care fusese construit în Viena pentru o parte dintre ei, a devenit „simbolul”realizărilor” reformismului, al unei presupuse „alternative” la Bolshevism – în realitate, o amânare temporară a revoltei muncitorilor, în timp ce burghezia nu era încă destul de puternică pentru a-i învinge, înainte de a-i zdrobi. Manifestul celei de-a Doua Internaționale privind evenimentele din Austria spune:

Soarta minunatelor case municipale din Viena este un simbol. Munca constructivă a socialiștilor a creat aceste locuinţe, armele fasciștilor le-au redus la ruine și cenușă”.

Simbol” merge mult mai departe decât e în stare a Doua Internațională să realizeze. Nu doar clădirile de apartamente au fost lovite de arme, ci armele au distrus iluziile reformismului şi ale căii „alternative” la bolșevism.

Jurnalistul rus Ilya Ehrenburg (**) a relatat cum, în 1928, a vizitat clădirile muncipale în toată gloria lor, însoțit de un mândru reprezentativ al social-democrației. A admirat aceste clădiri, planificarea lor, arhitectura, cum au fost construite, frumusețea lor, organizarea lor chiar dacă nu putea să nu vadă lângă o fântână arteziană dintr-o grădină frumoasă un muncitor șomer, slăbit de foame. L-a întrebat pe ghidul său: “Ați construit într-adevăr locuințe minunate… Dar nu aveți sentimentul că aceste case sunt construite pe pământul altuia? Nu v-a învățat exemplul țării voastre că muncitorul trebuie să plătească cu sânge fiecare pas de pământ pe care îl cucerește? Trebuie să distrugă mult pentru a putea construi după ce obține victoria. Voi ați început nu cu mitraliera, ci cu compasul și cu rigla. Cu asta ce o să realizați?” Însoțitorul său a zâmbit și a răspuns: „Vom ajunge în sfârșit la calea pașnică a victoriei către socialism. Nu uitaţi că în aceste ultime alegeri 70 la sută din populația din Viena a votat pentru noi”.

Asta se întâmpla în 1928. În februarie 1934, Ilya Ehrenburg a vizitat din nou aceste clădiri. A văzut zidurile distruse, găurile produse de bombe în locuințe, ruinele sub care încă se mai aflau trupurile muncitorilor, a văzut femei tremurând de frig și de foame, șiruri de femei, foamete și sărăcie cruntă, steagurile Heimwehr fluturând în vârful turnurilor. A fost martorul „victoriei pașnice” către socialism.

Fascismul s-a hrănit din condiţiile democraţiei burgheze din Austria şi din alte părţi. Burghezia, sub auspiciile protecției asigurate de social-democrație, sub acoperirea unor clădiri de apartamente magnifice, și-a întărit forța ca nouă și a pregătit forțele armate pentru luptă. Dar fascismul nu s-a născut într-o singură noapte. A durat 15 ani ca fascismul să ajungă la toată forța sa. Muncitorii, văzând că a prins rădăcini, au insistat asupra organizării de corpuri care să-i apere. Liderii lor au promis că, dacă democrația va fi din nou amenințată, ei vor acționa; au dezvoltat faimoasa lorteorie defensivă a violenței”, au spus că violența ar trebui folosită doar de către muncitori şi doar în apărarea democrației. Între timp nu au luat nici o măsură şi nu au mişcat un deget. Fascismul a crescut fără să fie atacat. În 1927, furia muncitorilor, faţă de creșterea fascismului și faţă de lașitatea fățișă a autorităților Statului, a rupt orice și a explodat. În urma achitării de către justiție a unui fascist care a asasinat un muncitor, muncitorii s-au ridicat și au luat cu asalt Tribunalul din Viena. Viena era în mâinile lor, dacă liderii lor ar fi fost gata să-i conducă. Dar conducerea lor, în controlul administrației municipale din Viena, a fost de partea burgheziei, cu poliția, cu autoritățile de stat, și astfel de fapt cu fascismul – împotriva muncitorilor. Rebeliunea muncitorilor a fost zdrobită în sânge, cu aprobarea social-democrației.

Dr. Deutsch, comandantul corpurilor de apărare republicane și-a reamintit momentul turbulenţelor din viena din 1927, când o mulțime furioasă a incendiat palatul de justiție şi nici o armă din multele de mii aflate sub controlul lor nu a fost dată Corpurilor de Apărare Republicane (miliţiile muncitorilor):

Există fotografii care arată că Burgermeister Seitz și alți lideri socialiști, cu riscul propriilor lor vieți, s-au dus în mijlocul mulțimii furioase de muncitori pentru a-i calma. 95 de bărbați și de femei au fost uciși de gloanțele trase de poliție pentru a zdrobi acea rebeliune, și doar 5 polițiști şi-au pierdut viaţa – asta vorbește de la sine. De ce nu au profitat de oportunitate acești revoluționari „însetați de sânge” când Heimwehr era încă la început, când armata era în mare parte socialistă, democrația nu era contestată în Europa, și partidul clerical prin comparație era relativ slab? Pentru că un partid social-democrat austriac a stabilit prin toată istoria sa dreptul de a fi descris ca democratic și pacifist” ( New Statesman and Nation, February 24, 1934).

Aceasta este aprobarea pe care uciderea muncitorilor o primeşte din partea presei liberale burgheze. Clasa muncitoare are un punct de vedere cu totul diferit referitor la ce s-a întâmplat 1927, când fascismul austriac putea fi înăbuşit pe loc. Preţul acestei aprobări burgheze liberale pentru conducerea democratică şi „pacifistă” social-democrată a fost sacrificarea vieților celor mai buni muncitori austrieci, suprimarea mișcării clasei muncitoare și victoria fascismului.

Între timp, social-democrația austriacă a pus în fața muncitorilor perspectiva iluzorie a înfrângerii fascismului prin „democrație”.

După alegerile din 1930, partidul social-democrat a devenit cel mai mare, cu 72 de reprezentanți față de doar 8 reprezentanți obţinuţi de Heimwehr, iar conducerea partidului a raportat triumfător:

Democrația a dat o zdrobitoare înfrângere forţelor Heimwehr și celor care-i susțin… Mișcarea Heimwehr, care până recent credea că e în pragul victoriei sale finale, a intrat într-o stare de declin rapid… Problemele pur politice s-au sfârșit odată cu victoria completă a clasei muncitoare”. (Raport al Partidului Social-Democrat din Austria către Congresul de la Viena al celei de-a Doua Internaţionale, iulie 1931)

Cam acesta era nivelul analiză al conducerii social-democrate, care s-a culcat pe vine, liniștită, pașnică, punându-şi toată încrederea în voturile de la urnă, în timp ce a paralizat lupta reală a muncitorilor. Iluziile unei conduceri italiene reformiste, după succesul alegerilor din mai 1921, care a ascuns reacțiunea fascistă sub avalanșa de voturi pentru roșii, sau a conducerii reformiste germane după alegerile din noiembrie 1932, ca marcând „anihilarea finală a lui Hitler” au fost astfel la fel în Austria. În realitate, fascismul își pregătea lovitura finală când chestiunea avea să depindă nu de urna de vot ci doar de lupta de masă și de organizarea forței de clasă.februar_1934_51

3. Dictatura fascistă și rebeliunea din februarie

Această secvenţialitate a întregului lanț de evenimente a ajuns la o fază culminantă în 7 martie 1933, când Dollfuss şi-a scos masca de pe faţă și a proclamat o dictatură directă și a suprimat parlamentul. Acum, mai mult decât oricând vreodată, era momentul ca „democraţii” să acționeze. Acum era momentul ca faimoasa lor „teorie defensivă a violenței” să-și demonstreze sensul în practică. Dar conducerea social-democrată tot a găsit motive să amâne trecerea la acţiune împotriva fascismului. Social-democrația a recurs la politica de a-l „tolera” pe Dollfuss şi de a-l considera „răul cel mai mic” faţă de şi împotriva nazismului german, și a încercat să negocieze o înțelegere cu Dollfuss.

Partidul social-democrat nu a replicat cu rezistență prin forță. Dimpotrivă, până în ultimul moment a făcut orice efort de a intra în negocieri cu guvernul Dollfuss.

Această atitudine pacifistă și de așteptare din partea partidului social-democrat doar a încurajat guvernul Dollfuss-Fey să adopte măsuri din ce în ce mai ostile împotriva clasei muncitoare și împotriva chiar a partidului social-democrat. (buletinul „International Information” al celei de-a Doua Internaţionale, 18 februarie 1934)

De ce, după ce au tot repetat zgomotos atâţia ani că vor trece clar la acţiune „dacă” democrația era din nou atacată, nu au mişcat nici un deget când, pe 7 martie 1933, Dollfuss și-a dus la îndeplinire lovitura de stat și a suspendat toate instituțiile democratice? În fond, de fapt, din cauză că toate pretenţiile tipic social-democrate privind o acțiune viitoare „dacă” democrația era atacată, „dacă” burghezia încerca ceva, etc., sunt inerent și invariabil lipsite de valoare și mai rău decât lipsite de valoare când politica lor de fapt este o politică de cooperare de clasă. Politica din prezent determină acțiunea din viitor. Nu este posibil, chiar dacă ar fi existat voință (și de fapt nu exista voință) ca dintr-o dată în ultimul moment să transforme mașinăria, profund ruginită și înghețată în rutină a unei organizații de mari dimensiuni care a fost cufundată în cooperarea de clasă, pacifism și legalism, în 12 ore într-un organ de luptă de clasă și de revoluție. Numai când frontul unit al luptei a fost efectiv stabilit în perioada anterioară, când conducerea, pregătirea şi practica organizării luptei și combativității în privința tututor chestiunilor fusese deja stabilită, numai atunci putea fi pregătită această maşinărie să răspundă când fascismul ataca. Altfel, inevitabil oricare ar fi promisiunile anterioare și amenințările și umflarea în pene, când vine momentul de acţiune, va exista o ezitare enormă, un simț că sunt depăşiţi de evenimente, copleşiţi de dificutăți, tânguieli pentru a se ajunge la o înțelegerepașnică”, sfaturi pline de prudență de a amâna lupta, de a salva ce mai poate fi salvat din organizație și nu de a se aruncat totul în hazardul unei singure bătălii, eforturi disperate pentru o ieșire din criză” fără luptă, speranțe împotriva speranțelor că asta nu e totuși lupta finală. Asta e ce s-a întâmplat cu social-democrația din Austria.

Bauer scrie pe 7 martie 1933, și în următoarele 11 luni: “Ce mai era de făcut cum? Social-democrații știau foarte bine că va fi foarte dificil ca o grevă generală să reușească într-o perioadă de șomaj sever și prelungit. Social-democrații au făcut orice efort imaginabil pentru a evita o rezolvare violentă. Pe o periodă de 11 luni am încercat mereu și mereu să stabilim negocieri cu Dollfuss… Mereu și mereu am oferit să fim de acord cu extinse reforme constituționale și cu acordarea de puteri extraordinare guvernului pentru o perioadă de 2 ani, am cerut în schimb ca toate acestea să fie făcute în cea mai elementară formă legală de acțiune pentru partid și pentru sindicate… Am supra-estimat posibilitatea de a ajunge la o înțelegere pașnică”. (Bauer, “Tactical Lessons of the Austrian Catastrophe,” International Information, 8 martie 1934.)

Astfel, „democrația” a fost aruncată peste bord. Exact la fel cum social-democrația din Germania a susținut dictatura de stare de urgență a lui Bruning și a încercat să ajungă la o înțelegere cu dictatura lui Hitler, la fel și social-democrația din Austria era gata să susțină o dictatură de stare de urgență a lui Dollfuss în schimbul permiterii existenței organizației sale sub dictatură (în timp ce Partidul Comunist a fost suprimat).

Austro-Marxism” se simţea umilit că nu a putut să realizeze nici măcar acest obiectiv, nu din alte motive. La conferința partidului din octombrie 1933, conducerea social-democrată a pus 4 condiții în cazul în care ar fi urmat să se lanseze o luptă împotriva dictautrii fasciste (1) dacă o constituție fascistă era proclamată fără consultarea parlamentului; (2) dacă administrația municipală din Viena era suprimată; (3) dacă partidul era suprimat; (4) dacă sindicatele erau suprimate.

De fapt, strategie a celor patru condiții nu a fost niciodată pusă în practică cu scopul de a declanşa atacarea fascismului. Dictatura fascistă îşi consolida constant poziţiile, dezarma muncitorii, îi aresta pe lideri lor locali, îşi înarma forţele sale, submina toate poziţiile muncitorilor până când muncitorii s-au trezit obligaţi să opună rezistenţă dacă nu doreau să fie total lichidaţi.

Astfel cele 4 condiții nu au fost o metodă de a pregăti lupta, ci, în realitate, un mecanism de a paraliza lupta. Care a fost consecința acestei linii de cedări succesive și de încercări prelungite la negociere adoptată de social-democraţie? A reușit chiar „oprirea unei rezolvări violente”? Dimpotrivă. Doar s-a asigurat că se va ajunge la rezolvarea violentă dar doar în condiţiile cele mai favorabile fascismului și cele mai nefavorabile proletariatului. Fascismul a fost capabil să-și consolideze și să-și pregătească forțele, în timp ce muncitorii au fost slăbiți. Bauer continuă, în declarația citată mai sus: “Dar în timpul celor 11 luni în care am încercat să asigurăm o denunţare paşnică, forța militară a guvernului a crescut considerabil, Heimwehr a primit arme, și pe de altă parte, mari secțiuni din clasa muncitore, în special cei din Căile Ferate au fost descurajați, zdrobiți și lipsiţi de spiritul lor de luptă de către tacticile opresive ale guvernului”.februar_1934_45

Bauer este obligat să admită, semnificativ:

Dacă am fi lansat atacul într-o fază mai timpurie, acțiunea noastră ar fi avut o anvergură mai mare și ar fi fost mai generală, iar perspectivele unei victorii ar fi fost mai mari. Prin urmare, dacă am greşit, greșeala noastră a constat în prelungirea fără rost a eforturilor de a ajunge la o înțelegere pașnică și la amânarea eronată a declanşării luptei decisive. Nu trebuie să ne fie rușine de această greșeală! Am făcut această greșeală pentru că am dorit să scutim țara și clasa muncitoare de dezastrul unui război civil, foarte sângeros”.

La fel, în eseul său “Der Aufstand der Oesterreichischen Arbeiter”, publicat în engleză sub titlul “Democrația din Austria în flăcări”, Bauer scrie despre zilele cruciale din martie 1933:

Masele de muncitori așteptau semnalul pentru a porni bătălia. Muncitorii de la Căile Ferate nu mai erau atât de zdrobiți cum fuseseră cu 11 luni înainte. Organizațiile militare ale guvernului erau mult mai slabe decât în februarie 1934. În acel moment am fi putut câștiga. Dar am dat înapoi. Încă mai credeam că ar trebui să putem să ajungem la o înțelegere pașnică, prin negocieri. Dollfuss promisese să negocieze cu noi la o dată ulterioară – la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie – referitor la reformarea Constituției și referitor la agenda parlamentului, iar noi am fost încă naivi să avem încredere în promisiunea lui Dollfuss. Am amânat lupta, pentru că doream să scutim țara de dezastrul unui război civil sângeros. Războiul civil însă tot a izbucnit după 11 luni, dar în condiții care erau considerabil mai puțin favorabile nouă. A fost una dintre cele mai fatale greșeli pe care le-am comis”.

Dar “chiar au scutit ei clasa muncitoare de un război civil”? Nu. Doar s-au asigurat că va fi învinsă. El recunoaște că “perspectivele unei victorii ar fi fost mai mari”, că “am fi câștigat”, dar doar ar fi acționat în martie 1933, la fel cum condițiile din 1927 erau chiar mai favorabile decât cele din 1933, iar cele din 1918-19 fuseseră și mai favorabile decât cele din 1927. Politica “pacifistă” nu a oprit războiul civil, în cele din urmă: doar a făcut ca condițiile să fie cel mai puțin favorabile clasei muncitoare și să le asigure cea mai grea înfrângere în loc de o victorie. „Austro-Marxismul” se condamnă singur chiar prin vorbele sale.

Politica de așteptare a însemnat că fascismul a fost capabil, pas cu pas, să-și pregătească pozițiile. Corpurile de apărare ale muncitorilor au fost declarate ilegale. Partidul Comunist a fost declarat ilegal. Heimwehr a fost consolidată și echipată total cu arme. Depozitele muncitorilor au fost percheziționate și armele găsite au fost confiscate. Liderii lor locali au fost arestați. În punctele strategice, în special în rândul celor de la Căile Ferate, militanții au fost îndepărtați și în locul lor au fost instalaţi agenți „patriotici”. Toate acestea, de o importanță decisivă pentru luptă, au mers mai departe fără rezistență din partea social-democraţiei. Muncitorii făceau presiuni tot mai mari să opună rezistență dar conducerea social-democrată i-a ținut pe loc, astfel aducând un serviciu indispensabil fascismului. „Primul raport” al „unui lider de la partidul social-democrat” publicat în buletinul celei de-a Doua Internaționale Socialiste, din 18 februarie 1934, declară: “Ostilitatea clasei muncitoare faţă de politica guvernului a crescut tot mai mult… Ostilitatea muncitorilor a fost direcționată tot mai mult împotriva politicii conducerii executive a partidului, care era să stăm în expectativă și să fim pregătiți să ajungem la o înțelegere cu guvernul. Numerele din ce în ce mai mari de oameni din partid care au cerut cu o forță din ce în ce mai mare ca ofensiva să fie luată… creșteau. În ultimele luni a fost din ce în ce mai dificil pentru executivul partidului să-i facă pe muncitorii ostili să înțeleagă necesitatea politicii de expectativă. Aici se vede ruptura reală din interiorul clasei muncitoare din Austria – ruptură între muncitori (frontul unit, muncitorii social-democrați și cei comuniști care era tot mai mare în localități) și conducerea lor social-fascistă. Când lupta finală a izbucnit în cele din urmă pe 11 februarie 1934, a izbucnit în ciuda și împotriva ordinelor venite de la conducerea social-democrată. Raportul oficial citat mai sus spune asta foarte clar – în timpul ultimelor săptămâni erau semne din ce în ce mai numeroase că guvernul se pregătea pentru o lovitură decisivă. Aceste evenimente au făcut ca muncitorii să adopte următoarea poziţie: „în această situație noi nu mai putem să lăsăm să fim dezorganizați de arestările liderilor Schutzbund și de confiscarea depozitelor de arme, decât dacă nu vrem să rezistăm la o lovitură de stat fascistă fără nici un fel de apărare și fără nici o posibilitate de a lupta în câteva zile”.

februar_1934_13februar_1934_4februar_1934_12În ciuda acestora, executivul partidului tot şi-a menţinut linia păguboasă. A considerat necesar ca muncitorii să aștepte rezultatele negocierilor între cancelarul federal și guvernele provicinciale cu privire la cerințele din partea Heimwehr, și că ar trebui să nu ia ofensiva finală până când nu se iveşte una dintre cele patru condiţii, moment în care lupta decisivă pentru apărarea ordinii constituționale ar fi fost inevitabilă, conform deciziei partidului. Duminică, 10 februarie, ofițerii de la executivul partidului au dat instrucțiuni pe aceste linii tovarăşilor care au raportat agitație în rândul muncitorilor, și au avertizat urgent împotriva luării oricărei inițiative de către ei. Dar agitația în rândul maselor a ajuns un asemenea punct că aceste avertizări venite de la executivul partidului nu au fost respectate.

Astfel meritul pentru revolta austriacă revine cu totul doar muncitorilor și nu conducerii social-democrate. Rolul conducerii a fost doar de a dezorganiza lupta în fiecare fază. Lupta muncitorilor austrieci nu a fost învinsă de forțele superioare ale dușmanului. A fost învinsă de rolul de dezorganizare al conducerii social-democrate. Asta a fost clar în toate evenimentele care precedat lupta. A fost la fel de clar şi în modul în care s-a desfăşurat lupta pe teren. În loc să fie în stare să intre în luptă cu toată forța organizaţiilor sale, cu un plan strategic, cu maximă mobilizare a maselor și cu un semnal clar politic, muncitorii au fost nevoiți să intre în luptă prin inițiativa locală, de jos în sus, sporadic, partial, împotriva forțelor care îi împiedicau de sus, pierzând posibilitatea inițiativei, pierzând posibilitatea ofensivei, și astfel cedând toate avantajele strategice dușmanului. Mulți oameni cred că socialiștii ar fi câștigat controlul în Austria dacă toate forțele clasei muncitoare i-ar fi susținut. În multe locuri, muncitorii au fost rupți unii de alţii și au luat deciziile prea târziu. Câteva sindicate de frunte au refuzat să dea instrucţiuni de a intra în grevă fabricilor pe care le controlau. (Daily Herald, 16 februarie 1934.)

Întâi s-a votat împotriva grevei generale, şi, chiar când muncitorii i-au obligat să declanşeze apelul la grevă, chiar după ce lupta începuse deja, apelul nu a ajuns niciodată la majoritatea muncitorilor, şi o mare parte a maşinăriei sindicatelor nu a făcut nici o încercare de a face ca greva să devină o realiate efectivă. Fără să ştie ce se întâmplă, muncitorii de la Căile Ferate au continuat să asigure transportul trupelor guvernului, dându-le astfel libertatea deplină de mişcare şi de concentrare de trupe. Lupta dusă de Corpurile de Apărare (ale muncitorilor) a fost în mod fatal ruptă de mase, în loc să se dezvolte ca o luptă de masă, şi nici măcar majoritatea Corpurilor de Apărare nu a fost mobilizată sau adusă în luptă. Nu a existat nici o masă politică condusă spre scopuri pozitive ale luptei, ci doar explicaţii de oprire a luptei, apologii, pentru „apărarea Constituţiei”. Din cauză că iniţiativa a fost pierdută prin dezorganizare, prin absenţa unei conduceri centrale de la început pentru a organiza lupta, posibilitatea ofensivei şi a capturării principalelor clădiri publice din centru a fost pierdută din primul moment; guvernul a fost capabil să îşi completeze cordonul de soldaţi din interiorul oraşului şi să pregătească artileria înainte chiar ca lupta să înceapă; lupta a fost transformată din primul moment într-o luptă defensivă pentru muncitori. Chiar şi în această poziţie extrem de dezavantajoasă, muncitorii au luptat în aşa fel încât în a doua zi forţele guvernului raporatu să sunt slăbite şi demoralizate: „De partea guvernului, trupele sunt epuizate şi demoralizate. Potrivit corespondentului din Viena al Berliner Tageblatt, secţiuni întregi din regimentul 5 de infanterie au dezertat la socialişti. Lipsiţi de forţa agresivă, fasciştii Heimwehr au arătat că nu au curajul să ducă o luptă reală. Mulţi şi-au aruncat armele şi ceilalţi s-au retras în barăci”. (Daily Herald, 14 februarie 1934).

Chiar Bauer e obligat să admită că, în ciuda artileriei guvernului, victoria tot putea fi obţinută de către clasa muncitoare, dacă lupta ar fi fost dusă ca o luptă de masă:

După 4 zile de bătălii, muncitorii din Viena au fost înfrânţi. A fost acest deznodământ inevitabil? Poate fi conceput ca ei să fi învins? După experienţa acestor patru zile, putem spune că, dacă muncitorii ar fi oprit funcţionarea trenurilor, dacă greva generală s-ar fi răspândit în toată ţara, dacă Schutzbund s-ar fi unit cu marea masă a muncitorilor din toată ţara, guvernul cu greu ar fi putut să suprime rebeliunea muncitorilor”. (Otto Bauer: Austrian Democracy Under Fire, P. 34.)

Cu cât e mai detaliată analiza condiţiilor tactice şi ale organizării luptei, precum şi a condiţiilor care au precedat lupta, cu atât mai clar iese în evidenţă concluzia că rebeliunea din Austria, cea mai mare luptă a muncitorilor din perioada post-primul război mondial, nu a arătat imposibilitatea victoriei muncitorilor în luptă armată în condiţii moderne, aşa cum liderii social-democraţid din toate ţările susţin azi. Dimpotrivă, a arătat certitudinea victoriei luptei din viitor, odată ce e construit un front unit al clasei muncitoare, odată ce o conducere revoluţionară a înlocuit conducerea trădătoare a social-democraţiei, odată ce otrava reformismului democratic pacifist a fost înlocuită de scopuri revoluţionare, de tactici revoluţionare şi de organizarea clasei muncitoare pentru a lupta.antifa_wien_1932antifa_wien_1932_1erika-giovanna-klien-revolution-in-vienna-1930

Note de subsol:

(*) Purtătorul de cuvânt al laburiștilor britanici, Laski, scrie referitor la rolul lui Otto Bauer în “Salute to Vienna’s Martyrs” (Daily Herald, February 17, 1934): “Chiar austriecii recunosc că, fără influența acestuia, ar fi existat un război civil în Viena când pacea din 1919 a fost stabilită. A existat pace timp de o jumătate de generație în această țară plină de turbulențe iar Austria îi datorează lui această pace mai mult decât oricui altcuiva. Clasa privilegiată l-a răsplătit nu doar prin bombardarea reușitelor sale și transformarea lor în ruine, dar și prin asigurarea că în câțiva ani se ajunge la revoluția sângeroasă pe care a încercat s-o oprească cu toate puterile sale”. „Ingratitudinea” burgheziei faţă de social democraţie care a salvat-o este singura lecţie pe care editorialistul laburist e capabil să o tragă după această demonstraţie de o logică ironică a lupteai de clasă. Că primul eveniment, refuzul şi prevenirea activă a căii revoluţiei proletare şi a războiului civil, când ar fi putut fi realizate cu cel mai mare succes şi cu cea mai mică suferinţă, este cauza celui de-al doilea eveniment – zdrobirea în sânge a muncitorilor – după ce capitalismul şi-a recuperat forţa şi şi-a pregătit forţele armate este ceva ce acest editorialist e incapabil să vadă. El recunoaşte că acum calea „revoluţiei sângeroase” devine inevitabilă – după 15 ani de suferinţă, după cele mai mari suferinţe îndurate de clasa muncitoare, şi după întărirea la maximum a puterii duşmanului, şi prin urmare acum se va ajunge la şi mai multe sacrifici şi vărsări de sânge, abia acum aşa-zisa „cale paşnică” s-a dovedit în final să ducă nu la cea mai mică vărsare de sânge, ci la cea mai mare. Şi chiar când recunoaşte asta, editorialistul e tot incapabil să recunoască simpla concluzie, şi anume că toată teoria pe care au susţinut-o partidele laburiste şi social-democrate a fost compromisă.

(**) A Soviet Writer Looks at Vienna, London, 1934.

Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 6: CUM A AJUNS FASCISMUL LA PUTERE ÎN GERMANIA

sa-aufmarsch-vor-der-kpd-parteizentrale-karl-liebknecht-haus-berlin-22-1-1933
Sediul partidului comunist din Berlin, între 1926 până în 1933. Imediat după plasarea fasciştilor la putere, de către social-democraţi, liderii comunişti au fost arestaţi în acest sediu, atacat de trupele de asalt naziste. Portretele expuse sunt ale lui Lenin, liderul revoluţiei din Rusia şi ale celor doi lideri ai revoluţiei comuniste din Germania, Kark Liebknecht şi Rosa Luxembourg, care au fost asasinaţi la scurtă vreme după ce au format Partidul Comunist German, KPD.
kpd-737x300
Pe altă latură a clădirii, îmbodobită cu steaguri comuniste, se află, central, steagul care şi azi reprezintă lupta împotriva fascismului (deşi foarte mulţi liberali încearcă să-l rupă de trecutul său comunist şi chiar să-l folosească împotriva comuniştilor).

Fascismul și revoluția socială

Un studiu al fazelor economice şi politicilor extreme ale capitalismului în descompunere

de R. PALME DUTT

CAPITOLUL 6: CUM FASCISMUL LA PUTERE ÎN GERMANIA

(vezi aici, ilustrarea în imagini a evenimentelor descrise în acest capitol)

Victoria fascismului în Germania a deschis o nouă pagină în întreaga evoluţie a fascismului. Până în acel moment, în cercurile liberal democrate și social democrate era exprimată perspectiva că fascismul și „dictatura” în general erau fenomene care aveau loc doar în țările înapoiate, în țările mai puțin industrializate, fără un puternic proletariat industrial, din sud-estul estul Europei. Dar Germania era țara cea mai avansată industrial și cu mai concentrată dezvoltare industrială din Europa, cu cel mai bine organizată și cel mai conștient politic proletariat industrial din toată lumea capitalistă. Cu toate acestea, cea mai brutală și barbară dictatură fascistă, neimaiîntâlnită până atunci, lăsând Italia în umbră, a triumfat în Germania, în 1933.

Cum a fost posibil? De unde a apărut

germanrevolution1918
Revoluţia din Germania, 1918
revolution1918lrg
Trupe înarmate atacă muncitorii revoluţionari în timpul Revoluţiei din Germania, 1918.

Această întrebare este de o preocupare vitală pentru țările din Europa de vest și din America, unde condiţiile sunt foarte similare cu cele din Germania. Răspunsul trebuie găsit nu doar în evenimentele din 1933, ci în cei 15 ani de evoluţie a revoluției germane.

Stabilirea unei dictaturi fasciste a fost doar punctul culminant dintr-un proces lung, care începuse deja în 1918, când Ebert și Hindenburg au stabilit termenii tratatului alianței lor împotriva revoluției proletare. Criticii superficiali care se uită doar la evenimentele din 1933, vorbesc adesea de „un colaps brusc”, de o infamă „înfrângere fără nici o bătălie” a puternicei și binei organizate clase muncitoare din Germania. Vorbesc despre „ușurința” cu care fascismul și-a obținut victoria și de „incapacitatea” clasei muncitoare germane de a lupta (n.t.: această teorie este susţinută azi de capitaliştii-care-pozează-în-marxişti de tipul rasistului şi misoginului Zizek). Această imagine este una falsă, așa cum trecutul istoria revoluției germane a dovedit, și așa cum viitorul ei încă va dovedi și mai categoric (n.t.: această carte a fost scrisă în 1934, iar această previziune nu a fost confirmată). Bătălia clasei muncitoare din Germania împotriva avansului contra-revoluției s-a întins pe 15 ani înainte ca dictatura fascistă să poată fi stabilită; în acea bătălie, zeci de mii de muncitori germani și-au dat viața şi au pierit sub gloanțele dușmanului; și dacă în final forțele clasei muncitoare au fost obligate să bată în retragere și nu au putut opri stabilirea unei dictaturi fasciste, asta nu a fost din cauza că fascismul ar fi avut o forţă superioară de luptă (n.t.: aşa cum susţine un „anarhist” din Marea Britanie, acuzându-i, la fel ca Zizek, pe comunişti că ei sunt cei care ar fi adus fascismul la putere, vezi aici), ci doar din cauză că acțiunea muncitorilor a fost paralizată și împiedicată de propria lor conducere majoritară, și de propria lor disciplină prost înțeleasă și loialitate acordată acelei conduceri. Dar viteza cu care avangarda clasei muncitoare s-a adaptat la noile condiții, și a dus lupta cu forțe noi sub conducerea Partidului Comunist, în fața terorismului și suprimării, este cea mai sigură garanție că dictatura lui Hitler va fi doar un episod într-o luptă îndelungată a clasei muncitoare germane și în progresul ei către o victorie finală a revoluției proletare.

1. Sugrumarea revoluției din 1918.

Semințele victoriei lui Hitler au fost sădite în 1918. Muncitorii germani și soldații au răsturnat vechiul stat și au câștigat puterea complet. Consiliile muncitorilor și soldaților erau supreme în toată țara. Burghezia și vechea clasă militaristă au fost neputincioase în a opune rezistență. Toate condițiile au fost prezente pentru construirea unei republici sovietice care nu putea fi clintită – cu excepția condiției că nu exista nici un partid revoluționar pentru a-i conduce pe muncitori (partidul comunist din Germania a fost fondat abia doar în decembrie 1918).

Lipsa aceasta de susţinere a puterii proletare de la începutul revoluției, înainte ca social-democrația să o paraziteze și să o distrugă, este atestată de principalii martori oculari şi chiar de social-democrați: colapsul miliar a adus întreaga putere a statului în mâinile proletarilor dintr-o singură lovitură. (H. Strobel, The German Revolution, p. I.)

În noiembrie 1918, revoluția a fost doar munca proletariatului. Proletariatul a câștigat toate poziţiile de forţă, ceea ce a făcut ca iniţial elementele burgheze să nu îndrăznească i se opună. (Kautsky, Introduction to the Third Edition of The Proletarian Revolution, 1931.)

Cum a fost această putere deplină a proletariatului transformată în 15 ani în exact opusul ei – într-o putere absolută a burgheziei și a clasei militariste, și în subjugarea abjectă a clasei muncitoare

Răspunsul la această întrebare, în care este conținută tragedia revoluției germane din 1918, este cuprins în două cuvinte: Social-Democrație. Partidul social-democrat german a fost construit pe o lungă și glorioasă istorie. În primii ani, s-a aflat sub îndrumarea lui Marx și Engels, și a fost condus de Bebel și de bătrânul Liebknecht. A refuzat să voteze pentru finanțarea războiului din 1870, iar în anii 1880 s-a luptat timp de 12 ani și a înfrânt încercarea lui Bismarck de a-l suprima. A susținut programul marxismului revoluționar, și pe baza acestui program a construit organizații de masă ale clasei muncitoare. Dar, în era imperialistă, oportunismul și corupția au pătruns din ce în ce mai adânc în rândurile conducerii sale, în special în rândurile conducerii reformiste a sindicatelor. În ultimii lor ani de viață, Marx și Engels au tras numeroase semnale de alarmă asupra acestui pericol și au cerut îndepărtarea din partid a acestora. Semnalele lor de alarmă au fost ignorate; iar mesajele lor și criticile bazate pe program au fost ținute departe de membrii partidului. Partidul și aparatul sindicalist au devenit din ce în ce mai apropiate de statul capitalist. 1914 a completat acest proces; conducerea social democrată s-a unit pe față cu Kaiserul, cu militariștii și cu burghezia în susținerea războiului imperialist, împotriva clasei muncitoare. Elemente răsfirate ale opoziției, în condiții dificile ale cenzurii de război și cenzurii de partid, au strâns rândurile pentru a lupta, în Liga Spartacus, revoluționară și ilegală, fondată în 1916, și în Partidul Socialist Independent, fondat în 1917. Prin aceste forțe, a fost organizată revoluția din 1918.

Partidul social-democrat nu a jucat nici un rol în victoria revoluției din 1918, dimpotrivă, i s-a opus din primul moment. Așa cum Scheidemann a declarat în procesul său de calomnie din Berlin în 1922: „Acuzația că social-democrația ar fi vrut sau ar fi pregătit revoluția din noiembrie este o minciună ridicolă și stupidă, susținută de oponenții noștri”.

Când revoluția a izbucnit, liderii social-democrați ocupau poziții ministeriale în guvernul de coaliție al prințului Max; în acele zile critice, guvernul lor a emis apel după apel la adresa populației să se opună revoluției; când s-au văzut obligați să facă presiuni pentru abdicarea Kaiserului, au făcut asta, potrivit lui Scheidemann (Vorwarts, December 6, 1922), doar în speranța că vor salva monarhia; liderii sindicatelor negociau un tratat de alianță cu patronii, care de fapt a fost semnat pe 15 noiembrie 1918. Cu toate acestea, corpul principal al muncitorilor, soldaților și marinarilor, care de fapt continuau revoluția împotriva conducerii social-democrate, era în același timp organizat în partidul social-democrat și afla sub conducerea acestui partid. Aceasta a fost contradicția fatală a revoluției din noiembrie, care a și dus la prăbușirea ei pe termen lung. Dar în primul moment, revoluția a triumfat, pe 9 noiembrie, și imediat liderii social-democrați i-au grăbit pe liderii revoluționari, pe Liebknecht și pe Independeți, să implore să fie incluși în conducerea revoluției victorioase și să formeze un guvern comun. Acesta a fost momentul, deja în dimineața de 9 noiembrie, în care centrismul, sub forma liderilor independenților sau a social-democraților de stânga, a făcut pasul dezastruos care a pecetluit soarta revoluției. Liebknecht în mod corect a respins o asemenea coaliție cu agenții burgheziei, care putea servi doar la restaurarea prestigiului lor și la a le da puterea să sugrume revoluția. Dacă independenții ar fi urmat conducerea lui Liebknecht, și ar fi rămas ferm pe poziții în interiorul unui bloc revoluționar, și i-ar fi exclus pe social-imperialiști de la conducerea revoluției triumfătoare (Spartaciștii și independenții controlau majoritatea din consiliile muncitorilor și soldaților din Berlin), este îndoielnic că conducerea discreditată social-democrată, fără speranță, identificată cu vechiul regim care fusese răsturnat, ar fi putut opri victoria revoluției. Dar independenții, în numele „unității” au ales un alt curs. S-au aliat cu dușmanii social-democrați ai revoluției și au intrat într-un guvern de coaliție. În acest mod, când toate celelalte canale au eșuat, influența burgheziei a fost restabilită în inima noii ordini. n mai puțin de două luni, independenții s-au găsit în situația de a fi obligați să se retragă din guvernul de coaliție; dar răul fusese făcut deja, regimul burghez militarist fusese restabilit sub carapacea protectoare a social-democrației.)

Un consiliu al comisarilor poporului, responsabil de consiliile muncitorilor și soldaților, a fost numit, fiind format din trei social-democrați și trei independenți. Formele care au fost astfel adoptate au scos la iveală cât de puternice erau presiunea și cerințele maselor în momentul revoluției, de a trece la o republică sovietică. Dar liderii noii ordini, care erau soviete doar cu numele, erau dușmanii declarați ai sovietelor, și singurul lor gând era cum să răstoarne noua republică. Dacă revoluția din noiembrie ar fi putut să aibă vreo șansă să se mențină, este evident că prima sarcină era de a distruge bazele de putere ale vechiului regim, care au fost învinse doar pe moment, dar care încă erau deplin în funcționare: să înlocuiască toate punctele strategice ale vechii birocrații revoluționare, casta militară și magistratura, să spargă marile moșii, să preia băncile și marile întreprinderi, să construiască gărzi înarmate ale muncitorilor pentru apărarea revoluției. Dacă ar fi făcut asta, când avea deplina putere să o facă, fascismul nu ar fi putut să scoată capul la lumină în Germania. Dar guvernul social-democrat a procedat exact în mod contrar. În fiecare moment, a confirmat și a protejat vechiul regim; a menținut birocrația și instituțiile reacționare, a numit un ministru burghez de război, tot burghezi au fost numiți la marină și la externe, finanțe și interne; a ordonat dezarmarea muncitorilor, și a armat și a echipat corpuri speciale contra-revoluționare, plasate sub comanda celor mai reacționari ofițeri monarhiști. Prin aceste corpuri ale Gărzilor Albe, autorizate, finanțate și echipate de guvernul social-democrat, revoluția muncitorilor a fost înecatî în sânge; Liebknecht și Rosa Luxemburg au fost asasinați, ofițerii care i-au asasinat au fost puși în libertate și au fost glorificați pe față pentru crimele lor de către guvernul social-democrat; resistența din partea muncitorilor a fost în mod sistematic suprimată, prin teroare sistematică, pe parcursul anilor 1918 și 1919. Astfel, revoluția din 1918 a fost înfrântă de social-democrație. Numai așa a putut fi pusă baza pentru următorul fascism.

ich_bin_eine_terroristin
Graffiti în memoria Rosei Luxembourg; cuvintele înseamnă “Sunt o teroristă”. Acest termen a fost folosit de nazişti şi de fascişti la adresa comuniştilor cu precădere de la Revoluţia rusă. Primul care l-a introdus în discursul politic public a fost Hitler, ulterior a fost preluat în limbajul politic al guvernelor occidentale după al doilea război mondial.

Ce a determinat conducerea social-democrată să acționeze în această manieră, care ar fi putut în cele din urmă doar să sfârșească prin distrugerea inclusiv a propriilor ei poziții? În 1920, miniștri social-democrați deja fugeau din Berlin, fiind alungați exact de ofițerii pe care ei i-au înarmat, și doar acțiunea muncitorilor i-a salvat de la moarte. În 1933, când deja rezistența muncitorilor fusese și mai mult distrusă și puterea contra-revoluției era mai mare, organizațiile social-democrate au fost oficial dizolvate, iar ei au fugit în exil.

Orbirea, prostia, naivitatea – acestea sunt explicațiile obișnuite care sunt susținute de cei care încă încearcă să facă apologii pentru social-democrați, în ciuda teribilei secvențialități a acțiunilor lor. Dar de fapt liderii social-democrați au acționat fiind pe deplin conștienți de ceea ce făceau, și nu puteau acționa altfel având în vedere poziția lor politică. Pentru că singurul lor gând în 1918-19, așa cum ei singuri spun în memoriile lor, a fostsă salveze Germania de bolșevism”, adică, de fapt, să salveze regimul capitalist – desigur mereu în numele „democrației”. Dar ei puteau realiza asta doar intrând în alianță cu cele mai reacționare și militariste clase, pentru a forma o singură forță, pentru că altfel n-ar fi putut zdrobi clasa muncitoare. Prin urmare, au intrat într-o alianță cu burghezia, cu militariștii și cu vechiul stat major general al armatei, cu Garda Albilor – mereu în numele „democrației”.

Într-o perioadă revoluționară, lupta de clasă nu cunoaște nici o măsură pe jumătate: ori e o victorie a revoluției clasei muncitoare, ori e o victorie a reacțiunii complete; e ori Kornilov, ori Bolșevism; ori Hindenburg sau Comunism. Realitățile de clasă fac zdrențe aparențele „democratice”. Doar două căi de acțiune erau posibile în Germania, după (primul) război: fie victoria revoluției clasei muncitoare, fie totala victorie a reacțiunii. În ostilitatea lor față de fosta conducere social democrată, social-democrații au ales-o pe cea din urmă. Au intrat într-o alianță formală cu reprezentanții vechiului regim. Alianța directă dintre Hindenburg și Președintele Ebert, liderul social-democraților, a fost oficial pecetluită printr-un schimb de scrisori. Hindenburg i-a scris președintelui Ebert în decembrie 1918 (scrisoarea a fost citată de fiul lui Ebert în februarie 1933, într-un apel public adresat lui Hindenburg, în care îl implora să tolereze social-democrația sub fascism, ținând cont de serviciile aduse de aceasta în trecut):

Mă adresez dumneavoastră, pentru că mi s-a spus că și dumneavoastră, ca un german adevărat, iubiți patria mai presus de orice, suprimați opiniile personale și dorințele așa cum am făcut și eu, din cauza suferinței patriei. În acest spirit, am încheiat o alianță cu dvs pentru a salva poporul nostru de colapsul care îl amenință.

timeline13
Freikorps pe străzile din Berlin în timpul revoluţiei din 1918-1919. Aceste trupe paramilitare de dreapta au fost folosite de social-democraţi, în colaborare cu aparatul de stat controlat de burghezia capitalistă, pentru distrugerea liderilor comunişti.

În cursul unui proces de calomnie din Munich din noiembrie 1925, o altă dovadă a venit de la generalului Groener, șeful statului major general al armatei, care a spus cum în timpul revoluției din noiembrie a fost încheiată oalianță” între vechiul stat general al armatei monarhiste și social-democrație cu scopul de a înfrânge bolșevismul. A declarat: „Pe 10 noiembrie 1918, am avut o conversație telefonică cu Ebert, și am convenit o alianță pentru a lupta împotriva bolșevismului și sovietismului și pentru a restabili legea și ordinea… În fiecare zi, de dimineața până târziu în noapte, personalul de la comandamentul central ținea legătura cu Ebert, folosind o linie telefonică secretă. Din 10 noiembrie, obiectivul nostru imediat a fost de a obține puterea în Berlin, de a lua puterea din mâinile consiliilor muncitorilor și soldaților și deputaților lor”.

Astfel, au fost plantate de social-democrație semințele fascismului și victoria contra-revoluției. De la începutul revoluției, neîncetat, în timp ce muncitorii erau dezarmați în modul cel mai șocant și supuși penalităților și pedepselor grele, dacă erau găsiți în posesiunea armelor, formațiuni ilegale, înarmate, contra-revoluționare, care erau primele forme ale fascismului, au fost protejate și tolerate de social-democrație și de Antantă.

Dezarmarea” nu s-a aplicat niciodată acestor trupe paramilitare, bandele de asasini fasciști au făcut tot ce-au vrut, cu impunitate, pe toată durata așa-zisei republici „democratice”, ceea ce a fost confirmat fără dubii de asasinatele din ce în ce mai multe, comise de Erzberger și Thenau.

Toleranța antantei față de aceste formațiuni, confirmată de oamenii de stat germani care le susțineau pentru că le vedeau esențiale în înfrângerea revoluției, este ilustrată în jurnalul ambasadorului britanic de la Berlin, Lord D’Abernon, care, în toamna lui 1920, cu doi ani înainte de armistițiu, încă documentalungi conversații” fără rezultate asupra acestei chestiuni: „Berlin, 22 octombrie 1920. O lungă conversație cu Dr. Simons de la ministerul de externe. Referitor la dezarmare, Dr. Simons a spus că cerințele Antantei pentru dezarmarea diferitelor organizații (fasciste) Einwohnerwehr și Orgesch era echivalentă cu predarea acestei secțiuni ordonate din populație celor mai mari dușmani ai lor. Fără organizare, elementul burghez nu poate rezista în fața roșilor, care sunt un pericol real. De fapt, dezarmarea efectivă nu a fost niciodată pusă în aplicare”.

În forme diferite, și în toate etapele, Einwohnerwehr, Orgesch, brigada Ehrhardt și succesoarele ei, organizația Consul, Black Reichswehr, așa-zisele Gărzi laburiste, și în sfârșit Stahlhelm și Storm Troops, formațiunile contra-revoluționare au fost menținute sub auspiciile social-democrației și ale „republicii democrate”, până la triumful final al fascismului. Dar încercarea muncitorilor de auto-apărare, frontul roșu, a fost suprimat cu cruzime de social-democrație (de către Severing ca ministru al internelor în 1929). Pe această bază a fost construită republica de la Weimar, care a durat din 1918 până în 1932 pe baza coaliției dintre burghezie și social-democrație. În acești ani, social-democrația s-a aflat în poziții guvernamentale: un mare număr dintre social-democrați făceau parte din guvernul federal (din 1918 până în 1925 sub președinția lui Ebert, și din 1928 până în 1930 în guvernul Muller); toți social-democrații din Prussia erau incluși în guvernele Braun-Severing, care guvernau asupra majorității populației germane, iar posturile principale de conducere din poliție erau deținute de social-democrați.

Astfel, a ajuns fascismul la putere, sub protecția social-democrației. Pe hârtie, republica de la Weimar era „cea mai liberă democrație din lume”. În realitate, acoperea și menținea și proteja instituții reacționare ale vechiului regim, în paralel cu suprimarea violentă a muncitorilor și cu recurgerea constantă la legea marțială și la dictatura de urgență împotriva muncitorilor (suprimarea sângeroasă din 1918-1919; teroarea din Ruhr după Kapp Putsch din 1920, când muncitorii care apăraseră republica au fost condamnați de tribunale militare formate tocmai din ofițerii care participaseră la revoltă; teroarea Horsing din Saxonia din 1921; răsturnarea militară de către Reich a guvernului Zeigner, care fusese ales în Saxonia în 1922…; dictatura von Seeckt și legea marțială impusă în toată Germania, împușcarea muncitorilor în timpul demonstrației din 1 mai 1929 din ordinul lui Severing; dictatura de urgență dintre 1930 până în 1933).

Despre această republică „democratică”, cunoscutul jurnalist american, Mowrer, care nu avea nici un fel de simpații pentru revoluția muncitorilor, a putut scrie doar asta:

O republică abia formată care apelează la monarhiștii din vechiul regim și la generalii acelui regim pentru a o apăra împotriva Comuniștilor! Inevitabil va cădea în mâinile dușmanilor (n.t.: muncitorilor)… Ce se poate spune despre o republică care permite ca legile sale să fie interpretate de judecători monarhiști, ca guverul său să fie administrat de funcționarii vechiului regim crescuți să fie loiali vechiului regim, care se uită pasiv cum foștii profesori reacționari din școli și învățătorii îi învață pe copiii ei să disprețuiască libertatea din prezent, în favoarea unui trecut feudal glorificat, care permite și încurajează militarismul care a fost principalul responsabil pentru anterioara umilire a țării? Ce se poate spune despre democrați care subvenționează foști prinți care atacă regimul actual, care au făcut din fostul împărat, aflat în exil, cel mai bogat om acordându-i presupuse drepturi de proprietate… Această republică remarcabilă a plătit pensii generoase pentru mii de foști ofițeri și de funcționari publici care nu și-au ascuns niciodată intenția de a răsturna actuala republică”. (E. A. Mowrer, Germany Puts the Clock Back, pp. 17-19.)

Mai departe observă că, în 1914, 30 la sută din corpul de ofițeri venea pe linie aristocratică, în 1932, 21 la sută dintre ofițeri erau aristocrați – ceea ce arată cât de puțin vechiul regim a fost schimbat sub așa-zisa „republică democratică”.

Acestea au fost condițiile în interiorul cărora fascismul a ajuns la putere în mijlocul democrației burgheze.

82590
Ilustrare a puterii judiciare capitaliste: Roland Freisler face salutul nazist de la prezidiul sălii de tribunal, decorată cu o swastikp, alături de un ofiţer nazist şi de un alt nazist. Freisler a fost un foarte influent avocat nazist, ulterior judecător în timpul celui de-al treilea reich şi ministru de justiţie în guvernul nazist şi preşedinte al “tribunalului poporului” în dictatura nazistă (Volksgerichtshof). A fost printre participanţii la conferinţa de la Wannsee din 1942 unde liderii nazişti ai celui de-al treilea reich au decis măsurile de distrugere a evreilor din Europa.

Fascismul a fost capabil să se folosească de nemulțumirea din ce în ce mai mare a populației, nemulțumire economică în principal, și de furia generalizată împotriva tratatului de la Versailles și față de tributul cerut Germaniei. Dar a fost capabil să se folosească de acestea și să construiască o masă care să-l urmeze pe această bază, din cauza social-democrației, care deținea conducerea asupra majorității clasei muncitoare, și care nu acționa în interesele muncitorilor, dimpotrivă se identificase cu capitalismul, cu Versailles și cu tributul și cu întreg regimul de opresiue a maselor. Iar fascismul a fost capabil să-și construiască forța doar pe aceste chestini, și să construiască formațiunile armate din cauză că a fost protejat și asistat, în fiecare moment, de sus, de mașinăria de stat, de poliție și de armată, de judecători și procurori, și de marii capitaliști, până când a fost plasat la putere.

2. Creșterea național-socialsimului

Fascismul s-a dezvoltat în Germania chiar mai mult decât în Italia sub ghidarea și sub grija adoptivă a vechiului regim și în special a autorităților sale militare. Fostul stat major al armatei a rămas centrul real al statului, în spatele formelor democratice, care erau doar de fațadă. Primele formațiuni contra-revoluționare, care au fost precursorii fascismului, au fost în principal formate din ofițeri și ex-ofițeri. Feder, teoreticianul fondator al național-socialismului, fusese un instructor Reichswehr. Hitler a fost trimis la un curs politic intensiv, de către șefii armatei, înainte să fie lansat ca agitator pentru mase. Așa cum a povestit în memoriile sale, prima dată a intrat în contact cu partidul național-socialist (care atunci se prezenta sub forma de „partid laburist german”) în 1919, din ordinul șefilor săi din cartierul general al armatei. Organizația semi-profesională, militară, a Storm Troops a fost organizată după modelul Reichswehr. Dar fascismul, ca să cucerească, avea nevoie să dezvolte o mișcare de masă. Primele încercări ale contra-revoluției, semnalate în Kapp Putsch, s-au bazat doar pe ofițeri, pe junkers și pe birocrație, și din această cauză puteau sfârși doar în eșec. Puciul Ludendorff-Hitler din 1923, deși precedat de o agițație îndelungată, a sfârșit tot în colaps imediat.

Toleranța cu care erau tratate aceste revolte armate împotriva statului dovedește protecția semi-oficială sub care era construită contra-revoluția. Rebelii Kapp au scăpat fără să fie pedepsiți, în timp ce muncitorii care le-au opus rezistență au fost supuși la pedepse grele. Ludendorff a scăpat nepedepsit; Hitler, un străin care luase armele în mână împotriva statului, a primit doar o detenție de câteva luni și apoi i s-a permis să continue agitația. Dar eșecul acestor lovituri de stat armate a arătat că era necesar să se construiască rădăcini mai adânci pentru un partid de masă, pe lângă organizații militare teroriste. Asupra acestei misiuni și-a concentrat fascismul toată atenția în anii următori. Agitația de masă a național-socialismului german a fost construită pe baza unui program în 25 de puncte, adoptat inițial în 1920 (vezi Capitolul 9) și a fost în special dezvoltat sub Hitler, și mai târziu sub Goebbels și Gregor Strasser, pentru a-i îndrepta mesajul nu doar către țărănime și mica burghezie urbană, ci și către masele muncitoare din cartierele industriale.

În timp ce la început fascismul italian și-a pus masca de „socialism”, și fascismul german putea atinge o bază de masă doar pretinzând că ar susține „socialismul”. Propaganda Național-Socialistă s-a distins printr-un caracter fanatic, care combina antisemitismul, anticapitalismul și denunțarea șovină a tratatului de la Versailles și a subjugării Germaniei. Pozițiile contradictorii ale fascismului german, susținute fără nici un scrupul și în mod demagogic, erau mult mai acute decât în cazul Italiei. Hitler a și declarat în Mein Kampf (într-o frază care ulterior a fost ștearsă din a 12-a ediție publicată în 1932): „Germanul nu are nici cea mai vagă noțiune despre cum trebuie dus un popor în eroare, dacă încearcă să obțină susținerea maselor”. Hitler și-a luat ca model propaganda de război britanică, pe care o admira și o considera ca fiind „arta perfectă a propagandei”, exemplul perfect despre cum se poate minți demagogic. Fascismul poate, însă, așa cum exemplul Italiei demonstrase deja, doar să atingă o bază de masă numai după ce social-democrația s-a expus și s-a epuizat total și a creat o dezamăgire generalizată în mijlocul unei crize economice din ce în ce mai extinse, exploatând chestiunile revoluționare. Acesta e contextul general pentru creșterea fascismului. Primul val de ascensiune, pe o asemenea bază, a fost atins la sfârșitul lui 1923 și la începutul lui 1924, după ce inflația a ruinat mica burghezie și după eșecul proletariatului în situația revoluționară din 1923; în alegerile din 1924 Național Socialismul a ajuns la un vot de 1,9 milioane (față de 6 milioane pentru social democrație și 3,6 milioane pentru comunism). Dar următoarea perioadă de stabilizare și promisiunile generalizate ale social-democrației privind o nouă eră de „capitalism organizat” și de „democrație economică”, a dus la noi speranțe în social-democraie și la visul unei căi pașnice, reformiste, „democratice” către Socialism. În decembrie 1924, votul pentru naziști s-a prăbușit la 900.000. Patru ani mai târziu, în alegerile din 1928, s-a prăbușit și mai mult la 800.000 (față de 9,1 milioane pentru social democrație și 3,2 milioane pentru