Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 11: TENDINȚELE CĂTRE FASCISM DIN EUROPA DE VEST ȘI AMERICA (de nord)

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 11:

“Până acum câțiva ani, liberalismul și social-democrația au negat posibilitatea apariției fascismului în țările „civilizate” din Europa de vest și America. Chiar în 1922, imediat după victoria fascismului în Italia, în timp ce discuția despre fascism încă era tratată ca un fenomen „italian”, Internaționala Comunistă, la 4-lea Congres, a avertizat fiecare țară: amenințarea fascismului pândește azi multe țări – în Cehoslovacia, în Ungaria, în aproape toate țările din Balcani, în Polonia, în Germania (Bavaria), în Austria și în America de nord și chiar în țări ca Norvegia. Într-o formă sau alta, fascismul nu este total imposibil nici chiar în țări ca Franța și Anglia.

Cu toate acestea, chiar până în 1928, a Doua Internațională tot se mai agăța de teoriile sale „referitoare la cele două Europe” și la „dictaturi”, susținând că dictatura fascistă poate fi posibilă doar în țările „înapoiate” (din Estul Europei). Vandervelde, președintele celei de-a Doua Internaționale, a susținut, la Congresul de la Bruxelles din 1928: „Un mare căpitan al industriei ne-a spus recent: „Dacă, fără a ține cont de frontierele politice, veți trasa o linie imaginară din Kovno în Bilbao, care să treacă prin Cracovia și Florența, veți avea în fața voastră două Europe – una în care domină caii putere (mașinile) și alta în care veți găsi doar cai vii (căruțe); una în care există Parlamente și alta în care există doar dictatori”. Doar în țările din ultima categorie (din Europa de est), ale Europei înapoiate economic și politic, domină dictaturile mai mult sau mai puțin brutale, mai mult sau mai puțin ipocrite, ascunse sub un văl sau la vedere, fiind lipsite de mascarada reprezentativității naționale”.

Trei ani mai târziu, în 1931, a Doua Internațională a fost obligată să admită faptul că această teorie era greșită și lipsită de corectitudine.

În raportul către Congresul de la Viena din 1931, executivul celei de-a Doua Internaționale a declarat: „Fascismul și-a depășit granițele, pentru că până acum câțiva ani părea să fie ținut departe de dezvoltarea tehnicii moderne. Indiferent că se credea, la acea vreme, că fascismul era limitat la țările în care „caii putere (mașinile) dominau caii vii (căruțele), acum pericolul fascist a pătruns în țările în care industria este foarte dezvoltată”.

După alți trei ani, în Germania și Austria au fost stabilite dictaturi fasciste, Franța și Anglia susțin creșterea mișcărilor puternic fasciste, iar revoluția din Spania (*) s-a dezvoltat până în punctul în care este amenințată în mod extrem de fascism, iar în Statele Unite a fost instaurat un regim de stare de urgență, semi-fascist, condus de Roosevelt.

Acum e clar pentru toți că teoria fascismului ca fenomen tipic „țărilor înapoiate”, „agrare” este falsă și că analiza comunistă asupra fascismului – ca instrument caracteristic al capitalului financiar, care poate fi pus în joc doar în țările cu industria cea mai dezvoltată pentru că acolo stadiul crizei și al luptei de clasă este calea la care recurge clasa capitalistă – s-a dovedit a fi corectă și a fost confirmată de fapte. Evenimentele de zi de zi și oră de oră restabilesc adevărul, și anume că clasa internațională muncitoare din toată lumea și din fiecare țară capitalistă trebuie să lupte împotriva amenințării fascismului.

(În Spania, problema de fond era diferită de situația din principalele țări industriale occidentale și imperialiste, și nu e analizată aici, în acest capitol. Orice analiză necesită un spațiu separat și o examinare în detaliu a întregii evoluții a Revoluției Spaniole începând din 1931, a modului în care a fost sugrumată de către blocul stângii democrate, liberal socialiste, în momentul în care valul de masă revoluționar atinsese punctul culminant, iar puterea a fost transferată ulterior către dreapta. Asta a dus la expansiunea rapidă a fascismului, ceea ce face ca în perioada următoare să izbucnească o luptă crâncenă între fascism și mișcarea de masă revoluționară. (De la publicarea primei ediții a acestei cărți, aceste chestiuni au escaladat în război civil, care a izbucnit în Spania în octombrie 1934).

Revizuirea corespunzătoare a manifestării fasciste, de la momentul în care Mussolini a declarat că „Fascismul nu este un articol de export”, până la momentul în care Mussolini a declarat (1930) că „Fascismul este „universal” și că abia așteaptă să vadă o „Europă fascistă”, a însoțit, dar nu a cauzat, această evoluție a evenimentelor din Spania. Dincolo de schimburile între mișcările fasciste, încercările de fascism în forme rudimentare ale propagandei internaționale încă sunt inevitabile chiar din natura fascismului. În Roma, este publicată revista „Anti-Europa” cu subtitul „Rassegna del l’espansione fascista nel mondo” („Revizuirea expansiunii fasciste în toată lumea”) și, deși în special italienii au publicat articole semnate de Hitler, Mosley și alții, există și un jurnal similar, „Ottobre”. Limbajul folosit în ediția de lansare oficială a revistei „Anti-Europa” (numărul din 30 septembrie 1931, care conținea articolul lui Mosley referitor la „dictatura modernă și istoria britanică”) merită să fie reprodus ca o curiozitate: „Organul nostru este cu adevărat centrul mondial al intelectualității fasciste; promovează expansiunea, ilustrează relația și controlează evoluția intelectualității fasciste din toată lumea. Mijloacele de propagandă, Anti-Europa, publică o revizuire lunară. Ziarul Ottobre este ziarul fascismului Universal. Documentați-vă prin mijloacele unei Noi Europe (Nuova Europa”. Infuzia izbitoare prin publicarea articolelor englezilor este destul de elocventă privind foarte slaba „bază internațională” a acestei încercări a fascismului italian de a se prezenta ca „un centru mondial”.

1. Baza pentru Fascism din Marea Britanie, Statele Unite și Franța

În 1880, William Morris, anticipând cu perspicacitate și imaginație procesul revoluției sociale din Marea Britanie, a scris în cartea sa „News from Nowhere” (Ch. XVII, How the Change Came):

Orice ar putea face guvernul, o mare parte din clasele conducătoare și de mijloc au fost determinate să organizeze o contra-revoluție: întrucât comunismul, care de-acum plutea deasupra lor, era ceva ce păreau să nu poată îndura. Bande de tineri și de huligani, despre care v-am povestit în Marea Grevă, s-au înarmat, s-au antrenat, și au început să-i atace pe oamenii pe care-i găseau pe străzi, cu orice ocazie și sub orice pretext. Guvernul nici nu i-a ajutat, nici nu i-a oprit, doar a stat deoparte și-a privit, sperând că ceva va ieși din asta. Acești „prieteni ai ordinii”, așa cum erau numiți, au avut ceva succes la început, și au prins mult tupeu. Aveau de partea lor mulți ofițeri din armata regulată, care-i ajutau – și acest ajutor înseamnă muniție de război de orice tip… Un fel de război iregular a fost dus cu un succes variabil în toată țara. În cele din urmă, guvernul, care la început s-a făcut că ignoră această luptă, sau că o tratează doar ca pe o rebeliune ca oricare alta, a declarat în mod categoric că se plasează de partea „prietenilor ordinii”. Poetul de la sfârșitul secolului 19 din Marea Britanie, a cărui analiză a fost consolidată de contemporanii săi din literatură, prin acceptarea poziției sale de marxism revoluționar și de participare directă la lupta de masă, se apropie aici, în mod remarcabil, de punctul în care a prezis fascismul. Acest pasaj este de interes nu doar ca una dintre primele anticipări a caracterului specific al fascismului (ca o contra-revoluție) în literatura socialistă revoluționară, dar a și precis cauză pe care a remarcat-o din modul în care a studiat condițiile britanice și a îndelungatei lupte de clasă din Marea Britanie. În timp ce liberalii, orbi și reformiștii, loviți în față de realitate, trei decenii mai târziu, încă proclamau fascismul ca ceva „străin” și „de neconceput” în Marea Britanie, tocmai observarea condițiilor britanice a fost cea care a trezit, într-o minte ageră, care a fost hrănită de marxism, una dintre primele anticipări ale fascismului. Iluzia caracterului „străin„ al fascismului în „țările democratice” din Europa de vest și America este în mod obișnuit prezentată ca fiind bazată pe particularități presupuse și unicități ale „caracterului național” și „instituțiilor” din aceste țări. „Marea Britanie” (sau alternativ, potrivit vorbitorului, „Statele Unite” sau „Franța”) „nu vor tolera niciodată fascismul; este străin de tradițiile noastre și de modul nostru de a privi lucrurile”. Același mit era foarte prezent și în Germania, unde, până în ultimul moment, formula că „Germania nu e Italia” a fost repetată obsesiv.

Pe ce se bazează concepția unui caracter „diferit” al Europei de vest și Americii și impresia neîndoielnică asta s-ar datora unor rădăcini adânci pe care instituțiile parlamentar-democratice le-ar avea în aceste țări?

În realitate, această situație și ideologia care o însoțește sunt doar o reflectare a situației celor mai bogați, mai puternici și mai privilegiați din imperialismului occidental, cu posesiunile lor coloniale vaste și dominația lor asupra lumii. Ascensiunea timpurie la putere a burgheziei din aceste țări a adus mai devreme pe frontul de luptă instituția parlamentului, instrumentul pe care burghezia l-a folosit în lupta împotriva feudalismului, iar aceste instituții parlamentare au continuat să fie menținute şi după ce lupta împotriva feudalismului a fost finalizată iar ele au fost total golite de sensul lor şi de înţelesul lor, pentru fost deplin scos din ele, pentru a le putea folosi să păcăleacă clasa muncitoare şi pentru a camufla faptul că în realitate era vorba de stăpânirea unei plutocraţii foarte restrânse.

Forța și resursele capitalismului şi imperialismul din aceste țări metropolitane au făcut posibil să se urmărească o politică liberară a acordării de concesii muncitorilor, și astfel au reuşit să ţină clasa muncitoare agăţată de capitalism şi să împiedice dezvoltarea conștiinței de clasă independente din partea muncitorilor.

Aşa a fost posibilă îndelungata dominaţie a politicilor reformiste și liberale asupra clasei muncitoare din Marea Britanie, Franța și Statele Unite, chiar până în secolul 20, și creșterea înceată a socialismului și conștiinței de clasă, în contrast cu ce se întâmpla în Europa Centrală și de Est. Aceasta e motivaţia solidă pentru a menține pe timp mai îndelungat şi instiuțiile parlamentare de amăgire din aceste țări, când aceleași instituții, transferate în alte țări, nu îşi puteau găsi rădăcini. Libertățile democratice” ale imperialismului occidental au fost construite pe fundația sclaviei coloniale; așa cum a fost demonstrat în mod şocant, când un guvern laburist, campion al „democrației”, a impus domnia terorii pentru a menține despotismul în India și a aruncat în închisoare 6.000 de oameni pentru crima de a fi cerut drepturi democratice. Dar această bază a instituțiilor parlamentare democratice din țările imperialiste occidentale este din ce în ce mai mult subminată de criza capitalismului.

Monopolul asupra piețelor lumii se prăbușește, coloniile se revoltă, tributele din lume se micşorează, burghezia din țările metropolitane este obligată ca reformele şi concesiile (n.t.: care sunt numite „drepturi”) fie retrase şi înlocuite de atacuri tot mai brutale împotriva muncitorilor.

Dar această situaţie inevitabil determină intensificarea luptei de clasă din aceste țări și o trezire din ce în ce mai răspândită şi revoluționară a clasei muncitoare. Pentru o perioadă, aparatul laburismului încă servește la canalizarea nemulțumirii muncitorilor și pentru a-i ține atașați de capitalism, dar laburismul este obligat de criza, din ce în ce mai mare, să se expună pe sine și să asiste la ofensiva capitalistă împotriva muncitorilor, iar asta face ca tot mai mulţi muncitori să-şi abandoneze iluziile în ce-i priveşte pe laburişti. Pe măsură ce situația evoluează, burghezia este obligată să caute noi forme de a-și menține dominația. Politica burgheză începe să abandoneze paralamentarismul epuizat și discreditat şi să se îndrepte către susţinerea unei dictatură făţişe, către fascism. Această mişcare, după ce a dezvoltat în țările înapoiate și lovite de sărăcie, acum ajunge într-un stat major imperialist, în Germania – o putere ce a fost deposedată de coloniile sale şi slăbită de celelalte puteri imperialiste. Abia apoi, în ultimul rând, începe să se dezvolte în puterile imperialiste dominante, cum ar fi Marea Britanie, Franţa, Statele Unite şi sateliţii lor (Scandinavia, Belgia, Olanda, Elveția).

Dar rapiditatea cu care evoluează situația arată cu claritate că fascismul, departe de a fi ceva străind de statele imperialiste occidentale, are o bază potențială extrem de puternică tocmai în structura politică, socială și economică a acestor ţări.

Care sunt condițiile generale care favorizează creșterea fascismului? Pot fi enumerate pe scurt: (1) intensificarea crizei economice și a luptei de clasă; (2) pierderea iluziilor legate de parlamentarism; (3) existența unui strat intermediar, format din mica burghezie, din proletariatul din mahalale și din segmente ale muncitorilor aflați sub influența capitalistă; (4) absența unei conduceri care să fie independentă şi conștientă de clasă a corpului principal al clasei muncitoare.

Sunt aceste condiții prezente în Marea Britanie, Franța și Statele Unite?

Realitatea arată că toate aceste condiții sunt puternic prezente. Dacă începem cu Marea Britanie şi punem întrebarea dacă există o bază pentru fascism în Marea Britanie, examinarea forțelor sociale și a structurii din țară va arăta că există aceată bază. În primul rând, există o mare proporție din populaţie care poate fi încadrată ca aparţinând stratului intermediar, cu elemente din rândul micii burghezii care au interese politice foarte înguste și ușor de controlat, cu un proletariat parazit, strâns aliat cu stăpânii săi și care e aproape virtual de nerecunoscut de către mișcarea clasei muncitoare. Această proporție a stratului intermediar este mai mare în Marea Britanie decât în alte țări. Referendumul din 1921 a arătat că din totalul populaţiei, 10 milioane erau angajați şi participau direct la industriile productive și de transport, 7 milioane erau angajaţi în „servicii” de diferite niveluri de valoare productivă, adesea de nici o valoare productivă, dar având un caracter parazitar și strâns legate de procesele de exploatare. Din aceste 7 milioane, peste 4 milioane sunt în comerț, finanțe și “servicii personale”. Această clasificare însă induce în eroare într-o anumită măsură dacă nu e analizată mai atent. Mai importantă este proporția muncitorilor plătiţi cu ora (zilieri) față de muncitorii care primesc un salariu lunar (adică angajaţi pe o bază mai stabilă). În 1924, potrivit lui Bowley și Stamp (“The National Income” “Venitul Naţional” în 1924, publicat în 1927), numărul de muncitori plătiţi la lună era de 2,8 milioane față de 15,4 de milioane de oameni care erau plătiţi pe oră, sau de 15 la sută din populația angajată. {Putem observa că proporția zilierilor a crescut considerabil în perioada de declin imperialist. Recensământul din 1907 privind producția a estimat că salariaţii lunar erau 7 la sută iar zilierii erau la 93 la sută. Pentru 1911, Bowley și Stamp estimează cifrele la 1,6 milioane şi respectiv 15,6 milioane, sau peste 9 la sută pentru cei plătiţi lunar. Creşterea între 1911 şi 1924 este mai mare de 1,1 milioane, sau 68 la sută. În aceeaşi perioadă, potrivit acestei estimări, numărul de muncitori plătiţi cu un salariu a scăzut cu 250.000.

Mai mult, din muncitorii zilieri, în jur de două treimi nu sunt organizați, şi nu e vorba de muncitori din industriile periferice, din afara industriilor productive. În același timp, Partidul Laburist și conducerea sindicatelor, prin negarea de către ei a luptei de clasă și predicile privind plasarea „comunității mai presus de clase”, prin alianța lor cu patronii (Mondism) și cu capitalismul, și prin interdicția lor pentru organizarea unui front unit, au dezorganizat acțiunea de clasă independentă a muncitorilor și au pavat drumul pentru fascism.

Un indiciu al forțelor potențial fasciste este oferit de tirajele monstruoase, care se apropiau de 2 milioane, ale jurnalelor de tipul “Daily Mail”, un tabloid citit în special de elementele micii burghezii și care avea un caracter de precursor al fascismului, cu mai bine de 20 de ani înainte ca numele să fi apărut (din 1934 se spune direct Fascist).

Dacă ne întoarcem la politicile și tacticile burgheziei din Marea Britanie, este evident că această clasă burgheză nu doar că nu a exclus fascismul, ci, dimpotrivă, s-a pregătit mult mai atent și s-a adaptat la fascism, aşa cum arată toate evenimentele din perioada imperialistă. Pe de o parte, mașinăria Statului – cu faimoasa sa „constituție nescrisă” care poate fi interpretată în orice direcție pentru a servi nevoilor urgente ale dictaturii burgheze – este mult mai adaptată pentru a putea servi scopurile unei dictaturi intensificate și fascismului. Pe de altă parte, burghezia britanică este antrenată de generații pe baza domniei sale din India, Irlanda, și din imperiul colonial să recurgă imediat la metode de violență și dominație despotică, şi să folosească în același timp, pe baza parlamentarismului și imposturii alegerilor, tehnicile de manipulare în masă – care împreună constituie o combinație perfectă pentru fascism.

Cuvintele ambasadorului american din Londra, din timpul războiului, W. Page, un perspicace observator care admira Marea Britanie, asupra tehnicii radicaliştilor ar putea fi amintită: „Îi numesc pe acești vechi conservatori „fanatici”. E o denumire bună. Folosesc puterea militară, puterea socială, puterea financiară, imprudența fără limite, trupele para-militare – folosesc totul pentru a deţine ce au şi luptă ca nişte animale din junglă, fără să obosească”. Sau aşa cum Lloyd George (fondatorul liberal al “Black and Tans”) a declarat într-un discurs în 1925: “Dă deoparte poleiala unui conservator, și-o să dai de-un fascist”. Cei care încă sunt amețiți de cloroformul mitului toxic al legii și ordinii ar face bine să studieze istoria burgheziei britanice din ultimele 300 de ani, a cărei poftă de violența însângerată cu greu putea fi egalată de orice altă clasă de la Imperiul Roman; precum și acțiunea aceleiași burghezii, ca o clasă conducătoare, în imperiu, în afara Britaniei de azi. Ar vedea imediat că aceasta este prima armură care se alfă în spatele discursurilor de catifea ale unui Baldwin sau MacDonald.

Este suficient să amintim tehnica propagandei șovine din timpul războiului împotriva Boerilor, din timpul rebeliunii din Ulster, a masacrului de la Amritsar, a “Black and Tans” în Irlanda, sau cea folosită de organizaţia pentru contracararea Grevei Generale, pentru a vedea cu claritate dimensiunea bazei fascismului.

Mișcarea Ulster, cu sfidarea ei fățișă a parlamentului, organizarea de armate private, și susținerea directă din partea șefilor armatei, a tribunalelor și a înaltei societăți și capitularea infamă a guvernului liberal, este de un interes special, ea fiind un precursor embrionic al fascismului.

Lenin scria despre Mişcarea Ulster la acea vreme: “Semnificația acestei revolte a lorzilor moşieri împotriva „atotputernicilor” (așa cum cred liberalii, şi cum spun de un milion de ori în special intelectualii liberali) este că parlamentul englez este extraordinar de mare. 21 martie 1914 va marca fără îndoială un punct de cotitură al istoriei lumii, când nobilii lorzi ai Angliei, zdrobind constituția engleză și legea engleză, au dat o lecție excelentă a ceea ce înseamnă lupta de clasă… Acești aristocrați s-au purtat ca revoluționari din partea dreptei și prin distrugerea tuturor convențiilor, a distrugerii tuturor aparențelor care îi opreau pe oameni să vadă lupta de clasă neplăcută, dar fără îndoială reală. Asta a fost scos la iveală, pentru toți, ceea ce a fost anterior ascuns de către burghezie și de către liberali (liberalii sunt ipocriți peste tot, dar este îndoielnic dacă ipocrizia lor merge până acolo și are un asemenea rafinament ca în Anglia). Toată lumea și-a dat seama că conspirația de a distruge voința parlamentului a fost pregătită de multă vreme. Lupta de clasă reală a fost întotdeauna va sta mereu în interiorul parlamentului… Iar micii burghezi liberali ai Angliei, cu discursurile lor despre reforme și despre puterea parlamentului, cu care ei îi amăgesc și îi seduc pe muncitori, s-au dovedit a fi de fapt fraude, argumente false susţinute cu scopul de a prosti oamenii, ceea ce s-a văzut mai ales când aceste reforme au fost rapid zdrobite de aristocrația care deține puterea”. (Lenin, The Constitutional Crisis in England, 1914, “Criza Constituţională din Anglia, 1914)

Într-adevăr, fascismul în Anglia de azi priveşte mişcarea din Ulster ca pe predecesorul său: “Chiar înainte de război, mișcarea răspândită direct împotriva parlamentului, în simpatie cu loialiștii din Ulster, a prins proporții formidabile, doar în doi ani de când a fost iniţiată. Acea mișcare, psihologic limitată cum era și direcționată numai către protejarea anumitor obiective limitate, ar fi evoluat – dacă nu intervenea războiul – într-o formidabilă revoltă împotriva teoriei şi sistemului Democrației din Marea Britanie. Mișcarea Ulster a fost de fapt prima mișcare fascistă (W. E. D. Allen, Fascism in Relation to British History and Character, B.U.F., 1933.)

Dacă trecem acum la Statele Unite, o examinare a compoziței sociale a populației va scoate iar la iveală baza pentru fascism. Din 49 de milioane cu ocupații în forța de muncă, care au răspuns recensământului din 1930, 19 milioane au fost clasificați în industria manufacturieră, minerit și transport, 10 milioane în agricultură, 6 milioane în comerț, 3 milioane în alte profesii, 4 milioane în ocupații de funcționari şi 5 milioane în servicii domestice și personale.

În plus, față de mica burghezie urbană și vasta expansiune a agenților comerciali etc, populația din agricultură, cu 6 milioane de ferme separate, constituie în mare un sfert din totalul populației. Presiuni economice extreme i-au radicalizat pe toți fermierii mai săraci, dar până când o conducere proletară nu reușește să stabilească o alianță foarte puternică – a muncitorilor industriali și a micilor fermieri – , există șanse ca mișcări fasciste demagogice să câștige controlul în această zonă. În același timp, organizarea muncitorilor industriali este slabă. Organizarea sindicală, chiar după această criză și după legile muncii impuse de Roosevelt (care de fapt au încurajat în principal sindicatele companiilor în baza inițială pentru organizarea fascistă a industriei) cuprinde abia doar în jur de o cincime din numărul muncitorilor; este în principal redusă la muncitorii privilegiați, calificați într-o anumită meserie, lăsându-i în afară pe muncitorii necalificați, și, dincolo de căile ferate și într-o anumită măsură de minerit, a câștigat puțin control în industriile de bază productive. Politica de colaborare de clasă a conducerii Federației Americane a Muncii este mult mai deschisă și mai extremă decât în Europa, și, mai mult, se opune direct formării oricărui partid politic al muncitorilor, deși dezvoltarea crizei ar putea să-i oblige la o schimbare în acest sens. Liderii reformiști din sindicate au preluat rolul de aliați direcți și locotenenţi ai regimului de urgență al lui Roosevelt. Aici, din nou, o puternică bază socială există pentru ca situaţia să evolueze spre fascism total, dacă burghezia ar găsi că are nevoie de aşa ceva. Tacticile tradiționale și metodele de dominație ale burgheziei americane sunt adaptate la fascism, în funcţie de evenimente şi ce ocazii apar. Dacă nu au avut aceeași experiență ca burghezia britanică în dominarea popoarelor coloniale, cu excepția perioadei recente și pe o scală redusă, au avut multă experiență în dominarea propriei lor clase muncitoare şi în suprimarea a 12 milioane de oameni negri pe teritoriul Statelor Unite și în exploatarea masivă a populațiilor de imigranți.

Combinația dintre violență, fărădelege și corupție pentru menținerea dominației capitaliste a atins niveluri record în Statele Unite. Doar trebuie să amintim linșările din Chicago, Homestead sau Dearborn, de Sacco-Vanzetti, de Scottsboro, de muncitorii exploatați de bandele de mafioți ai Pinkerton, de metodele folosite în minerit și în regiunile uzinelor metalurgice, de armatele private ale patronilor, de asasinatele comise de justiţie, legale, de linșări și de gangsteri, de campania de teroare împotriva roșilor )comuniştilor) dusă de departamentul de justiție după război, sau de valurile de expansiune bruscă ale Ku Klux Klan și ale altor organizații similare, pentru a găsi baza pentru fascismul american în tradițiile burgheziei americane. Dacă Marea Britanie și Statele Unite sunt țări clasice pentru metode semi-fasciste de dominație burgheză, cu mult înainte de izbucnirea totală a fascismului, Franța a fost de multă vreme considerată țara clasică a „democrației pure”. Cu toate acestea, de fapt, doar baza copleşitoare, socială, a micii burghezii (preponderent mica industrie și țărănimea, cu un strat de deţinători de capital financiar la vârf, dar relativ mai puțin dezvoltată în industria mare sau comerțul extern), care a fost la baza „democrației pure” a republicanismului de formă, social-radical, a corupției fără limite și a stăpânirii din partea clicilor financiare, astăzi, în noua etapă a capitalismului, devine baza pentru fascism. Nu doar majoritatea populației din Franța este încă rurală (proporția populației din orașe a fost de 44 la sută în 1928, comparat cu 54 la sută în Germania, 58 la sută în Statele Unite și 79 la sută în Marea Britanie), dar preponderența micii industrii din domeniul industrial este încă extremă. Potrivit unei investigații făcută de Ville-Chabrolle pe baza statisticilor ofciale (vezi Economist, September 30, 1933), din totalul de 6.167.647 de gospodării care existau în 1926, 5.983.075 erau formate din 5 persoane sau mai puţin (2.981.521 erau formate dintr-o singură persoană). Din 17,8 de milioane de persoane ocupate în forța de muncă, 11,8 milioane erau ocupate în concerne formate din cinci persoane sau mai puțin și numai 1,5 milioane de muncitori erau angajați în concerne de peste 500 de muncitori, adică, în industria de mari dimensiuni. Organizarea sindicală care ajungea la câteva sute de mii în fiecare dintre cele două confederații rivale, este extrem de slabă, deși tradițiile militante și conștiința de clasă sunt puternic dezvoltate în marile centre industriale. Republica parlamentară a menținut uneori un control precar timp de două generații, dar forțele reacționare care încearcă să schimbe regimul îşi măresc puterea. Experiențele Boulangismului, ale propagandei anti-Dreyfus, sau ale mişcării fasciste Action Francaise au arătat că există un sol propice unde propaganda fascistă poate să prindă, iar ofensiva demonstrațiilor fasciste recente de la începutul lui 1934, care au dus la retragerea grăbită a „guvernului de stânga” și la instalarea guvernului de uniune națională, au arătat cât de rapid poate avansa fascismul în Franța. Toate acestea nu înseamnă că fascismul trebuie în mod necesar să dezvolte și să câștige în țările occidentale. Succesul sau eșecul său, în fiecare țară, depinde de nivelul de pregătire și de rezistență militantă pe care îl are proletariatul. Dar este o nebunie să fim orbi la realitatea pericolului sau la multitudinea de factori care-l favorizează şi sub care fascismul poate mărşălui exact în aceste țări.

Mai presus de orice, este mai rău decât nebunie să ne punem încrederea oarbă, așa cum predică liderii liberali și reformiști, în „instituțiile democratice” din aceste țări. Burghezia va folosi fiecare instrument şi orice instrument al luptei imediat ce are ocazia. Depinde de clasa muncitoare și de aliații săi să fie pregătiţi să-i ţină piept şi să lupte împotriva ei.

2. Semnificația Guvernului Național în Marea Britanie

Dezvoltarea crizei economice globale a adus o ruptură bruscă în evoluția politică în țările imperialismului occidental, și făcând asta a scos chestiunea fascismului din ce în ce mai mult în față și în aceste țări. În Anglia, ruptura a avut loc în toamna lui 1931, odată cu criza financiară și stabilirea guvernului național. În Statele Unite, ruptura a avut loc în primăvara lui 1933, odată cu inaugurarea regimului Roosevelt în toiul unei crize extreme financiare și stabilirea de unui regim de stare de urgenţă. În Franța, unde efectele crizei economice au operat mai încet, ruptura a venit odată cu demonstrațiile revoluționare și contra-revoluționare din februarie 1934, și cu formarea guvernului de concentrare (uniune) națională sub Doumergue.

Toate acestea scot la iveală un proces comun de strângere a rândurilor forțelor burgheziei în criză, stabilirea de forme intensificate de dictatură și regimuri ale stării de urgență, diminuarea rolului parlamentului și în general avansul regimurilor de tip pre-fascist, cum a fost regimul Bruning din Germania.

Care a fost semnificația formării guvernului național în Marea Britanie și a etapei crizei care i-a dat naștere? În primul rând, a marcat marea discreditare a Partidului Laburist. Guvernul laburist, care a fost plasat la putere de către 8 milioane de voturi, pe un program de promisiuni ale socialismului și soluții la șomaj, a părut impotent în timp ce șomajul a crescut sub guvernarea sa de la 1,1 milioane la 2,7 milioane, și s-a doveit doar un aliat al raționalizării capitaliste împotriva muncitorilor. Speranțele care au fost predicate în toată perioada post-război, privind calea pașnică, democratică, laburistă către socialism, ca alternativă la revoluție, și care au adus laburiștilor un electorat care a crescut de la 2 milioane în 1918 la 8 milioane în 1929, au primit o lovitură foarte dură. Deziulzionarea maselor era în creștere. Dar Partidul Laburist, în realitate, a reprezentat mecanismul de siguranță al stăpânirii burgheziei în perioada post-război, la fel ca social-democrația în Germania, forța social-conservatoare care, deși părea să exprime voința aspirațiilor socialiste ale maselor, a servit să le atașaze parlamentarismului și regimului burghez. Asta era în pericol de colaps acum și a dat loc apariției procesului de revoluționarizare. Burghezia a simţit imediat pericolul. Deja în primăvara lui 1930, Lloyd George a dat voce amenințării față de instituțiile tradiționale burgheze prin discreditarea Partidului Laburist. Descriind cum muncitorii și-au pus la început speranțele în Partidul Liberal și au pierdut încrederea în el, a continuat: „Prin urmare, milioane și-au pus speranța în noul partid. Pentru ei, acest partid era partidul ultimei speranțe. Vorbitorii și agenții din toate partidele din colegiile lor industriale spun același lucru. Disperarea s-a abătut asupra clasei muncitoare din cauza eșecului guvernului pe care muncitorii l-au susţinut să ajungă la putere în ultimele alegeri generale, pentru a aduce o amelioarare a condițiilor și perspectivelor lor. Dacă Partidul Laburist eșuează și de data aceata, încrederea în instituțiile parlamentare va dispărea pentru o perioadă lungă din milioane de case şi din inimile britanice”. (Lloyd George, articol în Daily Express, 18 martie 1930).

Burghezia a făcut tot felul de manevre pentru a face față acestei situații critice. Au făcut pasul, pe care anterior l-au făcut doar în timp de război, de a crea un guvern de coaliție format din toate partidele, căruia i-au spus Guvernul Național, sub conducerea de formă a lui MacDonald și Snowden, dar care de fapt era controlat de conservatori conservatori, pentru a câștiga încrederea maselor, sub noua sa mască. Manevra a reușit pentru moment, prin exploatarea cu mare intensitate a dezgustului maselor față de guvernul laburist. Votul pentru laburiști s-a prăbușit pentru prima dată de la război, la 2 milioane. Dar această deziluzionare nu a mers în beneficiul unui vot redus revoluționar, care doar a crescut ușor. Mulți votanți laburiști s-au abținut. De procesul deziluzionării a beneficiat votul „național”, care a măturat țara.

Este clar că aici avem o formă specială a aceluiași proces care a fost demonstrat în Germania. Trădarea de către social-democrație a încrederii milioanelor de muncitori și foști susținători ai micii burghezii din tabăra reacționară, arată că aceasta se pricepe să prezinte un nou steag cu scopul de a-i câștiga de partea ei. Aceasta este esenţa procesului fascismului. Este scoasă la lumină în prima sa formă rudimentară în manevra „națională” din Marea Britanie. Votul „național” din 1931 a fost semnalul de avertizare asupra pericolului fascismului. În al doilea rând, guvernul național marchează procesul de strângere a rândurilor burghezilor și de dictatură intensificată pentru a duce la îndeplinire măsurile care au un caracter fascist din ce în ce mai mare. Conştientizarea acestui rol al guvernului naţional, care era echivalentă nazismului sau fascismului, a fost exprimată deschis de către premierul MacDonald, în discursul său în fața Comitetului Național al Muncii din 6 noiembrie 1933:

Secretul succesului dictaturii este că a reușit cumva să ţină sufletul națiunii viu. Am putea fi șocați de ceea ce fac, dar ei cu siguranță au trezit ceva în inimile oamenilor cărora le-au dat o nouă viziune și o nouă energie de a duce mai departe afacerile naționale. În această țară, trei partide în cooperare fac asta și sarcina noastră trebuie să fie să facem ca oamenii tineri, cu imaginație, speranță și viziune să ne acorde susţinere”. Guvernul național îşi stabileşte limpede sarcina de a reuşi să atingă aceleași obiective ca ale Hitlerismului în Germania, a cărui „dictatură” este ridicată în slăvi, public, ca reprezentând „o nouă viziune” și „o nouă energie” pentru a „trezi la viață sufletul națiunii”. Această ridicare în slăvi directă a fascismului vine de la omul care era până în 1931 liderul acceptat al Partidului Laburist, și care într-adevăr a lăudat într-un similar şi fascismul italian, în timp ce încă era liderul Partidului Laburist.

O și mai completă și conștientă expresie a noii politici a fost oferită de declarațiile mai recente ale ministrului din guvern, Elliot, secretar pentru agricultură, un fost fabian. Elliot, care a ieșit în față ca fiind cel mai activ exponent al noii politici economice, în privința sistemului de cote, licențe, subvenții și producție controlată și restricționată etc, a subliniat din ce în ce mai mult semnificația politică a acestui proces. În discursul său difuzat sub titlul “Whither Britain?” („Unde merge Marea Britanie”) pe 27 martie 1934, a vorbit despre tranziția la „noul stat”, despre necesitatea de a „renunța la o anumit nivel al libertății” și despre nevoia de „auto-disciplină economică”, de „auto-disciplină psihologică” etc și a comparat direct rolul guvernului național cu cel al guvernului lui Hitler în Germania. Astăzi, Elliot iese în evidență ca reprezentantul guvernamental principal al noii tendințe către fascism. Alunecarea către fascism nu ia în mod necesar aceeași formă în fiecare țară. Tendințele generale ale noilor politici economice și decizii politice, care îşi găsesc cea mai completă manifestare în fascism, sunt în mod obișnuit mai mari sau mai mici așa cum s-a văzut deja în tot capitalismul modern. Dar primii pași către fasicsm în mod obișnuit se dezvoltă în și prin formele decadenete ale vechii democrații burgheze.

Asta este mai presus de orice semnificația guvernului național, care se îndreaptă către tendințe din ce în ce mai vizibile în toată evoluția capitalistă post-război. Pe de altă parte, guvernul național duce mai departe noile linii ale politicii economice (reglementarea din ce în ce mai mare a producției de către stat, tarife, cote, consilii de import, eforturile către unitate imperială economică) și creșterea activă a pregătirilor de război. Pe de altă parte, guvernul național duce mai departe procesul de transformare a democrației burgheze din interior – dezvoltarea noilor forme de dictatură capitalistă intensificată și restricţionarea din ce în ce mai mare a drepturilor democratice. Acest proces este deja vizibil în întreaga perioadă post-război mai ales în asemnea măsuri cum ar fi legea puterilor din timpul stării de urgență și legea sindicatelor din 1927.

Este dus la îndeplinire într-un mod foarte intensificat de guvernul național. Asta se vede în măsuri ca: 1) creșterea separării acțiunii guvernului de formele parlamentare, și extinderea guvernării prin ordin admnistrativ sau prin ordin al consiliului (tăierile economice au fost puse în aplicare prin ordine ale consiului și doar au fost trimise parlamentului după ce deja erau operaționale); 2) reorganizarea poliției în forme tot mai miliare și din ce în ce mai centralizate, și rapida creștere a cheltuielilor pentru poliție; 3) mărirea restricţionării drepturilor privind libera exprimare, adunare şi asociere, interdicții ale mitingurilor şi întâlnirilor (de exemplu, interzicerea de mitinguri ale șomerilor în timpul schimburilor de muncă), arestarea şi trimiterea în închisoare a oamenilor fără a fi acuzați sau fără să fi comis vreo ofensă (cazul Tom Mann), etc.; 4) represiunea politică activă împotriva muncitorilor (în doi ani și jumătate, cât a fost la putere guvernul național, până în primăvara lui 1934, peste 1.900 de arestări pentru ofense politice au avut loc, peste 600 de sentințe pentru un total de 1.613 de luni de închisoare, și peste 850 de amenzi pentru un total de 2.540 lire sterline, intervenții ale poliției în greve, etc); 5) violență a poliției din ce în ce mai mare împotriva muncitorilor, atacuri fizice; 6) legea șomajului care îi forța pe șomerii care depășeau pentru o mică perioadă compensațiile obișnuite să se supună controlului din partea unui consiliu autocratic și centralizat, care nu era sub responsabilitatea parlamentului, cu puterea de a stabili lagăre și „centre de educare” (”lagăre de concentrare” cum a fost exprimarea ministerului de interne), supunându-i la un regim semi-militar și forțându-i să muncească fără plată, iar orice muncitor care se opunea acestei sclavii era trimis la închisoare; 7) legea numită de formă împotriva propagandei anti-militariste și anti-război, dar care, în realitate, în forma în care a fost prezentată, făcea din simpla posesiune a oricărei literaturi socialiste revoluționare sau împotriva războiului o ofensă care era pedepsită cu doi ani de închisoare, și care dădea poliției puteri nelimitate de a percheziționa și confisca. Toate acestea ar putea fi descrise ca procesul de „invazie fascistă” în interiorul vechilor forme, care pregătește un atac fascist frontal și total. O examinare a experienței regimului Mining din Germania, sau a fazelor succesive anterioare ale lui Dollfuss în Austria (când încă era ridicat în slăvi ca fiind „campionul democrației” de către toate forțele liberale și social-democrate din Occident) va arăta din plin semnificația acestui proces, care a început în mod cert în Marea Britanie.

3. Regimul stării de urgență al lui Roosevelt

Regimul stării de urgență al lui Roosevelt din Statele Unite oferă o demonstrație și mai clară a întregului proces. Aici mișcarea de a forma o dictatură de tipul celor din timpul războiului e deschisă. Din momentul inagurării, noul președinte cere și i se oferă puteri de urgență „ca pe vreme de război”: “Voi cere Congresului să-mi acorde singurul instrument care a rămas pentru a îndeplini puteri executive în vreme de criză, ca putere pe timp de stare de urgenţă care e la fel de mare ca şi puterea care mi-ar fi dată dacă am fi invadați de un dușman străin”. (discursul inaugural al preşedintelui Roosevelt, martie 1932).

Nu ne așteptăm să fim nevoiți să recurgem la măsurile drastice pe care le-am lua pe timp de război. Dar suntem în același tip de situație”. (Generalul H. S. Johnson, discurs ţinut la Chicago.)

Care este esența „new deal” dacă dăm la o parte vorbăria sentimentalist filantropică? „Noul contract”, politica regimului Roosevelt, exprimată în legea de recuperare națională și în măsurile anexe, reprezintă cea mai comprehensivă și crâncenă încercare a capitalului financiar de a-și consolida puterea, cu toată forţa mașinăriei de stat, asupra întregului domeniu al industriei, de a-i ține pe muncitori în subjugare sub exploatare extremă și intensificată, cu o scădere generală a nivelului de trai, de susţine pe această bază și pe baza deprecierii dolarului o campanie pentru a cuceri piețele lumii, și de a pregăti următorul război mondial, inevitabil. Semnele marcante ale politicii lui Roosevelt sunt: 1) capitalism controlat de stat. Procesul de trustificare-cartelizare din Statele Unite a fost anterior prevenit de către rămășițele vechii legislații anti-trust care a supraviețuit din epoca pre-război. Corespondentul din New York al “London Times” (6 iunie 1933) a declarat care era principalul motiv pentru care marile afaceri susțineau legea de recuperare industrială: „Ce doresc marile afaceri mai presus de orice este să scape de legile antice anti-trust”. Dintr-o singură lovitură, toate legile anti-trust au fost aruncate la coș. Preambulul din legea de recuperare industrială a proclamat în mod deschis scopul „de a îndepărta obstrucțiile pentru liberul curs al comerțului inter-state care tinde să diminueze cantitatea și de a promova organizarea industriei pentru scopul de acțiune cooperativă în rândul categoriilor profesionalae sindicale”. Un gigantic proces de consolidare a marilor monopoluri și de exterminare a micilor producători și a firmelor independente din industriile de frunte („10 milioane de mici comercianți protestează împotriva Blue Eagle”, Daily Telegraph , 25 august 1933), deja declanşat de efectele crizei, distrugerea creditării și operațiunile corporației de reconstrucție financiară, este acum dus la concluzia sa logică. Fiecare industrie de frunte este pusă sub directa organizare a Statului, cu reglementarea condițiilor de muncă, fixarea prețurilor, restricționarea producției și garantarea profiturilor. Acesta e idealul unei societăți capitaliste în descompunere, care încearcă să încătuşeze forțele productive care au depășit capitalismul. 2) Inflația. Scopul ostentativ al inflației este proclamat ca stimulând recuperarea (un stimulent al cărui caracter artificial este rapid scos la iveală, așa cum se vede în declinul masiv din toamna lui 1933, după creșterea din vară), și de a ușura și reduce încărcătura de datorii a agriculturii și industriei, care amenința să ducă la prăbuşirea întregii structuri. Operațiunea ei actuală arată că aceasta este una dintre armele familiare ale găştilor capitalului financiar în perioade de criză. Înseamnă în primul rând un furt direct al micilor porprietari și al micilor economii, parțiala expropriere a micii burghezii. În al doilea rând, servește ca bază pentru colosale speculații de acțiuni și manipulări, precum și ca proces de creștere a prețurilor, în beneficul profitul capitalului financiar. În al treilea rând, duce la îndeplinere o reducere universală a salariilor reale pentru toți muncitorii, prin fixarea salariilor la niveluri foarte mici, cu intenţia de a masca o mai generală scădere a nivelului de trai prin scăderea salariilor, așa cum chiar Federația Americană a Muncii a început deja să se plângă. În al patrulea rând, deschide calea, în sfera internațională, unei o campanii de tăiere a prețurilor, pe baza unui dolar depreciat, pentru a distruge competitorii și pentru a îngropa piețele lumii deja în recesiune. 3) servitutea și intensificarea exploatării muncii. Noile legi industriale au stabilit un regim autoritar al subjugării muncitorului sub un sindicat direct al angajaților și statului, cu salarii, ore și condiții de muncă fixate de guvern, cu o obligatorie mediere din partea guvernului și cu o ofensivă din ce în ce mai mare împotriva dreptului de a face grevă și împotriva organizațiilor independente ale muncitorilor. În timp ce organele social fasciste sunt atrase direct în aparatul guvernamental, o ofensivă totală este dezlănțuită împotriva tuturor sindicatelor independente. Inaugurarea unui regim nou industrial este însoțită de împușcarea minerilor grevişti din vestul Pennsylvaniei și de proclamarea legii marțiale împotriva greviștilor din Utah și New Mexico. “Federația Americană a Muncii are dovezi voluminoase” a declarat președintele ei, William Green, pe 15 ianuarie 1934, la o audiere privind legea lemnului, că „o reducere drastică a avut loc în salariile muncitorilor calificați de la adoptarea acestor coduri și că salariile minime tind să devină maximul salariilor plătite”. În numele N.R.A., angajatorii încearcă să proclame toate grevele și toate pichetările ilegale. În același timp, în lagărele de muncă, în jur de 350.000 de muncitori tineri sunt plasați în condiții semi-militare. 4) pregătirile de război. Legea de recuperare industrială suţine construirea de “nave, avioane, și mecanizarea și motorizarea unităților tactice ale armatei”. 235 de milioane de dolari din bugetul de lucrări publice sunt alocate marinei. Secretarul pentru marină, Swanson, declară: “Nu știu nici un mod mai eficient și care să-și merite preţul mai mult de a da viață industriei noastre decât stimulente la nivel național care sunt necesare, decât alocarea unei porțiuni din bani și energie care să fie folosite pentru construcția publică a brațului vital al apărării noastre naționale”. (New York Times, 16 iunie 1933) Caracterul de război al întregului sistem al organizării de stat, prin mobilizarea industriei și semi-recrutarea forțată a muncitorilor, este evident. Unde duce noul sistem american? Rezultatul său economic nu poate să rezvolte mai mult criza decât au putut metodele similare ale fascismului în altă parte. Goliciunea de toate promisiunile unei prosperități reînoite, soluția șomajului și atingerea unor standarde mai înalte au fost deja demonstrate. Producția speculativă a creșterii din vara lui 1933 a dus doar la o mică creștere a ocupării forței de muncă și totuși a fost urmată de un colaps rapid, arătând imposibilitatea de a absorbi puterea crescută productivă în condițiile existente, cu excepția „soluției” finale a războiului. Indexul Consiliului Rezervei Federale privind producția industrială (redus la baza din 1928 ca 100) care a crescut de la 54,1 în martie 1933, s-a prăbușit la 65,8 în noiembrie, și doar a crescut la 68,5 în ianuarie 1934.

Sistemul de a reduce cifra oficială a şomajului „în trepte”, așa cum a fost în Germania, prin răspândirea mijloacelor de angajare existente nu înseamnă nici o creștere reală a volumului angajării. Schemele de muncă civilă, deși folosesc sume colosale de bani pentru a da de lucru temporar și pentru a asista astfel la procesul de inflație doar intensifică problema când, din cauza creșterii enorme a volumului datoriei, trebuie să fie diminuate, aruncând milioane de oameni înapoi în șomaj, în timp ce nici un canal permanent de angajare nu a fost găsit. Nivelul salariilor reale a fost redus din cauza creșterii rapide a prețurilor. Federația Americană a Muncii este obligată să raporteze în organul său oficial din ianuarie 1934: “De la criza bancară, venitul mediu săptămânal al muncitorului a crescut cu 7,4 la sută (în octombrie), dar prețurile pe care muncitorul e obligat să le plătească pentru cheltuielile zilnice au crescut mult mai mult decât asta. Prețurile la mâncare au crescut cu 118 la sută (în noiembrie), prețurile pentru îmbrăcăminte și pentru mobilă au crescut cu 26,3 la sută (în noiembrie). Astfel, muncitorul care are o slujbă, o duce mult mai rău decât o ducea când a început anul. Salariul său ar putea fi mai mare, dar înseamnă mai puțin. Salariul său real e mai mic”. (The American Federationist, ianuarie 1934)

În ianuarie 1934, președintele Federației Americane a Muncii, William Green, s-a plâns că încă erau aproape 12 milioane de muncitori care nu au fost absorbiți în angajarea normală, și că „muncitorii pierd constant din cauza creșterilor de prețuri”: “Estimarea noastră arată că sunt 11.690.000 de oameni care caută de lucru, dar nu pot găsi de lucru în serviciile de producție industirale normale… Şomajul e încă peste nivelul din 1932 cu 1.500.000 de oameni. Muncitorii pierd constant din cauza creșterii prețurilor și trebuie să ne așteptăm ca standardele lor de viață să fie reduse și mai mult, pe măsură ce prețurile cresc. Dar în timp ce camuflajul „progresiv” social-reformist al “noului contract” al lui Roosevelt se evaporă cu rapiditate, realitatea tipului de sistem fascist, de capitalism de stat, concentrat în stat și de servitute industrială, rămâne. Așa cum Roosevelt a declarat în mesajul său către Congres din ianuarie 1934: “Am creat o trăsătură permanentă a structurii noastre modernizate industriale, și ea va continua sub supravegherea ei, dar nu sub dictatul arbitrar, chiar al guvernului însuși”. Secretarul pentru agricultură al lui Roosevelt, Wallace, a arătat și mai mult implicațiile acestui proces în pamfletul său intitulat „America trebuie să aleagă”, publicat în vara lui 1934.

În acest pamflet, în cursul căruia el pledează că America trebuie „anual și permanent să reducă pământul agricol cu 25.000.000 de pogoane”, el declară: “Noile tipuri de control social pe care le avem acum în funcțiune sunt aici și vor rămâne aici și se vor extinde în lume şi pe scală națională… Totuși am aplicat în această țară doar începuturile cele mai evident tipului de disciplină socială pe care un naționalism complet determinat o necesită. Trebuie să fim pregătiți să facem sacrificii către un sfârșit cunoscut”. Semnificația regimului lui Roosevelt este mai presus de orice semnificația tranziției la formele fasciste, în special în domeniul economic și industrial. Așa cum editorul de la revista “Current History Magazine” a New York Times, E. F. Brown, scrie: “Noua Americă nu va mai fi capitalistă în vechiul sens, nu va fi nici socialistă. Dacă pentru moment trendul este către fascism, va fi un fascism american, întruchipând experiența, tradițiile și speranțele unui mari națiuni a clasei mijlocii”. (Current History Magazine, July, 1933)

Dar de fapt această fază e tot o tranziție. Așa cum eșecul planurilor de recuperare economică devin vizibile și fac loc noilor forme de criză și răspândesc nemulțumire de masă, și mai ales avansul către război implicit în politica lui Roosevelt se dezvoltă deplin, cerința pentru forme politice corespunzătoare ale fascimului va apărea inevitabil în mod făţiş în Statele Unite.

4. Zilele din februarie și Guvernul de uniune națională din Franța

În Franța, efectele crizei economice au părut să se simtă la început cu încetineală. Dar în ultima perioadă, situația a progresat cu rapiditate extremă, iar chestiunea fascismului a devenit o chestiune arzătoare. Evenimentele din 6-12 februarie 1934 și prăbușirea guvernului Daladier, care a dus la formarea unui guvern de tranziție condus de Doumergue, de uniune națională, au scos la suprafață chestiunea fascismului și semnele din ce în ce mai clare ale îndreptării către o luptă armată directă.

Aceste evenimente sunt de o importanță vitală pentru țările „democratice” occidentale, din cauză că aceste evenimente etalează cu o claritate de cristal două căi alternative – calea așa-zisului „blocului de stânga” sau a democrației liberale burgheze, care duce de fapt la fascism, sau calea frontului unit al clasei muncitoare, de luptă împotriva capitalismului, care e singura care poate învinge fascismul. Care era situația în ajunul evenimentelor din februarie 6-12? Forțele național șovine, fasiste și monarhiste din Franța – care au fost mereu active și ascunse sub aparențe republicane și democratice – s-au acumulat extrem în urma crizei, în special de la ascensiunea hitlerismului, într-o alianță fățișă cu și beneficiind de asistența autorităților de poliție din Paris, cu susținerea presei centrale importante, adică, cu susținerea Statului și capitalului financiar. În același timp, formele guvernamentale au intensificat aceleași puterilor executive și aceeași represiune a muncitorilor obișnuită tuturor guvernelor capitaliste din prezent. Chiar și „The Times”, pe 5 februarie, adică, înainte de evenimentele decisive, a fost obligat să remarce: „Un contrast a fost trasat între represiunea severă a manifestațiilor comuniste și imunitatea de orice pedeapsă pentru demonstranții monarhiști și ziarele monarhiste, care au incitat direct cititorii să iasă la răzmerițe pe străzi”. Asta se întâmpla sub un guvern „de stânga” burghez, menținut la putere de sprijinul Partidului Socialist. Majoritatea din parlament era o majoritate „a unui cartel de stânga”, constând din Partidul Socialist și grupări burgheze „de stânga”. Acest guvern burghez „de stânga” (anterior sub Chautemps, apoi sub Daladier) a fost foarte discreditat de unul dintre desele și tipicele scandaluri financiare și de poliție, scandalul Stavisky, care a fost utilizat de forțele reacționare pentru a promova propaganda împotriva regimului parlamentar și pentru a pregăti un guvern de concentrare (uniune) națională, la fel cum și criza francului a fost folosită în același scop în 1926. După demiterea șefului poliției, Chiappe, care era cunoscut ca fiind mână în mână cu elementele monarhiste și fasciste, au fost făcute pregătiri pe față și au fost proclamate în presa principală pentru o răzmeriță şovină pe 6 februarie, care avea să servească ca încercare preliminară de forță și ca lance a avansului fascist. Care a fost linia guvernului Daladier și a „stângii democratice” în fața acestei provocări? Partidul Socialist a acordat votul de încredere guvernului Daladier, în guvernul de „stânga” burghez, ca apărător al „democrației” împotriva fascismului.

Pe baza susținerii lor, guvernul Daladier a primit o majoritate parlamentară substanțială de 360 to 220 în seara critică din 6 februarie. Împotriva acestei linii, Partidul Comunist, care a abordat Partidul Socialist pentru a forma un front unit împotriva fascismului în martie 1933, dar a fost refuzat, a făcut apel la un front de unitate de jos în sus, a chemat muncitorii pe străzi, împotriva atacului fascist, și prin sindicate a început să facă agitație pentru o grevă generală împotriva amenințării fasciste. Cele două linii acum aveau să primească demonstrația lor practică în evenimentele care au urmat. Guvernul Daladier a masat forțe militare masive în Paris în zilele dinainte de 6 februarie. Dar a acționat de fpat împotriva fascismului? Liderii fasciștilor și monarhiștilor au avut voie să-și ducă la îndeplinire pregătirile în libertate deplină. Anterior, în ajunul demonstrațiilor pentru o zi a muncii comunistă, 3000 de lideri comuniști fuseseră arestați în Paris cu scopul de a schilodi organizarea demonstrației. În ajunul acestei demonstrații reacționare nici un lider fascist sau monarhist nu a fost atins. Organizatorii reacțiunii au primit libertatea de a incendia, distruge și vandaliza clădirile guvernamentale și de a lua cu asalt Camera Deputaților. Nici o forță adecvată nu a fost trimisă de stat împotriva lor; poliția a fost inactivă; „Gărzile Republicane” și „Gărzile mobile” au primit constant comanda să se retragă și să facă loc gloatei burgheze; doar în ultimul moment, când aproape au ajuns la Cameră și demonstranții burghezi au început să tragă cu pistoale, „Gărzile mobile”, nu din ordinul ofițerilor, ci din instinct de apărare, au tras și ele, și în jur de o duzină de nătărăi ai reacțiunii și de trecători au fost uciși. Comisia de anchetă care a urmat a stabilit că împușcăturile au început din partea demonstranților fasciști și au fost menținute timp de o jumătate de oră înainte ca primul foc de ripostă să fie tras din partea forțelor guvernului; și că nici un ordin nu a fost dat de nici un ofițer, ci cei din gărzile mobile au început spontan să tragă în apărare, și au primit imediat ordinul de la superiorii lor să înceteze focul. Urmarea acestui incident este instructivă pentru viitorul democrației parlamentare. Imediat după acest incident, chiar a doua zi, pe 7 februarie, guvernul Daladier, care tocmai obținuse o majoritate parlamentară copleșitoare, a demisionat, și a fost instalat, în aplauzelor presei milionarilor, guvernul Doumergue de uniune națională, cu semi-fascistul Tardieu plasat într-o poziție strategică. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce a existat această capitulare a guvernului legal cu o majoritate parlamentrară în fața ofensivei de stradă a fascismului?

Această întrebare este de o importanță crucială pentru țările „democratice” occidentale unde încrederea în „instituțiile democratice” ca apărarea împotriva fascismului este încă predicată. De ce Daladier, „campionul democrației” și reprezentantul ales al socialismului francez, a demisionat imediat înainte ce o ofensivă extra-parlamentară fascistă a fost declanșată? Unde a mai era atunci „suveranitatea Parlamentului”, „legea și ordinea”, sau „voința alegătorilor” și toate nimicurile scrise pe hârtie de democrația burgheză? Au zburat pe fereastră, au fost luate de vânt, imediat ce capitalul financiar a dat ordinul în direcția opusă. Majoritatea parlamentară ar putea vota un lucru, dar capitalul financiar a comandat altceva, iar capitalului financiar trebuie să i se supună inclusiv și reprezentanții majorității parlamentare. Guvernul Daladier a emis o explicație, a susținut că a demisionat „pentru a evita o vărsare de sânge și mai mare”: „Guvernul, deși era responsabil de menținerea ordinii, a refuzat să asigure ordinea prin angajarea unor măsuri excepționale, care ar fi putut rezulta în acțiune represivă și în vărsare de sânge și mai mare. Guvernul nu a dorit să folosească soldații împotriva demonstranților, și din acest motiv a trebuit să plece din funcție”.

Ipocrizia transparentă a acestei „explicații” este vizibilă. Ca și cum, vreun guvern francez burghez a ezitat vreodată să folosească cea mai mare violență împotriva manifestanților din clasa muncitoare, folosind nu doar soldații împotriva muncitorilor, ci și organizând operațiuni miliare totale împotriva lor, așa cum s-a întâmplat în noaptea de lupte mult mai serioase din 9 februarie, în aplauzele întregii prese burgheze. Daladier a demisionat nu pentru că era un pacifist, ci pentru că era o marionetă a capitalului financiar și nu avea de ales. Daladier a demisionat pentru că a fost obligat de forțele reale ale statului, față de care majoritatea parlamentară era folosită doar pentru a fi pusă în vitrină. Ce altceva putea face? Chiar dacă ar fi dorit să lupte, nu avea nici o forță de partea lui. Poliția era în mâinile reacțiunii, statul general al armatei aparținea reacțiunii, s-a relatat că mareșalul Lyautey amenințase că va duce armata în Paris dacă va exista cea mai mică încercare de rezistență din partea majorității parlamentare. El era o marionetă deplorabilă și neajutorată la fel ca Asquith în Ulster. Dacă ar fi dorit să lupte, putea face un singur lucru – să dezvăluie publicului întregul complot, și să facă apel la masele proletare, la soldații obișnuiți, să reziste. Dar asta ar fi însemnat să lase liberă revoluția proletară de care el se temea la fel de mult ca oricare din blocul național sau dintre fasciști. În sinea lui, el era unul dintre aceștia, toată aparența de liberal democrat nu era decât o păcăleală pentru electorat. Știa care e datoria sa. A plecat în tăcere. Odată cu el, întregul castel de nisip al democrației burgheze, al apărării „democratice” împotriva fascismului, al „democrației împotriva dictautrii”, întreaga linie social-democrată s-a prăbușit în bucăți. Linia „cartelului de stânga”, a Partidului Socialist francez, a „apărării” democrat-parlamentare împotriva fascismului s-a dovedit că a pavat calea pentru avansul fascismului, pentru un guvern al Dreptei, pentru o dictatură intensificată împotriva muncitorilor, atât de mult că Partidul Socialist, după expunerea incriminatorie din 6 februarie, a fost obligat să țină un spectacol de cuvinte pentru a face apel la un front unit și pentru a susține greva generală împotriva fascismului, când nu mai era posibil să țină în frâu muncitorii cu amăgirea „democratică”.

În discursul în care le-a cerut iertare celor care l-au votat, pe 8 aprilie, Daladier a admis că era conștient că o întreagă lovitură contra-revoluționară era pregătită pentru 6 februarie: „Organizațiile fasciste au fost mobilizate pentru a forța o intrare în Cameră, pentru a proclama căderea Parlamentului și pentru a impune o dictatură”. Documente autentice dovedesc asta și apelurile directe la insurecție au fost puse în mâinile comisiei de anchetă. De ce atunci guvernul de stânga, democratic, având aceste informații nu a luat nici o măsură? De ce acești „democrați”, atât de nemilos riguroși împotriva celui mai mic semn de activitate comunistă, făcând arestări și suprimând în toate părțile, nu a mișcat un deget față de presa fasicstă care cerea pe față insurecție? Nu a putut răspunde la aceste întrebări. Dimpotrivă, e nerăbdător să ne arate că nici o măsură de apărare serioasă nu a fost luată: „A fost dovedit că în nici un moment nici un ordin de a se trage nu a fost dat de guvern. Nici o singură mitralieră, nici o singură pușcă, care a fost în mâinile „gărzilor mobile” sau ale poliției nu a primit acest ordin”. De ce guvernul, ales de o majoritate parlamentară, nu a luat nici o măsură pentru a se menține împotriva fascismului, ci în schimb a demisionat imediat în ciuda faptului că avea majoritate parlamentară? El admite că această întrebare este perplexă pentru „opinia republicană”: „Opinia republicană este uluită că guvernul a trebuit să demisioneze pe 7 februarie în loc să se mențină la putere, din moment ce avea majoritatea în Parlament”. Dar nu are nici un răspuns. Fumegă și se împiedică la această întrebare. Îi acuză pe alți miniștri că ar fi vrut să cedeze. Îl acuză pe președinte că a insistat asupra demisiei sale. Sugerează că ar fi fost dificultăți legale în calea luării unor măsuri concrete, arestărilor, proclamării legii marțiale: ar fi semnat președintele decretul? l-ar fi susținut parlamentul? Ca și cum ar fi fost o dificultate de moment sau o ezitare în a duce la îndeplinire orice măsură, dacă ar fi fost muncitorii și nu fasciștii care ar fi avansat în formații armate să ardă clădirile guvernului, să invadeze Camera Deputaților și să proclame o dictatură. În final, încheie cu aceeași scuză penibilă: i-a părut mai bine să demisioneze decât să riște o vărsare de sânge și mai mare.

Acesta este cântecul de lebădă al democrației parlamentare, regimul însetat de sânge împotriva muncitorilor, al vărsării de sânge nelimitată în războiul imperialist, dar fără dinți și neajutorată împotriva fascismului și reacțiunii. Pe 6-7 februarie 1934, democrația parlamentară din Franța și-a semnat condamnarea la moarte. Demonstrațiile fascist-monarhiste din 6 februarie au fost în realitate doar o ofensivă preliminară a reacțiunii, cu scopul de a ascunde și de a învinge reala rebeliune a nemulțumirii maselor, apariția mișcării clasei muncitoare împotriva căreia guvernul unei dictaturi intensificate a fost necesar. De aici caracterul particular al manevrei prin care a fost instalat guvernul de unitate națională.

Întreaga semnificație a acestui proces – prima pregătirile preliminare sub acoperirea guvernului de „stânga” Daladier, și masarea militară de artilerie și de trupe de către acest guvern cu susținerea socialiștilor și apoi, la un moment critic, înlocuirea acestui guvern de către un guvern de dreapta de unitate națională – a fost arătată în zilele care au urmat lui 6 februarie, pe măsură ce clasa muncitoare a intrat din ce în ce mai mult în acțiune. Bătăliile de vineri, 9 februarie, când demonstrațiile comuniste au fost interzise de către guvern, și muncitorii au luptat pentru posesiunea străzilor, le-au depășit enorm ca răspândire pe cele din 6 februarie, și au fost transformate într-o operațiune militară totală de către guvern: 23.000 de soldați și 14.000 de polițiști au fost trimiși în acțiune împotriva muncitorilor. „În contrast cu noaptea de marți (6 februarie), când poliția a oferit o resistență cu jumătate de gură față de manifestanții fasciști și regaliști, până când a fost prea târziu, orașul a fost transformat într-un front de luptă”. (Daily Herald, 10 februarie 1934)

Dictatura capitalistă nu are scrupule acum să „folosească mijloace excepționale” sau „să foloseacă soldați împotriva demonstranților”. Dar forța rezistenței clasei muncitoare a fost de așa natură că a reușit să oprească pentru moment primul val al atacului fascist. Asta a fost arătat și mai mult în greva generală din toată țara din 12 februarie. Sloganul comunist pentru greva de 24 de ore a primit o asemenea susținere masivă din partea maselor, că sindicatele reformiste au fost obligate să îl preia formal, chiar dacă au încercat să saboteze executarea lui, mergând până acolo încât să îl transforme în instrucțiuni (pentru muncitorii de la calea ferată) de a sta în grevă 15 minute sau „1 minut”. Dar greva și demonstrațiile frontului unit care au însoțit-o au câștigat de partea lor copleșitor susținere în toată țara. Calea reală a luptei împotriva fascismului a fost astfel demonstrată. Forța din ce în ce mai mare a frontului unit al clasei muncitoare de luptă în Franța a fost dovedită deplin ca fiind singura putere a luptei împotriva apariției ofensivei fasciste a capitalului financiar francez. Guvernul de unitate națională din Franța este expus ca un guvern tipic de tranziție către ascensiunea fascismului. Funcțiile sale ar putea fi sumarizate astfel: prima, prin concentrarea tuturor forțelor de a contracara și învinge valul în creștere al nemulțumirii clasei muncitoare, a doua în perspectiva forței rezistenței clasei muncitoare, de a acoperi manevrele mult prea fățișe fasciste cu o aparență de „calmare” și „protejare” a instituțiilor parlamentare democratice; a treia, de a duce la îndeplinire o ofensivă dură împotriva clasei muncitoare, cerută de capitalul financiar, așa cum s-a demonstrat în campania de tăiere a veniturilor oamenilor; și a patra, de a oferi o acoperire sub care forțele fasciste pot duce la îndeplinire pregătirile pentru un atac mai susținut. Astăzi, forțele fasciste și monarhiste duc la îndeplinire în mod activ pregătirile armate, și vorbesc pe față de o viitoare lovitură de stat. Acestea sunt indicii care arată că vor urma conflicte critice în viitorul apropiat în Franța.

5. Începuturile mișcărilor fasciste

În 1905, Milner, unul dintre liderii mult mai vizionari ai vechiului imperialism britanic, a descris într-o scrisoare privată singura speranță pe care o putea vedea pentru salvarea stăpânirii burgheze: „Poate un mare șarlatan politic, un bufon, un mincinos, un orator gălăgios și un favorit popular în multe alte privințe, poate o să apară acest tip de individ, care totuși să nu fie om de stat, combinația nu e imposibilă, și care, după ce va obține puterea prin acte populare, să o folosească în beneficiul nostru, al intereselor naționale. Nu prea sunt șanse pentru așa ceva, dar nu văd nimic altceva”. (Milner, scrisoare către dna Edward Cecil, The Milner Papers, Vol. II, 1899-1905)

Aici, vedem burghezia în mod conștient grupându-se în forme fasciste, cu mult înainte ca fascismul să fi fost recunoscut ca atare sau să fi ajuns la putere. Faptul că o asemenea descriere fidelă cu realitatea a unui Hitler sau Mussolini ar fi putut fi concepută cu un deceniu înainte începe să se arate ca o confirmare șocantă a cât de puțin personalitatea este cea care generează istoria, și cât de mult, mai degrabă istoria este cea care cere o anumită personalitate la un anumit moment. Fascismul nu a venit pe lume din cauză că „a apărut un lider”. Dimpotrivă, din cauză că burghezia are nevoie de fasicsm, „un lider” a fost creat din materialul care a putut fi găsit. Acest lucru e de o importanță majoră cu privire la dezvoltarea mișcărilor fasciste din Marea Britanie, Franța și Statele Unite, unde încă există anumite dificultăți în găsirea unui „lider” potrivit cu calificări suficiente populare (în Marea Britanie, un asemenea candidat există cu certitudine, dar e ales din rândul plutocrației). Dezvoltarea unei mișcări fasciste specifice este un proces complicat, care implică testarea pe teren în mod considerabil a mișcărilor reale, înainte ca o tehnică de succes să fie găsită. Doar naivii vor râde la ciudățenia acestor etape embrionice, și nu își vor da seama de caracterul șarpelului care este incubat. Cristalizarea fascismului într-o singură mișcare principală a durat peste 10 ani în Marea Britanie și nu a putut ajunge la forma sa finală, procesul încă este incert în Franța, din cauza complicațiilor speciale ale existenței vechii monarhiste „Action Francaise”, care este mai puternică până acum decât mișcările care se nasc și care sunt pur fasicste și ar putea încă să le domine; în Statele Unite situația este încă în primele faze ale confuziei. Mai important în această fază inițială decât mișcările fasciste specifice sunt tendințele directe din cercurile conducătoare ale burgheziei către fascism deschis, și prin urmare către crearea unei mișcări fasciste sau către susținerea celei mai eficiente mișcări fasciste care există deja. Aceste expresii directe de susținere pentru fascism trebuie găsite din abundență printre liderii burgheziei din Marea Britanie, Franța și Statele Unite. Conexiunile strânse ale cercurilor burgheze britanice cu fascismul italian și cu hitlerismul sunt notorii. Mussolini nici nu terminase loviutra de stat că a și fost decorat, în mod ostentativ, de regele britanic, în 1923, cu ordinul de mare comandor al Bath ca o răsplată pentru serviciile sale aduse contra-revoluției (corespunzând titlului similar de grad mai mic oferit lui Denikin care a eșuat în contra-revoluție). Relațiile intime dintre Chamberlain și Mussolini au fost exprimate în mod repetat cu o fervoare care nu era doar dictată de cerințele politicii externe. Vizitele trimișilor hitlerismului la sediile conservatorilor britanici au fost relatate deja îninate de ascensiunea la putere a lui Hitler. Churchill a declarat public, vorbind în Mecca din Roma în 1927, susținerea sa față de fascism: „Dacă aș fi fost italian, cu siguranță aș fi fost cu totul de partea ta de la început până la sfârșitul luptei victorioase împotriva poftelor bestiale și pasiunilor leninismului. (Churchill, discurs ținut în fața fasciștilor din Roma, ianuarie 1927, citat în Salvemini, The Fascist Dictatorship, p. 20)

Mond, sfântul patron al congresului sindicatelor și co-autor al rapoartelor Mond-Turner pentru cooperarea de clasă, nu a fost mai puțin deschis în recunoașterea fascismului și a explicitei sale mărturisiri că scopul său în negocierile de pace industriale cu Congresul sindicatelor era îndreptat către același interes pe care îl avea și fascismul.

Mărturisirea sa, făcută și în Roma (altarul unde inimile oamenilor de stat britanici și convervatori se deschid astăzi) în 1928, a fost într-adevăr atât de explicit, așa cum a fost relatat în presa britanică, că prin urmare a încercat să se lepede de el și să susțină că ar fi fost o „sinteză” scoasă din context și o „versiune incorectă” a remarcilor sale. „Referirile mele la fasicsm”, a scris el, „erau cu totul limitate la aplicarea sa în Italia”. Relatarea, așa cum a fost publicată în Daily Herald, spunea: „Admir fascismul pentru că este un succes în aducerea păcii sociale”, a spus Sir Alfred Mond într-un interviu în Roma, ieri, raporat de Exchange. „Am lucrat de ani de zile către același drum în domeniul industrial din Anglia… Fascismul tinde către realizarea idealurilor mele politice, și anume, de a face ca toate clasele să colaboreze cu loialitate”. (Daily Herald, 12 mai 1928.)

(Vezi Raportul Congresului sindicatelor din 1928, p. 215, sau negarea parțială a lui Mond și p. 412 pentru apărarea uluitoare din partea lui Citrine a dreptului lui Mond de a fi fascist și în favoarea alianței sindicatelor cu Mond, chiar și când Mond era fascist: „Presupunând că declarația ar fi fost adevărată, și că s-ar fi asociat cu fascismul, ar fi fost un teren logic pe care să purtăm această discuție”.)

Susținerea presei Rothermere și Beaverbrook față de Hitler și Mussolini și cerințele pentru un „Hitler britanic” sunt notorii și au culminat cu susținerea directă acordată de presa Rothermere mișcării fasciste britanice. De o importanță specială sunt recentele evoluții ale lui Diehard și revoltei dreptei din interiorul Partidului Conservator, reprezentat de Churchill, Lloyd și alții.

Sub forma bătăliei împotriva lui Baldwin, și în special asupra chesiunii Indiei, este dusă bătălia de către o opoziție din ce în ce mai deschisă față de instituțiile parlamentare democratice, iar sediul conservatorilor este presat enorm să mențină controlul în interiorul partidului pentru faza în prezent mult mai precaută a politicii oficiale burgheze (S-ar putea observa că între 1933 și 1934 Diehard sau opoziția au votat asupra chestiunii Indiei la Consiliul central al asociațiilor conservatoare având o treime din voturi). Churchill, vorbind în fața comisiei comune de anchetă asupra reformei constituționale din India din octombrie 1933, și opunându-se extensiunii chiar a mascaradei „instituțiilor democratice” pentru India, a folosit ocazia pentru a se referi la instituțiile democratice ca „acum căzând în disputa generală din lumea occidentală”. „The Times”, scriind despre revolta împotriva lui Baldwin din partidul Conservator, observă atât linia ei anti-democratică și posibilitatea victoriei sale: „Că „Baldwinismul” ar fi urmat de o formă de „Diehardism”- dictatorială sau birocratică sau pur comercială – este aproape neîndoielnic dacă acești nemulţumiţi vor obține ce vor. Și chiar ar putea obține ce vor”. (Times, 17 octombrie 1930)

Această evoluție este de o importanță specială pentru că, atunci când se ajunge la detalii, e de departe o certitudine că un Churchill sau un Lloyd vor permite ca conducerea să fie trecută în mâinile unui Mosley.

(* De altă parte a aripii „progresive” a burgheziei merită menționată susținerea fascismului liberal de către H. G. Wells și G. Bernard Shaw, care fac propagandă activă în numele fascismului, ceea ce a făcut ca ei să fie lăudați ca patroni ai fasciștilor britanici (The Fascist Week, 23 februarie – 1 marite 1934, referitor la „G.B.S. on the Brink -Will He Ever Wear a Blackshirt?” și semnul de întrebare din partea lui Shaw în slăvirea lui Mosley ca motto a cărții sale oficiale B.U.F.: „Oswald Mosley and British Fascism”.)

Tendințe similare și expresii care se îndreaptă mai mult sau mai puțin deschis către fascism ar putea fi observate în rândul oamenilor de stat și industriașilor din Statele Unite și Franța. Astfel, Gary, regele United States Steel, a declarat la Congresul Camerei de Comerț Internațional din 1923 (Observer, 1 aprilie 1923): „Am duce-o mai bine dacă un tip ca Mussolini ar fi la putere aici”.

Propaganda din trecut a școlii lui Belloc-Chesterton (împotriva parlamentarismului, împotriva finanțelor, împotriva marxismului, împotriva pacifismului și împotriva evreilor, pentru naționalism, pentru mica proprietate etc) a fost deplin fascistă în mediile academice – deși apariția ulterioară a întregului lor program cu acuratețe citat de catolicul Hitter nu a fost apreciată de acești virulenți anti-prusaci.

Iar fostul ambasador al Statelor Unite la Berlin, J. W. Gerard, a declarat, ridicându-l în slăvi pe Hitler: „Hitler face foarte mult pentru Germania, unificarea germanilor, distrugerea comunismului, antrenarea tinerilor, crearea de către el a unui Stat Spartan animat de patriotism, distrugerea guvernului controlat de parlament, atât de nepotrivit pentru caracterul german, protejarea de către el a dreptului de proprietate privată – toate sunt toate lucruri foarte bune și la urma urmei ce fac germanii pe teritoriul lor e treaba lor, cu excepția unui singur lucru: persecutarea și expulzarea evreilor”. (New York Times, 15 octombrie 1933)

Exemple abundente ar putea fi citate și din presa de dreapta din Franța care a arătat o admirație plină de invidie față de Hitlerism. Dacă ne întoarcem de la aceste tendințe care se acumulează la mișcările specifice și organizate fasciste, trebuie să remarcăm că în perioada recentă mișcările direct fasciste s-au dezvoltat rapid și cu proeminență în Marea Britanie și Franța, precum și în țări mai mici cum ar fi Belgia, Olanda, Suedia, Elveția etc. În Statele Unite, procesul evoluției lui Roosevelt încă pregătește terenul pentru fascism, iar chestiunea organizării direct fasciste este pentru moment, în principal, o chestiune a tendințelor confuze și începuturilor, cum ar fi cămășile de argint „Silver Shirts”, cămășile maronii „Khaki Shirts”, revigorarea Ku Klux Klan, mișcarea fascistă a lui Dennis, etc.. Din aceste tendințe o organizare mai dezvoltat fascistă se poate aștepta să apară cu rapiditate. Dar situația din Marea Britanie și Franța este deja considerabil mai avansată; și în etapa prezentă situația din Marea britanie și Franța este de o importanță crucială pentru viitorul evoluluției fascismului în țările imperialist occidentale. În Franța, am văzut deja cum evenimentele din februarie 1934, care au dus la căderea guvernului Daladier și la stabilirea guvernului de unitate națională, au scos chestiunea fascismului brusc și acuit în față și au dus la o creștere rapidă a organizațiilor fasciste. Situația este complicată în Franța de existența în paralel a monarhistei „Action Francaise” și a organizațiilor niciodată direct fasciste. Vechea „Action Francaise”, cu găștile ei de huligani, „Camelots du Roy”, a fost original fondată în 1898 ca o organizație naționalistă și antisemită, și ulterior a devenit monarhistă.

Având conexiuni strânse cu conservatorismul de dreapta și beneficiind de protecția semi-oficială pentru propaganda sa violentă și fără restricți, a avut o forță considerabilă printre organizațiile de drepta, dar fiind un corp reacționar rigid, doctrinar, monarhist, separându-l explicit de principiile fascismului, deși era foarte similar cu fascismul și în doctrină și în practică, doar că nu accepta tehnica sa tipic social-demagogică. Numeroasele organizații fasciste nu s-au coagulat într-un singur partid. Încercarea anterioară de a forma un asemenea partid, „Faisceau” stabilit de Georges Valois în 1925, nu a reușit. Astăzi organizații principale mai mult sau mai puțin explicit fasciste sunt „Jeunesses Patriotes”, fondată de Taittinger în 1924, și gruparea semi-militară „Croix de Feu” (o organizație a foștilor soldați din armată, dar de fapt recrutați din toate organizațiile de tip militar), condusă de colonelul de la Roque, fondată în 1927 cu subvenții de la Coty, și având câteva mii în primii ani, dar ajungând din februarie susținând că ar avea 150.000 membri. Mai sunt și alte organizații minore și grupări, cum ar fi „Mouvement National Populaire” în jurul „Action Nouvelle”. Despre puterea de luptă a acestor organizații, corespondentul din Paris al Manchester Guardian relatează: „The Croix de Feu”, the „Jeunesses Patriotes”, the „Action Francaise” și alte organizații reacționare nu au probabil mai mult de 25.000 până la 30.000 de „combatanți” în Paris. Cu toate acestea, dacă această forță ar fi înarmată, ar fi suficient de impresionată, chiar dacă când putea face puțin în cazul în care ar fi confruntată de poliție și de armată. Dar există doar un pericol ca la un moment critic ambele, și poliția și armata, să fie de partea lor, sau în orice caz neutre”. (Manchester Guardian Weekly, 23 martie 1934)

În același timp, din partea „socialiștilor” s-a dezvoltat o organizație, „neo-socialiștii” sau, așa cum s-au numit pe ei înșiși, „Partidul Socialist al Franței” condus de Marquet. Acest grup a fost, până în toamna lui 1933, o aripă de dreapta în interiorul Partidului Socialist, și sub influența victoriei hitlerismului a ieșit în față cu un nou program, atacând vechile concepții de internaționalism și baza proletară a socialismului, insistând asupra nevoii de a construi pe baza „națiunii” și de a apela la clasa de mijloc și la „tineret” și insistând asupra necesității „autorității” „unui stat puternic”, a „ordinii”, a „disciplinei”, a „acțiunii” etc.

Astfel, perspectiva era de fapt doar o tendință în evoluție și explicit declarată ca fiind bazată pe social democrație, marcată de o puternică influență fascistă; iar dezvoltarea acestei tendințe a fost unviversal recunoscută ca o evoluție către fascism.

În toamna lui 1933, acest grup s-a rupt din Partidul Socialist Francez pentru a forma Partidul Socialist al Franței iar liderul său, Marquet, s-a alăturat guvernului de unitate națională când acesta a fost format.

În Marea Britanie, situația nu a ajuns la aceeași intensitate ca în Franța, dar un nou format Partid Fascist, chiar dacă nu destul de puternic, a fost constituit începând din 1932, în Uniunea Fasciștilor Britanici, condusă de Mosley.

Organizațiile rivale mai mici sunt astăzi de o importanță minoră; s-ar putea lua notă de febril anti-semita Ligă Fascistă Imperială, și de cămășile Brune/verzi („Greenshirts”), original o mișcare folosită ca monedă de schimb, cu un caracter mai mult sau mai puțin pronunțat fascist, deși negând de formă fascismul. Uniunea Fasciștilor Britanici, deși nu a ajuns în mod necesar în forma finală, și-a stabilit poziția din două motive: primul, și în principal, din cauza sprijinului financiar copleșitor primit de la surse foarte influente; și în al doilea rând, din cauza originii istorice care stă la esența Partidului laburist și a Partidului Independent Laburist, pe când încercările anterioare rămăseseră doar niște mișcări ale unor generali retrași și ale unor reacționari suburbani. Mișcarea anterioară, „British Fascisti” care a apărut în 1923, formată de cercurile din jurul Ducelui de Northumberland și cu susținerea ziarului său „The Patriot”, a fost recunoscută legal de guvernul laburist: „Legalitatea acestei organizații a fost oficial recunoscută de ultimul guvern laburist, prin legalizarea Asociației ca „The British Fascisti”. (General Blakeney, președintele British Fascisti, în The Nineteenth Century, ianuarie 1925)

Generalul de brigată R. B. D. Blakeney, președintele organizației, a fost anterior managerul general al Căilor Ferate Egiptene. Comandantul său pentru zona Londra a fost generalul de brigadă Sir Ormonde Winter, K.B.E., iar vicepreședintele său a fost amiralul Admiral J. C. Armstrong.

(Încercarea ulterioară de a forma United Empire Party, Partidul Unit al Imperiului, lansată cu susținerea lui Rothermere și Beaverbrook Press în anii 1930 a fost în egală măsură dominată de generali: „Consiliul este aproape în totalitate compus din ofițeri militari, și experiența lor în chestiuni politice sau organizare este, cu două excepții, neglijabilă”. – Morning Post, 13 septembrie 1930).

Aceste organizații care aspirau spre fascism nu aveau nici o înțelegere a conexiunilor necesare pe care le aveau laburiste și nici a tehnicilor social-demagocice ale fascismului. British Fascisti a proclamat cu toată simplitatea obiectivul „de a asigura, practic și dacă e necesar, apărarea militantă a Majestății sale Regele și a Imperiului”. O circulară emisă ulterior a explicat rolul celor două ramuri, Unitatea Bărbaților și Unitatea Femeilor: „Pe timp de pace, ambele filiale se vor ocupa de propagandă, recrutare și organizare contra-revoluționară. Dacă există amenințarea unei revoluții sau a unei greve generale, Unitatea Bărbaților va forma o Forță Activă, iar Unitatea Femeilor va forma o Forță Auxiliară”. Este evident că pe baza acestei ingenuoase „contra-revoluții”, declarată în mod deschis, nici o mișcare de masă fascistă nu putea fi construită. Mișcarea a câștigat un anumit nivel de atenție în perioada care a precedat greva generală, în special din cauza faptului că era semi-oficial recunoscută de poliție, iar membrii săi erau recrutați în forțele de poliție, având un corp propriu, conduși de proprii lor ofițeri. Nu a obținut o influență politică și după greva generală a căzut în obscuritate.

Principala semnificație a mișcării lui Mosley a fost faptul că originea sa venea direct din interiorul Partidului Laburist. Mosley, după ce-a făcut parte din partidul conservator în parlament, a intrat în partidul laburist în 1924. Pe baza unei mari averi și a relațiilor influente, a avansat cu o extremă rapiditate, de neatins pentru un om obișnuit din clasa muncitoare, într-o poziție de comandă în acel partid, care este notoriu că e foarte deschis către puterea banilor și către relațiile cu burghezia, și care oferă locurile în parlament adesea oferite ca o licitație pentru cel care dă mai mult (nu mai puțin de 50 de locuri au fost oferite lui Mosley în același an în care a intrat în partid). În 3 ani, a fost ales în executivul partidului laburist în 1927, cu un vot mai mare decât Herbert, Morrison, și în 1928 a fost reales, strângând 2.153.000 de voturi. A fost numit ministru al muncii în guvernul din 1929, și în 1930 a demisionat pe motiv de inactivitate; trebuia să se ocupe de șomaj. Ca ministru, a produs memorandumul Mosley, care a fost prima sa ciornă către o politică fascistă, adică, o politică activă, fățișă, non-socialistă, de largă perspectivă a reconstrucției capitaliste. Această politică, nu din cauza caracterului ei non-socialist, ci din cauza caracterului ei activ, nu a fost susținută de conservatori, nu are nimic de-a face cu linia partidului laburist, care a și încercat să o îngroape. Mosley a apelat la Conferința Partidului Laburist din 1930 și a avut 1.046.000 de voturi împotrivă și 1.251.000 pentru poziția sa în executiv. A fost reales în executivul partidului laburist, și astfel de fapt a trecut direct din executivul partidului laburist în organizația Noului Partid sau a Partidului Fascist în 1931.

Pentru baza originală mai largă politică și influența lui Mosley (în contrast cu generalii care au eșuat în încercările fasciste anterioare) și lansarea sa pe frontul politicii de masă, este astfel necesar să mulțumească Partidului Laburist și Partidului Independent Laburist care în acest mod caracteristic au jucat rolul de social-fascism. În timp ce partidul comunist singur de la început a avertizat corect asupra tendințelor fasciste implicite la Mosley (care la început a încercat să le nege), politicienii de stânga ai partidului laburist s-au raliat în susținerea sa și i-au ajutat campania. Noul Lider, The New Leader, organul Partidului Independent Laburist, a scris despre Memorandumul lui Mosley: „În principal, așa cum se știe, schema sa urmează liniile partidului independent laburist”. (New Leader, 10 octombrie 1930)

Brockway a scris: „În privința ideilor, între grupul I.L.P. și gruparea mai mică a lui Mosley există foarte multe lucruri în comun… Nu peste mult timp, ne putem aștepta să vedem o revoltă din partea membrilor mai tineri din cele trei partide împotriva metodelor și spiritului celor bătrâni (Brockway, “The Ferment of Ideas,” New Leader, 7 noiembrie 1930) Manifestul Mosley din decembrie 1930, care deja oficial a respins socialismul („chestiunea imediată nu e o chestiune legată de deținerea proprietății, ci de supraviețuirea industriei britanice”) și a cerut o Dictatură a Celor Cinci pentru a implementa un program capitalist agresiv, a fost semnată de 17 parlamentari laburiști, inclusiv cinci ai I.L.P. împreună cu A. J. Cook.

(Numele celor 17 parlamentari laburiști care au semnat Manifestul lui Mosley, care a fost punctul de plecare al fascismului britanic au fost, pe lângă Mosley și soția sa: Oliver Baldwin, Aneurin Bevan, W. J. Brown, Dr. R. Forgan, J. F. Horrabin, M. Phillips Price, E. J. Strachey, J. Batty, W. G. Cove, J. Lovat Fraser, S. F. Markham, J. McGovern, 1. J. McShane, H. T. Muggeridge și C. J. Simmons.)

Când Noul Partid, primul pas categoric către formarea unui Partid Fascist, a apărut în primăvara lui 1931, era format din șase parlamentari laburiști și un parlamentar conservator, și făcea apel său către „masa de bărbați și femei patrioți care sunt hotărâți să treacă la acțiune”. Evoluția finală și fățișă din pântecul Fascismului Social către Fascism a avut loc pe parcursul anului 1931. După eșecul lui Ashton în alegeri pentru impunerea Noului Partid în aprilie 1931, scrie Strachey (Menace of Fascism, p. 161), „Mosley a început tot mai mult să folosească cuvântul Fascism în discuțiile private”. În mai 1931, potrivit Daily Express (18 mai 1931), Mosley, la o întâlnire la sediul Noului Partid, „a vorbit despre nevoia de disciplină: s-a căzut de acord în general că sunt multe lecții pe care Noul Partid trebuie să le învețe de la Hitlerism”.

Major Baker, secretarul politic al lui Mosley, într-un interviu pentru același jurnal a declarat: „Este adevărat că bărbații tineri care se strâng în jurul nostru sunt studenți de la Oxford și absolvenți. Cei mai mulți sunt atleți. Bărbații din jurul nostru în multe cazuri sunt proprietari de motociclete. Se vor forma în brigăzi batalioane motorizate care vor descinde într-un anumit loc”. Potrivit Daily Herald (6 iunie 1931), o misiune, constând din maiorul Major Thompson, D.S.O., and L. J. Cumming (fostul secretar de propagandă al federației din vestul Londrei al I.L.P.) a fost trimisă în Germania să studieze metodele naziștilor. Mosley, relatează The Times (2 martie 1931), „așa cum s-a înțeles, a colectat un considerabil fond de finanțare, nu de la socialiști, desigur”.

Sursa exactă din care au fost obținute venituri pentru a finanța aceste activități nu a fost cunoscută, dar era evident că susținerea financiară substanțială venea din mai multe surse decât din averile private ale liderului și din cotizațiile membrilor.

Detaliile acestei evoluții sunt importante pentru a arăta într-o formă clasică clară strânsa legătură dintre Fascismul Social și Fascism. Ultimul pas în acest proces a avut loc în 1932, când numele Fascist a fost adoptat pe față și Noul Partid (așa cum comuniștii au prevăzut de la început) a fost transformat în Uniunea Britanică a Fasciștilor. Declarația de politică, Marea Britanie, a lui Mosley a fost proclamată și ea repetă într-o formă foarte sumară trăsăturile familiare ale economiei de tip fascist şi politicii discutate în capitolele anterioare, cu accentul pus asupra politicii economice (“Stat corporatist”, arbitraj obligatoriu, „protecție științifică”, reglementarea producției, comerț, salarii, prețuri, și investiții – vechiile iluzii ale „capitalismului planificat”) și cu trăsăturile în mod necesar nepopulare politice ale represiunii ascunse sub fraze vagi sau chiar omise de la a fi menționate.

Suprimarea criminală a grevelor în Statul Corporatist nu este menționată. Suprimarea violentă și disoluția oricărei forme a mișcării clasei muncitoare nu este menționată. În privința sistemului electoral se declară direct că „asemenea principii electorale (adică ale Statului Corporatist) nu au scopul să limiteze drepturile votanților, electorilor ci mai degrabă să crească puterea lor reală, prin împuternicirea lor să dea un vot bine informat”, fără să se spună că, de fapt, în Italia fascistă și Germania nazistă, votanților li se prezintă o listă deja stabilită față de care ei își dau acordul, fără să aibă permisiunea să voteze candidați alternativi. Oricum întreaga carte este marcată de propaganda mincinoasă cu care se prezintă fascismul înainte de a ajunge la putere.

În toamna lui 1932 Forța de Apărare fascistă a fost stabilită, și în 1933 au fost stabilite sedii fasciste, de tipul Caselor Brune din Germania. Creșterea violenței în 1933 în legătură cu „purtarea uniformelor politice” (adică, a fasciştilor) a fost raportată după cum urmează de către ministrul de interne în Parlament pe 20 februarie 1934:

Creșterea pericolului de violențe publice pe care poliția le atribuie purtării a ceea ce convenabil ar putea fi numite uniforme politice este arătat de faptul că comisarul poliției pentru metropolă raportează că în primele șase luni ale lui 1933 în districtul poliției metropolitane au existat 11 violențe cu un caracter politic atribuite acestui motiv, în timp ce în ultimele luni ale anului anterior au exitat nu mai puțin de 22 asemenea violențe”.

La începutul lui 1934, fascismul a fost primit sprijinul unei organizații de presă foarte influentă, prin resursele milionarului Rothermere Press, care a fost pusă în slujba Uniunii Britanice a Fasciștilor, cu scopul să-l ajute să devină un partid bine organizat al Dreptei gata să-și asume răspunderea pentru afacerile naționale cu aceeași direcțe şi interes şi metodă, pe care și Hitler și Mussolini le-au avut. (Rothermere în Daily Mail, 15 ianuarie 1934)

Politica guvernului a fost proclamată a nu interfera pentru a restricționa expansiunea fascismului. Atâta timp cât o majoritate era capabilă, cu asistența sau lipsa de asistență a guvernului, să mențină pacea și ordinea în țară, era necesar ca orice acțiune majoră să fie luată pentru a restricționa asemenea partide. Este posibil ca în viitorul apropiat, ca urmare a opoziției de masă generalizate și indignării asupra creșterii necontrolată a fascismului și violenței fasciste, autoritățile să pună în scenă un spectacol de măsuri, (la fel ca în alte țări, la fel ca în Germania și Italia), pentru a se preface că ar restricționa „armatele private” ale fascismului. Experiența altor țări a arătat cu abundență că asemena măsuri restrictive și legale sunt întotdeauna puse în practică masiv împotriva auto-apărării din partea clasei muncitoare, și numai ușor, dacă un pic, împotriva fascismului (de exemplu, în Germania, disoluția riguroasă și dezarmarea muncitorilor frontului roșu, pe lângă o interdicție formală de scurtă durată împotriva trupelor de asalt, Storm Troops, de către Bruning, ultima fiind anulată imediat de von Papen din motive de „patriotism”).

În fiecare țară fascismul crește cu sprijinul direct, complicitatea și participarea autorităților de Stat, a înaltelor autorități ale poliției și cu susținerea burgheziei. Bătălia împotriva fascismului poate fi dusă, dar nu prin încrederea iluzorie în legalism, ci prin puterea mișcării clasei muncitoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s