Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 10: ESENŢA FASCISMULUI – ORGANIZAREA DECĂDERII SOCIALE

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 10:

“Fascismul, care se dezvoltă deja de peste un deceniu, nu are un trecut îndelungat în spatele său, și cu toată probabilitaatea – din chiar natura rolului său reacționar, din contradițiile sale interne violente și din întregul caracter al încercării sale disperate de a arunca un obstacol împotriva avansării revoluției sociale – probabil nu va avea nici un viitor prea îndelungat în fața sa. Probabil fascismul va fi ținut minte doar ca un episod în lungul război de clasă care s-a finalizat cu victoria revoluției sociale. Dar, dacă fascismul ar fi capabil să poată continu o perioadă îndelungată, dacă va putea să-și mențină puterea și să domine, așa cum visează, o întreagă epocă a istoriei sociale, atunci este evident din toate analizele care va fi rolul său istoric și ce tip de societate va produce.

Societatea unui „fascism stabilizat” – dacă o asemenea contradicție în termeni poate fi imaginată, dacă, de dragul analizei, încercăm să ne imaginăm posibilitatea unei asemenea societăți și să ignorăm pentru moment dialectica internă a rebeliunii revoluționare care ar putea să facă o asemenea stabilizare imposibilă – va fi o societate a decăderii organizate. Esența fascismului este încercarea de a suprima cu violență și de a depăși contradicțiile tot mai mari ale societății capitaliste.

Așa cum Goering a declarat într-un discurs în Pomeranian Landbund pe 17 martie 1933: „Regimul unității naționale, cu pumnul său de fier, va aduce interesele opozante ale diferitelor straturi din societate într-o armonie, care este atât de esențială prosperității poporului german”.

Cu forța („pumn de fier”) și cu suprimarea „intereselor opuse ale diferitelor straturi din societate” în „armonie”, adică, pe scurt, „armonia adusă de pumnul de fier” – aceasta este esența fascismului.

Dar ce implică asta?

Pentru că, de fapt, doar contradicțiile și conflictele care rezultă sunt forța principală care determină dezvoltarea într-o societate de clasă, adică, până când societatea devine un colectiv veritabil, prin lichidarea claselor. Până atunci, calea conflictului de clasă este calea dezvoltării sociale. A încerca, pe pe o parte să păstrezi contradicțiile – nerezolvate – și, pe de altă parte, să suprimi cu forța exprimarea lor ar însemna, dacă așa ceva ar reuși, că societatea va înceta să se dezvolte și va trece, în cel mai bun caz, la o osificare de tip bizantin sau de tipul vechii Chine. Dar o asemenea societate necesită de fapt o întreagă economie diferită de capitalismul modern. Pentru a depăși tendințele cele mai profunde, interne, ale fascismului – în ciuda faptului că astăzi folosește în practică instrumentul capitalul financiar – acestea s-ar dezvolta tot mai mult, dacă ar fi lăsate libere. Doar prin încercarea de a suprima cu forța, în loc de a le rezolva, contradicțiile din societatea modernă, fascismul scoate la iveală rolul său cel mai profund și reacționar. Pentru că, în acest mod, sugrumă dezvoltarea socială.

În primul rând, fascismul încearcă să suprime lupta de clasă, nu prin abolirea claselor, ci prin permanenta și violenta subjugare a clasei exploatate în fața exploatatorilor și prin zdrobirea oricărei rezistențe. Asta înseamnă, chiar dacă ar putea fi de succes, o condiție de război permament intern în interiorul societății, cu rezultanta extremă risipire a forțelor sociale și distrugerea din ce în ce mai mare a tuturor posibilităților de realizare colectivă.

Stabilizarea fascistă va însemna înlocuirea capitalismului liberal cu o castă sau cu un sistem de servilism legalizat.

Cum sistemul din secolul 19, liberal, capitalist, al formalului „contract liber” dispare din ce în ce mai mult sub condițiile moderne ale industirei pe scală mare, prăbușirea sa ridică cu și mai mare acuitate două alternative: fie socialism, sau deținerea în comun a mijloacelor de producție și obligarea în comun a tuturor cetățenilor să muncească pentru a să se bucura toți de roadele muncii, sau a unui stat servil (capitalism de stat), adică obligarea prin statut și reglementarea muncii clasei salariate pentru profitul clasei care deține proprietate, sub un cadru general al controlului de stat, cu abolirea dreptului de a face grevă. Statul fascist reprezintă a doua alternativă, adică, statul servil.

În al doilea rând, fascismul încearcă să suprime contradicțiile și conflictele din economia capitalistă, pe care avansul tehnicii și dezvoltarea producției de masă și a puterii productive le scoate la suprafaţă. La fel ca înainte, nu pentru a rezolva contradicțiile acutizate, prin socializarea formelor de producţie deja existente, ci pentru a le suprima prin restricţionarea artificială a forţelor productive, prin sugrumarea şi reducerea producţiei la limite fixate în funcţie de ce convine capitalului monopolist, pentru a bloca dezvoltarea forţelor de producţie, pentru a le agăţa de controlul birocratic de stat, şi, în cazuri extreme, pentru menținerea artificială a formelor de producție depăşite pe o scală mică, restricționând producția mașinăriilor și încurajând munca manuală (vezi Capitolul 11, secţiunile 1 şi 2 pentru exemplificări ale acestui proces).

Tendințele reacționare, stangnante ale capitalismului de monopol îşi găsesc expresia extremă în fascism.

În al treilea rând, fasicsmul încearcă să suprime contradicțiile evoluţiilor internaționale capitaliste, adică, contradicțiile dintre o piață unică și unificată, mondială, și specializarea internaționalizată a producției, pe de o parte, și grupările monopoliste competitoare și complexele de stat, pe de altă parte, prin distrugerea cu forța a bazei economiei internaționale şi retragerea în graniţele închise, pe o bază economică izolaționistă – linia așa-zisei „auto-suficiențe naționale” sau „autarhia”. Această linie retrogradă în mod făţiş înseamnă reducerea comerțului internațional și a comunicațiilor, creşterea costurilor de producție, scăderea standardului de viață, și intensificarea „balcanizării” lumii capitaliste. Unde ar duce această linie – dacă, de dragul analizei, continuăm să ignoram dialectiva luptei care ar putea face realizarea ei imposibilă și să ne imaginăm o linie directă și reușită și tot mai extinsă a tendințelor fascismului – va duce lumea capitalistă modernă în secolul 20?

Este evident că această linie va fi o linie a stagnării din ce în ce mai mari și a decăderii care va merge și mai departe de formele complexe interdependente către forme și mai primitive și care în final va duce la barbarie.

Prima etapă a acesui proces al evoluției fascismului va fi o fază a unui stat birocratic și non-progresiv – reglementare birocratizată și restricționarea întregii economii, în timp ce formele capitlaiste vor fi menţinute.

Dar, deși formele capitaliste vor putea fi menținute, iar plusvaloarea va fi în continuare extrasă, vechiul joc liber al producției capitaliste și circulației nu va mai fi permis. Acumularea și expansiunea vor fi strict controlate, din moment ce evoluția normală a procesului capitalist va impune cătușe prin încercarea de a reglementa „armonia”. Clasa capitalistă deveni o clasă permanent stabilită la putere, sau o castă, fără a permite nici un fel de ascensiune în rândul ei.

Se va încerca ca investiţiile să poată fi controlate, precum se va încerca şi controlarea stabilizarea bazei de reproducere a capitalului, şi de a evita sa minimaliza tulburările interne ale lărgirii reproducției expansioniste. Asta va însemna o tendință statică, non-progresistă, cu cote reglementate de producție și prețuri, cu fixarea nivelului salariilor și profiturilor. Noi invenții vor fi strict reglementate și controlate, așa cum azi toţi (capitaliştii) recomandă deja. Știința și educația vor fi descurajate, cu excepția cazului în care vor fi folositoare pentru scopurile militare indispensabile.

Această stagnare şi acest caracter non-progresist, de parazit, al capitalismului de monopol a fost deja observat de la începutul erei imperialiste. Lenin, în analiza sa privind imperialismul ca descompunere a capitalismului, a scos la iveală cu perspicacitate această tendință: “Ca orice monopol, capitalismul generează inevitabil o tendinţă spre stagnare şi putrefacţie. În măsura în care se stabilesc, fie şi numai temporar, preţuri de monopol, în aceeaşi măsură dispar pînă la un anumit grad stimulentele progresului tehnic, şi deci ale oricărui alt progres, alo oricărui mers înainte, în aceeaşi măsură apare, de asemenea, posibilitatea economică de a frîna în mod artificial progresul tehnic. (Lenin, Imperialism, Capitolul 8)

Evoluția post-război a capitalismului în cele două decenii care au trecut de când Lenin a scris asta, și în special evoluţia capitalismului de stat și fascismului au grăbit enorm acest proces. „Pietrificarea” industriei capitaliste sub o „birocrație industrială anonimă” a fost observată de către istoricul economist german, Schmalenbach:

Nu mai există nici o asigurare certă că bărbații capabili, competenți, vor mai putea face ceva bun. Cu certitudine nu sunt un sentimental să cred că în vechea industrie privată un bărbat capabil avea asigurat progresul şi avansarea în orice condiții. Cu toate acestea, este chiar foarte clar că, în noul tip de industrie prinsă în hățuri, această asigurarea este considerabil mai mică. În aceste concerne vaste, monopoliste, bărbatul de succes este mult mai ferm ţintuit în fotoliul de conducere, decât ar fi putut fi anterior în sistemul de industrie privată. În sistemul de liberă competiţie, el era nevoit să-şi câştige poziţia continuu. Șefii industriei, la un moment lideri viguroși în perioada de luptă și creștere, sunt pietrificați ca șefi de departamente, șefi de consilii industriale, și, cum industria se întoarce de la vertical la orizontal, ei se transformă din minți creative în manageri ai capitalului și funcţionari ai prețurilor. Dar acesta e doar începutul procesului. Această tendință de pietrificare spre o condiție non-progresivă, statică, care este tendința fundamentală a tuturor viselor „capitalismului planificat”, este doar prima fază. Pentru că, de fapt, tendința non-progresivă inevitabil se transformă într-o tendință către declin, către o descindere la un nivel economic și tehnic mai mic. Faza următoare, ale cărei prime semne deja pot fi distinse, devine ruperea graduală a combinațiilor mai mari, ruperea organizării pe scală mare, şi reîntoarcerea la unități economice mult mai limitate.

În loc de internaționalizarea economiei, apar „unități economice auto-susținute” locale. În loc de specializarea internațională a producției, apare o producție răspândită pe o scală mai mică pentru fiecare unitate, și declinul producţiei de masă care rezultă de aici. Cele mai avansate fabrici de mare producție, cu costurile foarte mari de funcţionare și nevoile de piețe enorme mondiale, încep să fie considerate neeconomice” când sunt puse în antiteză cu fabricile mai mici şi mai înapoiate. Astfel începe declinul (dacă proletariatul nu învinge, dacă avansul către faza următoare necesară a ordinii socialiste mondiale nu este realizată) de la un reper înalt al tehnicii capitaliste, din primul sfert al secolului 20, la forme din ce în ce mai primitive. Aceasta este baza economică a „declinului către Epoca Întunericului” pe care o vedem exprimată ideologic în fascism.

Scott Nearing, în eseul său despre „Fascism”, a oferit un tablou imaginar al acestui proces: “Nevoia de unități economice auto-suficiente îi va duce pe duce fasciști, așa cum i-a dus și pe predecesorii lor, care au facilitat lichidarea Imperiului Roman, la spargerea economiei în unități până când ajung la nivelul satului, moşiilor feudale şi pieţelor locale din oraşe. Economia de sat este aproape auto-suficientă… Aproape de acest nivel însă nu există nici o unitate care să pretindă că ar fi auto-suficientă economic. Nevoia de spațiu, în care auto-suficiența economică să poată funcționa, duce direct înapoi la asemenea forme ale economiei de sat și poate fi găsită azi în regiuni din Europa Centrală, India și China. Autarhia implică abandonarea națională a specializării în producție. Producția de masă va fi drastic restricționată”.

Abandonarea specializării naționale va merge mână în mână cu declinul comerțului internațional. Proporţional, pe măsură ce fiecare comunitate devine auto-suficientă, va înceta să mai facă comerț cu vecinii. Națiunea va înceta să mai aibă relații comerciale cu altă națiune; districtul cu districtul; satul cu satul, până când se ajunge la o fază similară celei din Evul Mediu, în care comerțul din lume poate fi realizat pe spatele cămilelor, măgarilor și altor animale și oameni de povară, sau cu câteva corăbii mici comerciale. Fiecare sat, comună, piață din oraș, fiecare comerciant sau negustor va fi obligat să îşi asigure auto-apărarea și protejarea proprietății sale. Localismul și individualismul vor fi din nou înlocuite de eforturile de coordonare socială, mașinăriile automate vor fi abandonate odată cu abandonarea producției de masă. Satul se va baza pe agricultura manuală și pe produse făcute manual. Căile ferate vor dispărea. Drumurile se vor întoarce la a fi doar nişte cărări prin noroi. Mașinile vor dispărea. Podurile vor fi distruse în cursul războaielor, care se vor repeta mereu, și al expedițiilor militare și prădăciunilor. Animalele de pradă, apărate de gardieni privați, vor trece prin apă şi îşi vor croi drum prin mlaștini”.

Dacă asta v-ar putea părea că e ceva scornit de imaginaţia fantastică a unui american sau a unui european, atunci putem compara economia Imperiului Roman în 50 înainte de era noastră cu economia de pe acelaşi teritoriu din 650 înainte de era noastră”.

Munca salariată, în masă, o să dispară, odată cu dispariția producției de masă specializate. Proletariatul modern va fi lichidat prin război, boală, foamete, și întorcerea la dependenţa de pământ, la fel de „eficient” cum au fost lichidate şi proletariatul, și masele de sclavi din Imepriul Roman, folosind aceleași mijloace… Standardul de viață va fi redus la acela al sătenilor din zilele noastre din Mexico, China, Austria sau România, cu excepția faptului că sătenii nu vor mai fi capabili să-şi asigure multe dintre tinichelele, uneltele și ustensile la care acum au acces pentru că ele sunt produse de centrele producției industriale specializate. În fiecare an vor sădi recoltele, vor aștepta ploaia, și când va fi secetă vor muri ca muștele din cauza foametei. În fiecare an, vor culege recoltele, le vor ascunde de bandele de tâlhari și de jefuitori și de soldații neangajaţi, se vor încălzi la focuri palide și-şi vor folosi ce timp liber le mai rămâne pentru a face sau a repara uneltele din gospodărie”. (Scott Nearing, Fascism, pp. 48-51)

Este o descriere plină de imaginație a unui proces ipotetic – deliberat evitând să ia în considerare dialectica luptei de clasă proletare, care va învinge și va opri punerea în practică a așa ceva. Dar estențial este o ilustrare corectă a ceea ce se va întâmpla, dacă tendințele independente ale economiei și politicii fasciste ar fi lăsate să meargă la concluzia lor finală. Esențial o ilustrare corectă a singurei alternative la care se va ajunge în final, dacă nu e realizată revoluția socialistă.

Cei care ezită în privința chestiunii revoluției sociale vor face bine să se gândească atent la această alternativă finală pe care o aleg acum. Simțul de declin al civilizației, atmosfera copleșitoare de pesimism, chiar dacă e însoțită de expresii de formă ale speranței revigorării prin fascism, domină în mod copleșitor toate manifestările fasciste și trădează esența lor cea mai profundă:

Nu ne încredem în nici un program sau planificare, în sfinți sau apostoli. Mai presus de orice, nu ne punem nici o credință în fericire, în salvare sau în tărâmul promis”, spune Mussolini (Popolo d’Italia, 1 ianuarie 1922).

Fascismul neagă posibilitatea unei concepții materialiste a fericirii”, tot Mussolini (The Political and Social Doctrine of Fascism).

Așa lipsiți de speranță cum suntem, trebuie să sperăm pentru bărbații blestemați”. (Blackshirt, 16-22 septembrie 1933).

Deplin conștienți de declinul culturilor și civilizației sub ochii noștri, vom cere încă dreptul fiecărui luptător mândru să lupte pentru o cauză, deși acea cauză pare pierdută”, Mussolini. (Fascist Week, 12-18 ianuarie 1934).

Dar nu e o cauză pierdută”. Aceasta este adăugirea care se face imediat, fără nici o încercare de a o baza pe altceva în afară de o credință mistică, pentru a salva aparențele și pentru a justifica lupta fascistă.

Dar adăugirea mai degrabă confirmă decât modifică perspectiva de bază care e scoasă la iveală. Tonul de bază și perspectiva rămân acelea ale unei civilizații care moare, luptând împotriva șanselor de a continua să sfideze orice evidențe ale faptului că istoria a dat deja sentința de condamnare a fascismului. Caracteristic pentru această perspectivă este influența dominantă a lui Spengler asupra Fascismului. Favoritul cel mai citat, filosoful cel mai influent și profesorul „teoriilor” fasciste rămâne Spengler, jurnalistul superficial și filosoful verdictelor inevitabilității declinului și colapsului civilizației, chiar dacă concluziile sale sunt de-a dreptul categorice, fataliste și lipsite de speranță în pesimismul lor. că fasciștii sunt obligați să le nege formal, în timp ce le accepte premisele. Cartea oficială referitoare la fascismul britanic (Drennan, B.U.F.: Sir Oswald Mosley and British Fascism) e plină de fragmente nesfârșite citate din Spengler și declară: „Interpretarea lui Spengler a istoriei lumii este un monument colosal al minții europene… Interpretarea pe care el o dă istoriei și trecutului rămâne valabilă și constituie o bază de pe care bărbatul modern începe să-și interpreteze propriul său prezent și să-și modifice propriul său viitor. Care sunt învățăturile acestui profet colosal”? El scrie: „Numai visătorii cred că există o cale de scăpare. Optimismul înseamnă lașitate. Suntem născuți în acest timp și trebuie să urmăm cu curaj calea care ne e destinată până la sfârșit. Nu există altă scăpare. Datoria noastră e de a deține ultima poziție, fără speranță, fără salvare… Sfârșitul onorabil este singurul lucru care nu poate fi luat unui om”.

Care este comentariul „The Fascist Week” referitor la această banalitate insipidă și mahmură despre starea civilizațiilor în agonie?

Cuvintele sale sunt un exemplu magnific al nobilității neînfricate în fața unei anihilări inevitabile”. (Fascist Week, 12-18 ianuarie 1934).

Prin urmare, organul fascist încearcă să predice că, poate, bărbatul ar putea fi „în unele moduri, liber de legile naturale” și astfel să scape de condamnare. Dar chiar și așa concluzia finală a organului fascist este: „Pentru cei care fac alegerea, chiar sfârșitul destinelor lor va fi un sfârșit onorabil.”

În același mod, cartea oficială a lui Mosley și a fascismului britanic, care a fost deja citată, glorifică distrugerea și colapsul civilizației și reîntoarcerea la primitivism: „Puterile sângelui și cele de nezdrobit ale trupului își reiau domnia lor antică”. (p. 198)

Chiar din negura istoriei, apar fostele umbre, ceea ce amenință satisfacția (fasciștilor)… Sir Herbert Samuel, un liberal de o perspicacitate unică, crede că Europa se întoarce la condițiile din secolul 12. Profesorul Laski se plânge de acești noi bărbați, care nu au „nici o inhibiție”….

Figura liderului… reiese din seninătatea șocant de haină a lui Mussolini și din forța feroce a lui Hitler.

Iar în urma lor, se întinde eternul, galantul condottieri, energicul Balbo și nemilosul Goering (pp. 42-43). (Drennan, B.U.F.: Sir Oswald Mosley and British Fascism.)

Cu această glorificare tipică a „condottieri”, reîntoarcerea la Balbo și la gorila Goering, din legea junglei, am putea să-i lăsăm pe fasciști la plăcerile lor nevrotice până când vine vremea ca mâna plină de forță a dictaturii proletare să pună capăt orgiilor lor însângerate și să stabilească ordinea civilizată și progresul în toată lumea. Ce vorbește aici prin gura fasciștilor nu e altceva decât glorificarea tipic decadentă și parazitară a sângelui și a omului peșterii (deja vizibilă în primele semne în subrezii Nietzsche, Carlyle și alte tipuri de bolnavi, sau mai recent reprezentată în literatura lui Ethel M. Dells și a lui Hemingway). Fascismul, în ideologia sa, nu este nimic altceva decât o continuare a decadenței de la sfârșitul secolului, ceea ce nu poate duce decât la sete de vărsare de sânge și barbarie. Toate acestea sunt doar respirația de moarte a civilizației burgheze în agonie, care-și dă duhul. Împotriva acestui pesimism, declin, decădere și descompunere, destine tragice, auto-eroizante, care idolatrizează moartea și întoarcerea la primitiv, misticismul, spiritualitatea și corupția, mișcarea proletară revoluționară a comunismului și a marxismului, care este moștenitoarea viitorului, proclamă certitudinea de netăgăduit și în crederea în viață, în știință, în puterea științei, în posibilitatea fericirii, proclamă optimismul de neînvins pentru viitorul întregii omeniri. Înarmat cu armele înțelegerii științifice a materialismului dialectic, marxismului va înfrânge și va mătura de pe fața pământului toate urmele bolii, descompunerii și decăderii care își găsesc manifestarea în fascism.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s