Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 7: CUM A AJUNS FASCISMUL LA PUTERE ÎN AUSTRIA

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, 1934, capitolul 7:

“După ce fascismul în Germania s-a înfipt bine la putere, a urmat impunerea dictaturii fasciste a lui Dollfuss în Austria, între 1933-1934. Rebeliunea muncitorilor din Austria împotriva dictaturii fasciste, care a avut loc în februarie 1934, a deschis o nouă etapă în lupta clasei muncitoare internaţionale împotriva fascismului şi, în același timp, a adus o completare a experienței germane în ce priveşte demontarea iluziilor create de “socialismul democratic”. Lecția din Austria este chiar mai clară și mai acută în multe privințe, decât cea din Germania.februar_1934_28februar_1934_29februar_1934_31

1. Semnificația evenimentelor din Austria

În primul rând, Austria a scos la iveală un conflict între două forțe rivale ale fascismului, Heimwehr și naziștii, și a reflectat bătălia pe faţă, pentru dominație, dintre puterile fasciste și imperialiste, asupra trupului viu al poporului austriac. Nu poate exista nici o demostrație mai șocantă a rolului real pe care îl joacă fascismul ca politica a prădătorilor, șovină, dusă de anumite grupări ale capitalului financiar. Asta arată cât de false sunt toate aparenţele „naționale”, populare” și pacifiste”. Bătălia Germaniei fasciste și a Italiei fasciste asupra trupului Austriei fasciste oferă o prevestire a ceea ce înseamnă în realitate măreaţa pace adusă de fascismul mondial”. Aceste două forțe erau de fapt la fel de unite împotriva clasei muncitoare, deşi se aflau în conflict acut între ele pentru o poziție de supremaţie. În faza inițială, s-a impus fascismul clerical al lui Dollfuss, subordonat fascismului italian, dar evoluţia ulterioară a evenimentelor a adus o schimbare de combinații și probabil va rezulta în final în dominația naziștilor și a fascismului pan-german. În această situație, politica fatală a organizațiilor clasei muncitoare, impusă de conducerea social-democrată, a fost de a încerca să susțină un grup fascist împotriva altuia, Dollfuss împotriva Naziștilor, ca „răul cel mai mic” și astfel să limpezească drumul, fază după fază, pentru avansul și victoria fascismului.

În a doua etapă, dictatura fascistă a lui Dollfuss a rezultat direct din democrația burgheză sub Dollfuss, chiar şi mai clar decât procesul paralel Hindenburg-Hitler din Germania. În Europa de vest, Dollfuss a fost ridicat în slăvi şi a fost considerat „un susținător al democrației împotriva fascismului” (adică, împotriva amenințării Germaniei naziste), și pe această bază a fost susținut și tolerat de social-democrație, când, de fapt el ducea la îndeplinire tranziția către fascism. Până în ultimul moment, chiar în ajunul rebeliunii muncitorilor, social-democrația s-a oferit să accepte și să susțină o dictatură de urgență a lui Dollfuss, suprimarea regimului parlamentar și instituirea unei forme de stat corporatist – Stat al Corporațiilor – , cu condiția de a i se permite să existe în continuare – asta a fost cea mai clară, cea mai conștientizată expresie a liniei adoptată de fascismul social. Politica social-democrației, a „celui mai mic rău”, e scoasă la iveală aici în mod şocant, la fel ca în Germania.

A treia, clasa muncitoare din Austria era cel mai bine organizată din toată lumea capitalistă. La o populație de 6 milioane, numărul celor care plăteau cotizaţia pentru a face parte din partidele social-democrate se ridica la 600.000; aveau o putere de vot de jumătate de milion, adică de 70 la sută din electoratul din Viena și de 40 la sută din electoratul din toată țara. Nu a fost o chestiune de „rupere” sau de spargere a organizaţiei. Partidul Comunist a avut o susţinere numerică slabă, deşi a jucat un rol de mare importanță în luptă (acest partid a fost singurul care a cerut greva generală pe 10 februarie, care a fost impusă cu forţa de jos în sus, de către muncitori împotriva poziţiei conducătorilor lor reformişti) şi a fost de fapt cel care a declanşat lupta reală (în Linz, unde a fost creat frontul unit al muncitorilor comuniști și social-democrați, sfidându-i pe conducătorii reformişti ai muncitorilor, iar lupta a fost declanşată prin încălcarea ordinului expres dat de conducerea reformistă). Încercarea de a explica avansul și victoria fascismului prin „ruptura” din interiorul clasei muncitoare din cauza existenței comunismului este astfel demontată din nou, pentru totdeauna, de exemplul Austriei. Social-democrația şi-a umflat rolul pe care a pretins că doar ea trebuie să-l deţină în asumarea controlului total asupra clasei muncitoare și astfel şi-a asumat singură răspunderea pentru ce a urmat. „Nu a existat nici o ruptură în interiorul mișcării muncitoreşti din Austria, pentru că comuniștii erau o minoritate insignifiantă. Faptul că a fost posibil ca un partid atât de puternic să fie complet zdrobit este acum în atenția socialiștilor din toate țările” (Otto Bauer despre „Lecţiile tactice ale catastrofei din Austria”, „Tactical Lessons of the Austrian Catastrophe”).

În realitate, muncitorii austrieci erau divizaţi și prin urmare au fost înfrânți, dar ruptura avusese loc în interiorul social-democrației: era o ruptură între muncitori și conducerea lor, care a fost acutizată prin acţiunile conducerii. Ruptura reală din interiorul clasei muncitoare, provocată de conducerea social-fascistă, este astfel scoasă la lumină, dincolo de orice posibilitate de a putea fi negată sau mascată.

În al patrulea rând, în ciuda dimensiunii mici a țării, social-democrația din Austria îşi asumase rolul teoretic şi de organizator care presupunea „rezultate practice”, conducând partidul inclusiv ca „partid model”, care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru alte partide din Internaționala social-democrației și, în particular, pentru social-democrația de stânga. Pe când social-democrația germană şi laburismul britanic aveau o misiune, virtuală sau specifică, mult mai grosolană şi mai lipsită de ruşine, de repudiere/eliminare a marxismului (de pe stânga spectrului politic) și de acceptare a capitalismului, în Austria, coruperea conducerii social-democrației austriece de către capitalism a fost mascată sub denumirea sofisticată şi eufemistică de „Austro-Marxism”.

Mai mult, mulți lideri erau evident „sinceri” când au trădat lupta (împotriva capitalismului), invocând pretexte pacifist-democrate, chiar dacă, prin politica lor, ei au încercat totul pentru a susține și sprijini consolidarea capitalismului și ascensiunea fascismului. Prin politica lor, ei au făcut ca marea înfrângere a luptei dusă de muncitori să fie o certitudine, pentru că s-au asigurat că muncitorii rămân nepregătiţi, neorganizaţi, şi fără o conducere fermă. Ei au făcut totul pentru a preveni/opri lupta dusă de muncitori, dar, cu toate acestea, muncitorii au lansat lupta, în ciuda conducerii, şi au avut de suferit. De asta se ţine de obicei cont când e vorba de virtuţile conducerii social-democraţiei austriece şi când se resping acuzaţiile de „fascism social” care i se aduc. Dimpotrivă, tocmai asta face ca rolul real al trădării politice din partea întregii linii a social-democrației să fie mult mai clar și mai greu de ascuns. Chestiunea politicii nu e o simplă chestiune de „sinceritate” subiectivă.

Cu mult timp în urmă, la al doilea Congres al Internaționalei Comuniste, când Serrati a încercat să-l apere pe reformistul Turati pentru că ar fi fost „sincer” și a pledat împotriva celor 21 de condiții pe motiv că era imposibil să existe „o măsurătoare pentru sinceritate” sau un test de sinceritate, Lenin a replicat: „Nu avem nevoie de un asemenea instrument ca „sincerometru”; ce avem este instrumentul care ne permite să testăm direcțiile politice”.

Şi în acest sens rolul social democrației austriece este scos la lumină cu claritate, cu o completă și relativă absență a factorilor complicați neegalați în altă parte, ca un rol în serviciul direct și asistența acordată victoriei fascismului.

Al cincelea, rebeliunea armată a muncitorilor austrieci, atât în forța cât și slăbiciunea sa, a singularizat și a ilustrat viitoarea line a luptei clasei muncitoare internaționale împotriva fascismului. Pentru experiențele și lecțiile acestei lupte – politice, strategice și tactice – va fi constant necesar să se repete în fiecare țară în dezvoltarea ulterioareă a luptei împotriva fascismului. A Doua Internațională încearcă să tragă două lecții din evenimentele din Austria. Pe de o parte, ei încearcă să exploateze lupta muncitorilor austrieci, lansată în fața ameninţărilor directe și interdicțiilor din partea conducerii social-democrate, ca fiind o răzbunare a „onoarei” social-democrației, după ce a fost compromisă în Germania, și ca o dovadă că social-democrația poate să lupte și chiar că luptă. Pe de altă parte, ei încearcă simultan să dovedească că rezultatul din Austria a arătat că politica unei lupte înarmate ar fi imposibilă și condamnată la eşec, că împotriva artileriei moderne nu poate izbândi nimeni și nimic și că rebeliunea din Austria a fost doar un „gest eroic” și nimic altceva (“Nimeni nu s-a îndoit că forțele militare ale guvernului erau mult mai puternice decât puterea muncitorilor și că muncitorii nu ar fi putut reuși în lupta împotriva guvernului”, spune Bauer).

Astfel social-democrația încearcă să dovedească două concluzii opuse. Vor simultan să ascundă şi să mascheze politica lor reală, de a se fi predat fluturând gloria furată a rebeliunii pe care au interzis-o, și în clipa următoare vor să dovedească corectitudinea politicii lor de a se preda, susţinând că lupta ar fi imposibilă și că victoria fascismului prin urmare ar fi inevitabilă. Ambele concluzii sunt false.

Muncitorii austrieci au luptat, nu din inițiativa și conducerea social-democrației, ci împotriva instrucțiunilor exprese ale social-democrației. Victoria muncitorilor nu este imposibilă. Lecția Austriei arată exact contrariul: cât de aproape au fost muncitorii de a obţine victoria, dacă ar fi avut o organizare și o conducere, dacă toate forțele clasei muncitoare ar fi fost aduse să participe, dacă nu ar fi existat o divizare și haos în fiecare punct strategic al conducerii, și dacă lupta ar fi fost declanșată la momentul oportun, cu scopuri politice clar stabilite și cu tactici de ofensivă. Victoria a fost făcută imposibilă doar de politica social-democrației. Victoria muncitorilor poate fi realizată şi obţinută sub o conducere revoluționară.februar_1934

2. Trădarea revoluției din Europa Centrală

La fel ca în Germania, și în Austria, chestiunea luptei muncitorilor nu poate fi judecată doar pe baza fazei finale a loviturii de stat fasciste, din zilele lui februarie 1934, ci trebuie văzută în relație cu întreaga evoluţie a evenimentelor începând din 1918 până în 1934.

La fel cum sugrumarea revoluției în Germania din 1918 de către social-democrație a pus bazele victoriei finale a fascismului, la fel s-a întâmplat și în Austria. Victoria revoluției proletare din Austria a fost cu totul la îndemâna muncitorilor între 1918-1919: doar social-democraţia i-a blocat pe muncitori în a o obţine. Acesta e terenul comun, și este recunoscut chiar de către liderii social-democrați. Otto Bauer descrie situația de la sfârșitul războiului în cartea sa „The Austrian Revolution of 1918” („Revoluţia austriacă din 1918”):

Exista o adâncă fervoare în barăcile armatei poporului. Armata poporului simțea că era purtătoarea revoluției, avangarda proletariatului… Soldații cu arme în mâini sperau în victoria proletariatului… dictatura proletariatului!”, “Toată puterea la soviete!” era tot ce se auzea pe străzi”.

Continuă:

Nici un guvern burghez nu ar fi putut să facă față unei asemenea situaţii. Ar fi fost dezarmat de neîncrederea și disprețul maselor. Ar fi fost răsturnat într-o săptămână de o rebeliune de stradă și ar fi fost dezarmat chiar de către soldații săi. Doar social-democrații ar fi putut manipula în siguranță o situație de o dificultate fără precedent, pentru că se bucurau de încrederea maselor de muncitori… Doar social-democrații ar fi putut opri pașnic demonstrațiile furtunoase, prin negocieri și persuasiune. Doar social-democrații ar fi ghidat armata poporului și ar fi blocat aventurile revoluționare ale maselor de muncitori… Zguduirea profundă a ordinii sociale burgheze a fost exprimată în aceea că guvernul burghez, un guvern fără participarea social-democrației, era ceva de neconceput în acel moment. Rolul social-democrației austriece a fost astfel exact la fel cu cel jucat de social-democraţie în Germania. Puterea revoluției muncitorilor a fost deliberat distrusă de social-democrație în numele „democrației” burgheze. Ordinea burgheză a fost salvată doar de un guvern de coaliție din 1918 până în 1920, al social-democrației din Austria împreună cu partidele burgheze, cu Bauer ca ministru de externe și cu Deutsch ca ministru de război. Acesta e contextul care a stat în spatele victoriei fascismului”. (*)

Social-democrația austriacă a susţinut în acel moment, în apărarea politicii sale, că, deși revoluția proletară era cu siguranță o certitudine și ușor posibilă în Austria în 1918-1919, nu putea spera să se mențină într-o stare atât de mică, de dependentă și de izolată, în fața forțelor imperialismului. Cu toate acestea muncitorii au reuşit să ajungă la republica sovietică în Ungaria și Bavaria, și motivaţiile lor erau foarte puternice în acest sens şi în toată Germania şi în Italia. Dacă o Austrie sovietică ar fi stat alături de o Ungarie sovietică și de o Bavarie sovietică, o putere de nezdruncinat ar fi fost construită în Europa Centrală, iar întreaga istorie a Europei post-război ar fi fost cu totul alta.

În schimb, social-democrația austriacă a abandonat Ungaria Sovietică în mila sorții și apoi când Teroarea Albă a făcut ravagii în Ungaria, a arătat cu degetul spre Teroarea Albă pentru a susţine că i-ar fi salvat pe muncitorii austrieci de la aceeaşi soartă. Astăzi evenimentele au dovedit însă că muncitorii austrici nu au fost salvați de Teroarea Albă, lor doar li s-a furat posibilitatea unei victorii, când aceasta era aproape în mâinile lor. Dar la acea vreme social-democrația austriacă s-a pus în calea muncitorilor și i-a oprit, nu ca o alternativa reală pe care evenimentele aveau să o demonstreze, ci ca o alternativă iluzorie, imaginară, a unei pașnice tranziţii către socialism prin „democraţie”. Bauer a scris în “Bolshevism or Social Democracy” (Bolşevism sau Social-democraţie”, 1921):

Într-o societate foarte civilizată, modernă, unde toate clasele participă la viața publică, nici o altă formă de conducere de clasă nu mai e durabil posibilă cu excepția celei care permite claselor supuse libertatea de a influența „opinia publică”, de a participa la formarea unei voințe colective a Statului și la controlul asupra clasei sale muncitoare: o conducere de clasă, prin urmare, care se bazează pe factorii sociali de influențare a clasei conducătore, și nu pe folosirea instrumentelor și mecanismelor forței” (p. 1 16).

Cam asta e înțelepciunea burghez liberală a „Austro-Marxismului” care acum a fost expusă fără milă de evenimente, când chiar Bauer și Deutsch au avut oportunitatea fiecare să facă cunoștință la prima mână cu „instrumetele mecanice ale forței” clasei conducătoare.

În acest fel, în timp ce muncitorii austrieci sufereau și cădeau sub „republica democratică”, un complex de apartamente magnifice, care fusese construit în Viena pentru o parte dintre ei, a devenit „simbolul”realizărilor” reformismului, al unei presupuse „alternative” la Bolshevism – în realitate, o amânare temporară a revoltei muncitorilor, în timp ce burghezia nu era încă destul de puternică pentru a-i învinge, înainte de a-i zdrobi. Manifestul celei de-a Doua Internaționale privind evenimentele din Austria spune:

Soarta minunatelor case municipale din Viena este un simbol. Munca constructivă a socialiștilor a creat aceste locuinţe, armele fasciștilor le-au redus la ruine și cenușă”.

Simbol” merge mult mai departe decât e în stare a Doua Internațională să realizeze. Nu doar clădirile de apartamente au fost lovite de arme, ci armele au distrus iluziile reformismului şi ale căii „alternative” la bolșevism.

Jurnalistul rus Ilya Ehrenburg (**) a relatat cum, în 1928, a vizitat clădirile muncipale în toată gloria lor, însoțit de un mândru reprezentativ al social-democrației. A admirat aceste clădiri, planificarea lor, arhitectura, cum au fost construite, frumusețea lor, organizarea lor chiar dacă nu putea să nu vadă lângă o fântână arteziană dintr-o grădină frumoasă un muncitor șomer, slăbit de foame. L-a întrebat pe ghidul său: “Ați construit într-adevăr locuințe minunate… Dar nu aveți sentimentul că aceste case sunt construite pe pământul altuia? Nu v-a învățat exemplul țării voastre că muncitorul trebuie să plătească cu sânge fiecare pas de pământ pe care îl cucerește? Trebuie să distrugă mult pentru a putea construi după ce obține victoria. Voi ați început nu cu mitraliera, ci cu compasul și cu rigla. Cu asta ce o să realizați?” Însoțitorul său a zâmbit și a răspuns: „Vom ajunge în sfârșit la calea pașnică a victoriei către socialism. Nu uitaţi că în aceste ultime alegeri 70 la sută din populația din Viena a votat pentru noi”.

Asta se întâmpla în 1928. În februarie 1934, Ilya Ehrenburg a vizitat din nou aceste clădiri. A văzut zidurile distruse, găurile produse de bombe în locuințe, ruinele sub care încă se mai aflau trupurile muncitorilor, a văzut femei tremurând de frig și de foame, șiruri de femei, foamete și sărăcie cruntă, steagurile Heimwehr fluturând în vârful turnurilor. A fost martorul „victoriei pașnice” către socialism.

Fascismul s-a hrănit din condiţiile democraţiei burgheze din Austria şi din alte părţi. Burghezia, sub auspiciile protecției asigurate de social-democrație, sub acoperirea unor clădiri de apartamente magnifice, și-a întărit forța ca nouă și a pregătit forțele armate pentru luptă. Dar fascismul nu s-a născut într-o singură noapte. A durat 15 ani ca fascismul să ajungă la toată forța sa. Muncitorii, văzând că a prins rădăcini, au insistat asupra organizării de corpuri care să-i apere. Liderii lor au promis că, dacă democrația va fi din nou amenințată, ei vor acționa; au dezvoltat faimoasa lorteorie defensivă a violenței”, au spus că violența ar trebui folosită doar de către muncitori şi doar în apărarea democrației. Între timp nu au luat nici o măsură şi nu au mişcat un deget. Fascismul a crescut fără să fie atacat. În 1927, furia muncitorilor, faţă de creșterea fascismului și faţă de lașitatea fățișă a autorităților Statului, a rupt orice și a explodat. În urma achitării de către justiție a unui fascist care a asasinat un muncitor, muncitorii s-au ridicat și au luat cu asalt Tribunalul din Viena. Viena era în mâinile lor, dacă liderii lor ar fi fost gata să-i conducă. Dar conducerea lor, în controlul administrației municipale din Viena, a fost de partea burgheziei, cu poliția, cu autoritățile de stat, și astfel de fapt cu fascismul – împotriva muncitorilor. Rebeliunea muncitorilor a fost zdrobită în sânge, cu aprobarea social-democrației.

Dr. Deutsch, comandantul corpurilor de apărare republicane și-a reamintit momentul turbulenţelor din viena din 1927, când o mulțime furioasă a incendiat palatul de justiție şi nici o armă din multele de mii aflate sub controlul lor nu a fost dată Corpurilor de Apărare Republicane (miliţiile muncitorilor):

Există fotografii care arată că Burgermeister Seitz și alți lideri socialiști, cu riscul propriilor lor vieți, s-au dus în mijlocul mulțimii furioase de muncitori pentru a-i calma. 95 de bărbați și de femei au fost uciși de gloanțele trase de poliție pentru a zdrobi acea rebeliune, și doar 5 polițiști şi-au pierdut viaţa – asta vorbește de la sine. De ce nu au profitat de oportunitate acești revoluționari „însetați de sânge” când Heimwehr era încă la început, când armata era în mare parte socialistă, democrația nu era contestată în Europa, și partidul clerical prin comparație era relativ slab? Pentru că un partid social-democrat austriac a stabilit prin toată istoria sa dreptul de a fi descris ca democratic și pacifist” ( New Statesman and Nation, February 24, 1934).

Aceasta este aprobarea pe care uciderea muncitorilor o primeşte din partea presei liberale burgheze. Clasa muncitoare are un punct de vedere cu totul diferit referitor la ce s-a întâmplat 1927, când fascismul austriac putea fi înăbuşit pe loc. Preţul acestei aprobări burgheze liberale pentru conducerea democratică şi „pacifistă” social-democrată a fost sacrificarea vieților celor mai buni muncitori austrieci, suprimarea mișcării clasei muncitoare și victoria fascismului.

Între timp, social-democrația austriacă a pus în fața muncitorilor perspectiva iluzorie a înfrângerii fascismului prin „democrație”.

După alegerile din 1930, partidul social-democrat a devenit cel mai mare, cu 72 de reprezentanți față de doar 8 reprezentanți obţinuţi de Heimwehr, iar conducerea partidului a raportat triumfător:

Democrația a dat o zdrobitoare înfrângere forţelor Heimwehr și celor care-i susțin… Mișcarea Heimwehr, care până recent credea că e în pragul victoriei sale finale, a intrat într-o stare de declin rapid… Problemele pur politice s-au sfârșit odată cu victoria completă a clasei muncitoare”. (Raport al Partidului Social-Democrat din Austria către Congresul de la Viena al celei de-a Doua Internaţionale, iulie 1931)

Cam acesta era nivelul analiză al conducerii social-democrate, care s-a culcat pe vine, liniștită, pașnică, punându-şi toată încrederea în voturile de la urnă, în timp ce a paralizat lupta reală a muncitorilor. Iluziile unei conduceri italiene reformiste, după succesul alegerilor din mai 1921, care a ascuns reacțiunea fascistă sub avalanșa de voturi pentru roșii, sau a conducerii reformiste germane după alegerile din noiembrie 1932, ca marcând „anihilarea finală a lui Hitler” au fost astfel la fel în Austria. În realitate, fascismul își pregătea lovitura finală când chestiunea avea să depindă nu de urna de vot ci doar de lupta de masă și de organizarea forței de clasă.februar_1934_51

3. Dictatura fascistă și rebeliunea din februarie

Această secvenţialitate a întregului lanț de evenimente a ajuns la o fază culminantă în 7 martie 1933, când Dollfuss şi-a scos masca de pe faţă și a proclamat o dictatură directă și a suprimat parlamentul. Acum, mai mult decât oricând vreodată, era momentul ca „democraţii” să acționeze. Acum era momentul ca faimoasa lor „teorie defensivă a violenței” să-și demonstreze sensul în practică. Dar conducerea social-democrată tot a găsit motive să amâne trecerea la acţiune împotriva fascismului. Social-democrația a recurs la politica de a-l „tolera” pe Dollfuss şi de a-l considera „răul cel mai mic” faţă de şi împotriva nazismului german, și a încercat să negocieze o înțelegere cu Dollfuss.

Partidul social-democrat nu a replicat cu rezistență prin forță. Dimpotrivă, până în ultimul moment a făcut orice efort de a intra în negocieri cu guvernul Dollfuss.

Această atitudine pacifistă și de așteptare din partea partidului social-democrat doar a încurajat guvernul Dollfuss-Fey să adopte măsuri din ce în ce mai ostile împotriva clasei muncitoare și împotriva chiar a partidului social-democrat. (buletinul „International Information” al celei de-a Doua Internaţionale, 18 februarie 1934)

De ce, după ce au tot repetat zgomotos atâţia ani că vor trece clar la acţiune „dacă” democrația era din nou atacată, nu au mişcat nici un deget când, pe 7 martie 1933, Dollfuss și-a dus la îndeplinire lovitura de stat și a suspendat toate instituțiile democratice? În fond, de fapt, din cauză că toate pretenţiile tipic social-democrate privind o acțiune viitoare „dacă” democrația era atacată, „dacă” burghezia încerca ceva, etc., sunt inerent și invariabil lipsite de valoare și mai rău decât lipsite de valoare când politica lor de fapt este o politică de cooperare de clasă. Politica din prezent determină acțiunea din viitor. Nu este posibil, chiar dacă ar fi existat voință (și de fapt nu exista voință) ca dintr-o dată în ultimul moment să transforme mașinăria, profund ruginită și înghețată în rutină a unei organizații de mari dimensiuni care a fost cufundată în cooperarea de clasă, pacifism și legalism, în 12 ore într-un organ de luptă de clasă și de revoluție. Numai când frontul unit al luptei a fost efectiv stabilit în perioada anterioară, când conducerea, pregătirea şi practica organizării luptei și combativității în privința tututor chestiunilor fusese deja stabilită, numai atunci putea fi pregătită această maşinărie să răspundă când fascismul ataca. Altfel, inevitabil oricare ar fi promisiunile anterioare și amenințările și umflarea în pene, când vine momentul de acţiune, va exista o ezitare enormă, un simț că sunt depăşiţi de evenimente, copleşiţi de dificutăți, tânguieli pentru a se ajunge la o înțelegerepașnică”, sfaturi pline de prudență de a amâna lupta, de a salva ce mai poate fi salvat din organizație și nu de a se aruncat totul în hazardul unei singure bătălii, eforturi disperate pentru o ieșire din criză” fără luptă, speranțe împotriva speranțelor că asta nu e totuși lupta finală. Asta e ce s-a întâmplat cu social-democrația din Austria.

Bauer scrie pe 7 martie 1933, și în următoarele 11 luni: “Ce mai era de făcut cum? Social-democrații știau foarte bine că va fi foarte dificil ca o grevă generală să reușească într-o perioadă de șomaj sever și prelungit. Social-democrații au făcut orice efort imaginabil pentru a evita o rezolvare violentă. Pe o periodă de 11 luni am încercat mereu și mereu să stabilim negocieri cu Dollfuss… Mereu și mereu am oferit să fim de acord cu extinse reforme constituționale și cu acordarea de puteri extraordinare guvernului pentru o perioadă de 2 ani, am cerut în schimb ca toate acestea să fie făcute în cea mai elementară formă legală de acțiune pentru partid și pentru sindicate… Am supra-estimat posibilitatea de a ajunge la o înțelegere pașnică”. (Bauer, “Tactical Lessons of the Austrian Catastrophe,” International Information, 8 martie 1934.)

Astfel, „democrația” a fost aruncată peste bord. Exact la fel cum social-democrația din Germania a susținut dictatura de stare de urgență a lui Bruning și a încercat să ajungă la o înțelegere cu dictatura lui Hitler, la fel și social-democrația din Austria era gata să susțină o dictatură de stare de urgență a lui Dollfuss în schimbul permiterii existenței organizației sale sub dictatură (în timp ce Partidul Comunist a fost suprimat).

Austro-Marxism” se simţea umilit că nu a putut să realizeze nici măcar acest obiectiv, nu din alte motive. La conferința partidului din octombrie 1933, conducerea social-democrată a pus 4 condiții în cazul în care ar fi urmat să se lanseze o luptă împotriva dictautrii fasciste (1) dacă o constituție fascistă era proclamată fără consultarea parlamentului; (2) dacă administrația municipală din Viena era suprimată; (3) dacă partidul era suprimat; (4) dacă sindicatele erau suprimate.

De fapt, strategie a celor patru condiții nu a fost niciodată pusă în practică cu scopul de a declanşa atacarea fascismului. Dictatura fascistă îşi consolida constant poziţiile, dezarma muncitorii, îi aresta pe lideri lor locali, îşi înarma forţele sale, submina toate poziţiile muncitorilor până când muncitorii s-au trezit obligaţi să opună rezistenţă dacă nu doreau să fie total lichidaţi.

Astfel cele 4 condiții nu au fost o metodă de a pregăti lupta, ci, în realitate, un mecanism de a paraliza lupta. Care a fost consecința acestei linii de cedări succesive și de încercări prelungite la negociere adoptată de social-democraţie? A reușit chiar „oprirea unei rezolvări violente”? Dimpotrivă. Doar s-a asigurat că se va ajunge la rezolvarea violentă dar doar în condiţiile cele mai favorabile fascismului și cele mai nefavorabile proletariatului. Fascismul a fost capabil să-și consolideze și să-și pregătească forțele, în timp ce muncitorii au fost slăbiți. Bauer continuă, în declarația citată mai sus: “Dar în timpul celor 11 luni în care am încercat să asigurăm o denunţare paşnică, forța militară a guvernului a crescut considerabil, Heimwehr a primit arme, și pe de altă parte, mari secțiuni din clasa muncitore, în special cei din Căile Ferate au fost descurajați, zdrobiți și lipsiţi de spiritul lor de luptă de către tacticile opresive ale guvernului”.februar_1934_45

Bauer este obligat să admită, semnificativ:

Dacă am fi lansat atacul într-o fază mai timpurie, acțiunea noastră ar fi avut o anvergură mai mare și ar fi fost mai generală, iar perspectivele unei victorii ar fi fost mai mari. Prin urmare, dacă am greşit, greșeala noastră a constat în prelungirea fără rost a eforturilor de a ajunge la o înțelegere pașnică și la amânarea eronată a declanşării luptei decisive. Nu trebuie să ne fie rușine de această greșeală! Am făcut această greșeală pentru că am dorit să scutim țara și clasa muncitoare de dezastrul unui război civil, foarte sângeros”.

La fel, în eseul său “Der Aufstand der Oesterreichischen Arbeiter”, publicat în engleză sub titlul “Democrația din Austria în flăcări”, Bauer scrie despre zilele cruciale din martie 1933:

Masele de muncitori așteptau semnalul pentru a porni bătălia. Muncitorii de la Căile Ferate nu mai erau atât de zdrobiți cum fuseseră cu 11 luni înainte. Organizațiile militare ale guvernului erau mult mai slabe decât în februarie 1934. În acel moment am fi putut câștiga. Dar am dat înapoi. Încă mai credeam că ar trebui să putem să ajungem la o înțelegere pașnică, prin negocieri. Dollfuss promisese să negocieze cu noi la o dată ulterioară – la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie – referitor la reformarea Constituției și referitor la agenda parlamentului, iar noi am fost încă naivi să avem încredere în promisiunea lui Dollfuss. Am amânat lupta, pentru că doream să scutim țara de dezastrul unui război civil sângeros. Războiul civil însă tot a izbucnit după 11 luni, dar în condiții care erau considerabil mai puțin favorabile nouă. A fost una dintre cele mai fatale greșeli pe care le-am comis”.

Dar “chiar au scutit ei clasa muncitoare de un război civil”? Nu. Doar s-au asigurat că va fi învinsă. El recunoaște că “perspectivele unei victorii ar fi fost mai mari”, că “am fi câștigat”, dar doar ar fi acționat în martie 1933, la fel cum condițiile din 1927 erau chiar mai favorabile decât cele din 1933, iar cele din 1918-19 fuseseră și mai favorabile decât cele din 1927. Politica “pacifistă” nu a oprit războiul civil, în cele din urmă: doar a făcut ca condițiile să fie cel mai puțin favorabile clasei muncitoare și să le asigure cea mai grea înfrângere în loc de o victorie. „Austro-Marxismul” se condamnă singur chiar prin vorbele sale.

Politica de așteptare a însemnat că fascismul a fost capabil, pas cu pas, să-și pregătească pozițiile. Corpurile de apărare ale muncitorilor au fost declarate ilegale. Partidul Comunist a fost declarat ilegal. Heimwehr a fost consolidată și echipată total cu arme. Depozitele muncitorilor au fost percheziționate și armele găsite au fost confiscate. Liderii lor locali au fost arestați. În punctele strategice, în special în rândul celor de la Căile Ferate, militanții au fost îndepărtați și în locul lor au fost instalaţi agenți „patriotici”. Toate acestea, de o importanță decisivă pentru luptă, au mers mai departe fără rezistență din partea social-democraţiei. Muncitorii făceau presiuni tot mai mari să opună rezistență dar conducerea social-democrată i-a ținut pe loc, astfel aducând un serviciu indispensabil fascismului. „Primul raport” al „unui lider de la partidul social-democrat” publicat în buletinul celei de-a Doua Internaționale Socialiste, din 18 februarie 1934, declară: “Ostilitatea clasei muncitoare faţă de politica guvernului a crescut tot mai mult… Ostilitatea muncitorilor a fost direcționată tot mai mult împotriva politicii conducerii executive a partidului, care era să stăm în expectativă și să fim pregătiți să ajungem la o înțelegere cu guvernul. Numerele din ce în ce mai mari de oameni din partid care au cerut cu o forță din ce în ce mai mare ca ofensiva să fie luată… creșteau. În ultimele luni a fost din ce în ce mai dificil pentru executivul partidului să-i facă pe muncitorii ostili să înțeleagă necesitatea politicii de expectativă. Aici se vede ruptura reală din interiorul clasei muncitoare din Austria – ruptură între muncitori (frontul unit, muncitorii social-democrați și cei comuniști care era tot mai mare în localități) și conducerea lor social-fascistă. Când lupta finală a izbucnit în cele din urmă pe 11 februarie 1934, a izbucnit în ciuda și împotriva ordinelor venite de la conducerea social-democrată. Raportul oficial citat mai sus spune asta foarte clar – în timpul ultimelor săptămâni erau semne din ce în ce mai numeroase că guvernul se pregătea pentru o lovitură decisivă. Aceste evenimente au făcut ca muncitorii să adopte următoarea poziţie: „în această situație noi nu mai putem să lăsăm să fim dezorganizați de arestările liderilor Schutzbund și de confiscarea depozitelor de arme, decât dacă nu vrem să rezistăm la o lovitură de stat fascistă fără nici un fel de apărare și fără nici o posibilitate de a lupta în câteva zile”.

februar_1934_13februar_1934_4februar_1934_12În ciuda acestora, executivul partidului tot şi-a menţinut linia păguboasă. A considerat necesar ca muncitorii să aștepte rezultatele negocierilor între cancelarul federal și guvernele provicinciale cu privire la cerințele din partea Heimwehr, și că ar trebui să nu ia ofensiva finală până când nu se iveşte una dintre cele patru condiţii, moment în care lupta decisivă pentru apărarea ordinii constituționale ar fi fost inevitabilă, conform deciziei partidului. Duminică, 10 februarie, ofițerii de la executivul partidului au dat instrucțiuni pe aceste linii tovarăşilor care au raportat agitație în rândul muncitorilor, și au avertizat urgent împotriva luării oricărei inițiative de către ei. Dar agitația în rândul maselor a ajuns un asemenea punct că aceste avertizări venite de la executivul partidului nu au fost respectate.

Astfel meritul pentru revolta austriacă revine cu totul doar muncitorilor și nu conducerii social-democrate. Rolul conducerii a fost doar de a dezorganiza lupta în fiecare fază. Lupta muncitorilor austrieci nu a fost învinsă de forțele superioare ale dușmanului. A fost învinsă de rolul de dezorganizare al conducerii social-democrate. Asta a fost clar în toate evenimentele care precedat lupta. A fost la fel de clar şi în modul în care s-a desfăşurat lupta pe teren. În loc să fie în stare să intre în luptă cu toată forța organizaţiilor sale, cu un plan strategic, cu maximă mobilizare a maselor și cu un semnal clar politic, muncitorii au fost nevoiți să intre în luptă prin inițiativa locală, de jos în sus, sporadic, partial, împotriva forțelor care îi împiedicau de sus, pierzând posibilitatea inițiativei, pierzând posibilitatea ofensivei, și astfel cedând toate avantajele strategice dușmanului. Mulți oameni cred că socialiștii ar fi câștigat controlul în Austria dacă toate forțele clasei muncitoare i-ar fi susținut. În multe locuri, muncitorii au fost rupți unii de alţii și au luat deciziile prea târziu. Câteva sindicate de frunte au refuzat să dea instrucţiuni de a intra în grevă fabricilor pe care le controlau. (Daily Herald, 16 februarie 1934.)

Întâi s-a votat împotriva grevei generale, şi, chiar când muncitorii i-au obligat să declanşeze apelul la grevă, chiar după ce lupta începuse deja, apelul nu a ajuns niciodată la majoritatea muncitorilor, şi o mare parte a maşinăriei sindicatelor nu a făcut nici o încercare de a face ca greva să devină o realiate efectivă. Fără să ştie ce se întâmplă, muncitorii de la Căile Ferate au continuat să asigure transportul trupelor guvernului, dându-le astfel libertatea deplină de mişcare şi de concentrare de trupe. Lupta dusă de Corpurile de Apărare (ale muncitorilor) a fost în mod fatal ruptă de mase, în loc să se dezvolte ca o luptă de masă, şi nici măcar majoritatea Corpurilor de Apărare nu a fost mobilizată sau adusă în luptă. Nu a existat nici o masă politică condusă spre scopuri pozitive ale luptei, ci doar explicaţii de oprire a luptei, apologii, pentru „apărarea Constituţiei”. Din cauză că iniţiativa a fost pierdută prin dezorganizare, prin absenţa unei conduceri centrale de la început pentru a organiza lupta, posibilitatea ofensivei şi a capturării principalelor clădiri publice din centru a fost pierdută din primul moment; guvernul a fost capabil să îşi completeze cordonul de soldaţi din interiorul oraşului şi să pregătească artileria înainte chiar ca lupta să înceapă; lupta a fost transformată din primul moment într-o luptă defensivă pentru muncitori. Chiar şi în această poziţie extrem de dezavantajoasă, muncitorii au luptat în aşa fel încât în a doua zi forţele guvernului raporatu să sunt slăbite şi demoralizate: „De partea guvernului, trupele sunt epuizate şi demoralizate. Potrivit corespondentului din Viena al Berliner Tageblatt, secţiuni întregi din regimentul 5 de infanterie au dezertat la socialişti. Lipsiţi de forţa agresivă, fasciştii Heimwehr au arătat că nu au curajul să ducă o luptă reală. Mulţi şi-au aruncat armele şi ceilalţi s-au retras în barăci”. (Daily Herald, 14 februarie 1934).

Chiar Bauer e obligat să admită că, în ciuda artileriei guvernului, victoria tot putea fi obţinută de către clasa muncitoare, dacă lupta ar fi fost dusă ca o luptă de masă:

După 4 zile de bătălii, muncitorii din Viena au fost înfrânţi. A fost acest deznodământ inevitabil? Poate fi conceput ca ei să fi învins? După experienţa acestor patru zile, putem spune că, dacă muncitorii ar fi oprit funcţionarea trenurilor, dacă greva generală s-ar fi răspândit în toată ţara, dacă Schutzbund s-ar fi unit cu marea masă a muncitorilor din toată ţara, guvernul cu greu ar fi putut să suprime rebeliunea muncitorilor”. (Otto Bauer: Austrian Democracy Under Fire, P. 34.)

Cu cât e mai detaliată analiza condiţiilor tactice şi ale organizării luptei, precum şi a condiţiilor care au precedat lupta, cu atât mai clar iese în evidenţă concluzia că rebeliunea din Austria, cea mai mare luptă a muncitorilor din perioada post-primul război mondial, nu a arătat imposibilitatea victoriei muncitorilor în luptă armată în condiţii moderne, aşa cum liderii social-democraţid din toate ţările susţin azi. Dimpotrivă, a arătat certitudinea victoriei luptei din viitor, odată ce e construit un front unit al clasei muncitoare, odată ce o conducere revoluţionară a înlocuit conducerea trădătoare a social-democraţiei, odată ce otrava reformismului democratic pacifist a fost înlocuită de scopuri revoluţionare, de tactici revoluţionare şi de organizarea clasei muncitoare pentru a lupta.antifa_wien_1932antifa_wien_1932_1erika-giovanna-klien-revolution-in-vienna-1930

Note de subsol:

(*) Purtătorul de cuvânt al laburiștilor britanici, Laski, scrie referitor la rolul lui Otto Bauer în “Salute to Vienna’s Martyrs” (Daily Herald, February 17, 1934): “Chiar austriecii recunosc că, fără influența acestuia, ar fi existat un război civil în Viena când pacea din 1919 a fost stabilită. A existat pace timp de o jumătate de generație în această țară plină de turbulențe iar Austria îi datorează lui această pace mai mult decât oricui altcuiva. Clasa privilegiată l-a răsplătit nu doar prin bombardarea reușitelor sale și transformarea lor în ruine, dar și prin asigurarea că în câțiva ani se ajunge la revoluția sângeroasă pe care a încercat s-o oprească cu toate puterile sale”. „Ingratitudinea” burgheziei faţă de social democraţie care a salvat-o este singura lecţie pe care editorialistul laburist e capabil să o tragă după această demonstraţie de o logică ironică a lupteai de clasă. Că primul eveniment, refuzul şi prevenirea activă a căii revoluţiei proletare şi a războiului civil, când ar fi putut fi realizate cu cel mai mare succes şi cu cea mai mică suferinţă, este cauza celui de-al doilea eveniment – zdrobirea în sânge a muncitorilor – după ce capitalismul şi-a recuperat forţa şi şi-a pregătit forţele armate este ceva ce acest editorialist e incapabil să vadă. El recunoaşte că acum calea „revoluţiei sângeroase” devine inevitabilă – după 15 ani de suferinţă, după cele mai mari suferinţe îndurate de clasa muncitoare, şi după întărirea la maximum a puterii duşmanului, şi prin urmare acum se va ajunge la şi mai multe sacrifici şi vărsări de sânge, abia acum aşa-zisa „cale paşnică” s-a dovedit în final să ducă nu la cea mai mică vărsare de sânge, ci la cea mai mare. Şi chiar când recunoaşte asta, editorialistul e tot incapabil să recunoască simpla concluzie, şi anume că toată teoria pe care au susţinut-o partidele laburiste şi social-democrate a fost compromisă.

(**) A Soviet Writer Looks at Vienna, London, 1934.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s