Fascismul şi Revoluţia Socială

CAPITOLUL 12: FASCISMUL ȘI REVOLUȚIA SOCIALĂ

“Fascismul şi Revoluţia Socială”, de Palme Dutt, capitolul 12:

Care este viitorul fascismului? Fascismul este un fenomen istoric, care apare într-o situație istorică concretă. Este inutil să discutăm în abstract formele sociale de „fascism”, „democrație”, „dictatură” etc, fără să analizăm care este situația în realitate și care este linia generală a capitalismului în perioada prezentă.

Fascismul este rezultatul capitalismului modern aflat în criză, a capitalismului care trece printr-o perioadă de revoluții proletare, când nu își mai poate menține puterea prin vechile mijloace, dar este obligat să recurgă la metode chiar și mai violente pentru a suprima toate organizațiile clasei muncitoare, și pentru a încerca o unificare economică autoritară și organizare a propriei sale anarhii, într-un ultim efort disperat de a se menține în existență și de a-și controla contradicțiile interne.

Mai specific, fasismul este o consecință a întârzierii revoluției proletare în Europa centrală și de vest în perioada post-război, când întreaga situație obiectivă impunea revoluția proletară ca ultimă soluție, și chiar mai vizibil ridică chestiunea luptei pentru putere, dar când mișcarea clasei muncitoare nu este încă destul de puternică și pregătită pentru a duce la capăt revoluția, din cauză că a fost dezorganizată și paralizată de reformism, și astfel lasă să treacă inițiativa în mâna capitalismului. „Fascismul”, așa cum a declarat Klara Zetkin în 1923, „este pedeapsirea proletariatului pentru că nu a reușit să ducă la îndeplinire revoluția începută de Rusia”.

Fascismul este avortul urmat unei pierderi de sarcină a revoluției sociale. Dar fascismul nu poate rezolva contradicțiile și nu poate a preveni colapsul capitalismului. Dimpotrivă, fascismul duce aceste contradicții, atât în lumea capitalistă, și între cele două lumi din 1917, lumea capitalistă și lumea socialistă, în cel mai extrem punct; fascismul aduce o intensificare extremă a luptei de clasă și a procesului de revoluționarizare.

Tendințele fasciste nu sunt specificice țărilor unde există acum dictaturi complete fasciste, Germaniei, Austriei și Italiei, Poloniei, Ungariei etc. Tendințele fasciste sunt comune, mai mult sau mai puțin, tututor țărilor capitalismului modern, inclusiv Europei de vest și Americii (de nord), oricât de profund ar fi procesul de decădere și de înaintat avansul luptei de clasă la un anumit moment, chiar și când avansul rezistenței clasei muncitoare este paralizat sau slăbit de reformism.

1. Dialectica fascismului și a revoluției

Victoria fascismului în Europa centrală și avansul tendințelor fasciste în Europa de vest și America, în 1933-1934, reprezintă cel mai înalt punct atins până acum de contra-revoluție, de la război încoace. Dar această victorie a contra-revoluției nu reprezintă puterea în creștere a capitalismului. Dimpotrivă, este rezultatul direct al extremei agravări a crizei mondiale și a instabilității capitalismului, a distrugerii tratatului de la Versailles și a tuturor înțelegerilor de pace, a creșterii contradicțiilor sociale și a nemulțumirii de masă, care izbucnesc în toate formele pașnice și legale: adică, chiar a progresului tuturor forțelor care în cele din urmă au arătat că doar victoria revoluției proletare poate rezolva aceste contradicții, pe care fascismul le poate doar intensifica.

Capitalismul nu-și mai poate menține puterea prin vechile metode și mijloace. Criza impune un ritm accelerat situației politice. Toate contradicțiile sociale și internaționale sunt scoase în față cu o nouă și mai acută brutalitate de dezvoltările succesive ale crizei capitalismului. Toate straturile populației sunt afectate de criză. Regimul burghez este împins la măsuri tot mai disperate pentru a-și prelungi încă puțin concesiunea asupra vieții. Timp de o decadă și jumătate de la război, burghezia și-a menținut puterea în special pe baza social-democrației, ca instrument de guvernare pentru a-i ține pe muncitori în frâu și pentru a preveni o revoluție a clasei muncitoare. În schimbul disciplinării muncitorilor și a predicării miturilor despre „democrație” și „calea pașnică spre socialism”, social-democrația a primit posturi în guvern și în consiliile de administrație și în cele ale patronilor. Acest proces prin care a fost atrasă în mașinăria capitalistă a fost susținut în fața muncitorilor ca dovadă a cuceririi graduale, pașnice a „puterii” de către clasa muncitoare. Cât de mult valora această „putere” când a venit momentul testării ei în fapt, sau mai degrabă unde se afla de fapt puterea reală a fost arătat din plin de evenimentele din Germania, Austria și din alte țări. Dar acest sistem, sau mecanismul particular al stăpânirii capitaliste în criza post-război, nu este etern, așa cum liderii laburiști, pe valul mondismului, și guvernele succesive laburiste au sperat cu entuziasm. Criza împinge la chestiuni politice acute, la intensificarea luptei de clasă, la nevoia de noi forme de stăpânire capitalistă, la măsuri de urgență disperate și rapide.

Baza lărgirii reformelor sociale și concesiilor, în grabă acordate în perioada post-război pentru a lua suflul revoluției, și constituirea mecanismului de influență social-democrată și de răspândire a ei în interiorul claselor muncitoare din țările capitaliste occidentale și imperialiste, se prăbușește sub presiunea crizei economice, și face loc retragerii și reducerii reformelor sociale și înmulțirii atacurilor împotriva muncitorilor. Cu acest proces, o nouă aliniere a forțelor politice are loc.

Pe de altă parte, controlul social-democrației asupra muncitorilor începe să slăbească, așa cum a fost arătat în declinul votanților, în creșterea din ce în ce mai mare a măsurilor fasciste, disciplinare și a violenței, și în creșterea influenței comuniste.

În fața acestei revoluționarizări a muncitorilor, burghezia se grăbește să acționeze, în timp ce încă mai are timp, înainte ca comunismul să câștige o poziție puternică în rândul majorității clasei muncitoare, în timp ce dezorganizarea muncitorilor de către social-democrație poate încă bloca o rezistență victorioasă din partea lor, și poate aduce în joc hazardul periculos al fascismului cu scopul de a zdrobi avansul clasei muncitoare. Pe de altă parte, clasa muncitoare, legată de capitalism prin conducerea reformistă, moștenită din perioada precedentă, este paralizată și nu mai este în stare să joace un rol decisiv, ca lider politic, în perioadă de criză și pentru a atrage toate straturile nemulțumite ale populației sub conducerea sa pentru a răsturna capitalismul. Dimpotrivă, din moment ce nu are o poziție de conducere, în primele faze are loc chiar procesul în sens invers. Pe măsură ce criza se dezvoltă, clasa muncitoare, aflată sub conducerea reformistă, pare nu mai puternică, ci mai slabă. Politica de coaliție cu capitalismul a demoralizat constant și a subminat forța fostelor organizații ale clasei muncitoare, a redus tot mai mult numărul membrilor și a slăbit organizațiile și conducerile din partea muncitorilor.

Lupta de clasă merge mai departe, dar în forme dezorganizate, din moment ce noua conducere de luptă încă nu a câștigat majoritatea clasei muncitoare, și trebuie să lupte simultan și cu forțele capitalismului și cu lațurile mașinăriei reformiste care o sugrumă. În consecință, forțele clasei muncitoare sunt slăbite și divizate chiar în momentul celui mai greu dur capitalist, dar nu din cauza muncitorilor militanți, care au rămas fideli luptei de clasă, ci din cauza alianței dintre mașinăria reformistă și capitalism.

Slăbirea forțelor muncitorilor în fața atacului fascist este prețul căii „democrației” burgheze, al social-democrației.

În același timp, pe măsură ce forțele organizate ale clasei muncitoare sunt astfel temporar slăbite, calea e deschisă pentru forțe alternative, care ar putea altfel să joace numai un rol subordonat. Stratul intermediar mixt, sau așa-zisa clasă de mijloc, care nu poate juca nici un rol politic independent, ci poate doar acționa ca aliat fie al clasei muncitoare sau al capitalului, iese în față, direct proporțional cu modul în care rolul clasei muncitoare este slăbit. Ei sunt în mod acut afectați de criză și de toate operațiunile capitalului financiar. Cei care fac parte din stratul de jos sunt aliații naturali ai clasei muncitoare în războiul împotriva capitalului financiar. Dar ei privesc situația din punctul de vedere al statului parlamentar modern, ca o coaliție a Marelui Capital („finanțiștii internaționali”) și șefi laburiști, și se văd pe ei înșiși lăsați pe-afară, se simt sugrumați de taxarea tot mai mare în beneficiul marilor afaceri și sistemului de servicii sociale pentru muncitori, adică, sistemul de social-reformism. Nici propagnada laburistă, care nu îndrăznește să se atingă de rădăcinile capitalului financiar, nu poate să le arate motivele reale ale suferinței lor, sau să le dea o conducere revoluționară după care ei tânjesc, să-i mobilizeze împotriva dușmanului lor real. Astfel, ei devin o pradă ușoară pentru propganda demagogică a capitalului financiar, care le oferă mascaradă de conducere „revoluționară”, exploatând slăbiciunile și corupția laburismului sau a social-democrației și așa reușește să-i organizeze într-o forță împotriva clasei muncitoare, în contradicție cu propriile lor interese.

Capitalul este capabil pentru prima dată să organizeze, nu doar o armată de mercenari pentru a-l susține, ci o mișcare de masă, construită pe dezgustul față de reformism, construită pe baza acelor straturi intermediare și instabile, nemulțumite, deziluzionate, din care fac parte elemente ale clasei muncitoare, împotriva clasei muncitoare organizate.

Din ruinele și discreditarea reformismului ivorăște fascismul.

Vechea metodă parlamentar-democratică de menținere a stăpânirii burgheze pe baza unor reforme sociale se prăbușește din ce în ce mai mult în fața realităților crizei și a ascuțirii luptei de clasă. Din toate părțile, falimentul vechiului sistem social, economic, politic devine recunoscut și cerința pentru o completă schimbare a sistemului social înlocuiește vechiul strigăt pentru reforme. Capitalismul trebuie să înfrunte această nouă situație în care întregul său regim devine contestat și denunțat, nu numai doar de câțiva ci de majoritatea copleșitoare a populației iar strigătul pentru „socialism” și „revoluție” se aude din toate părțile.

Un exemplu extrem al acestui proces se vede în Germania în ajunul fascismului, unde în alegerile din vara lui 1932, nu mai puțin de 74 la sută dintre votanți și-au dat votul pentru partide care proclamau că susțin „socialismul”, și când toate partidele care și-au declarat sprijinul pentru capitalism nu au putut obține mai mult de un sfert din electorat. În această situație, capitalismul este capabil să-și salveze puterea doar printr-o încercare disperată de a înscena o mascaradă de „revoluție”, având scopul declarat de „socialism”, dar de fapt fiind concepută pentru a menține capitalismul la putere – „revoluția național socialistă” sau fascismul.

Otrava”, din punctul de vedere al capitalismului, propagandei „revoluționare” și „socialiste” care e singura care poate astăzi să câștige și care e singura pe care masele o ascultă, este cu pricepere făcută inofensivă de antidotul ideii „naționale”. Astfel, masca finală a ultimei mascarade a capitalismului, care înscenează o „revoluție” „socialistă” pentru a-și menține puterea, devine vechea etichetă „națională”.

Care este semnificația acestor lucruri?

Înseamnă că apelul „național” este de fapt mai puternic pentru mase decât cel socialist? Deloc. Partidul naționalist din Germania, doar pe baza unui apel „național”, a putut obține doar două milioane de voturi, pe când, prin adăugarea șireată a „socialismului”, partidul „național socialist” a putut obține 13 milione. Dar eticheta „național” devine șmecheria ultimă pentru a distorsiona și înfrânge sensul socialismului, când apărarea capitalismului nu mai poate fi proclamată în mod fățiș.

Întreaga motivație a situației prezente, așa cum toți sunt obligați să recunoască, este către necesitatea și inevitabilitatea organizării sociale colective, adică spre socialism. Principiul „național” pe de altă parte, reprezintă în realitate stăpânirea unei grupări capitaliste date, în opoziție cu o altă grupare capitalistă. Dar principiul „național” este fals prezentat să pară ca expresie a colectivului, principiul social împotriva egoismului privat, individualismului, capitalismului. În acest mod mișcarea istorică către organizarea socială colectivă când devine prea puternică pentru a i se mai putea opune cineva direct, este distorsionată și ruptă de baza sa comună, umană, într-o bază exclusivă de afirmare a unui grup, care devine de fapt acoperirea pentru menținerea stăpânirii clasei capitaliste. Aceasta este semnificația „național socialismului sau a fascismului.

Dar care este rezultatul istoric al acestui proces?

Avansul către fascism, ca apărare finală, înseamnă distrugerea legalității, nu de către revoluționari, ci de către burghezie, și expunerea întregii lupte de clasă ca un conflict direct, de forță. Pentru a amâna revoluția, burghezia este obligată să se joace de-a revoluția și să încerce „să depășească revoluția”. Este obligată să predice maselor înțelegere pentru pace și legalitate, care erau cea mai bună apărare a ei. Pentru a preveni revoluția clasei muncitoare, burghezia e obligată să însceneze o mascaradă de revoluție, și chiar să o poreclească „revoluție socialistă”.

Junkerii, baronii și magnații industriali, pentru a-și putea menține puterea, sunt obligați să se pună pe ei înșiși în fruntea unor hoarde de bandiți, care strigă „Jos cu interesele de capital”, „Jos cu veniturile nemuncite”, „naționalismul trusturilor”, „naționalizarea băncilor”, „socializarea tuturor întreprinderilor” etc.

Trupele moderne de 100 de Cămăși Negre (Black Hundreds) trebuie să se proclame „socialiști” și „dușmani” ai „capitalismului”, cu scopul de a putea fi ascultați de mase, având intenția clară de a salva capitalismul. Asemenea este forța capitalismului scoasă la iveală în victoria temporară a contra-revoluției fasciste. Este cert că aici nu avem o consolidare, ci în realitate și ca rezultat final, o extremă slăbire a capitalismului. Examinarea pe mai departe a dezvoltării luptei împotriva fascismului va scoate la iveală inevitabila și finala lucrare a dialecticii acestui proces.

2. Lupta împotriva fascismului

Cum rămâne atunci cu viitorul luptei împotriva fascismului?

Fascismul, este evident din analiza de mai sus, se dezvoltă din descompunerea democrației burgheze și reformismului în condițiile crizei capitaliste.

Într-adevăr, fascismul se dezvoltă în primul rând prin formele democrației burgheze, pas cu pas întărind aparatul de stat și puterile de urgență, și restricționând drepturile muncitorilor, în timp ce în paralel rezistența muncitorilor este paralizată de reformism și de încrederea în constituționalism, și numai când terenul a fost astfel pregătit total în cochilia „democrației” și forțele muncitorilor au fost dezorganizate la maximum, numai atunci lovitura finală este dată și o dictatură completă fascistă este stabilită pe față. Germania și Austria sunt exemple remarcabile ale acestui proces, unde toate fazele preliminare ale victoriei fascismului au fost duse la îndeplinire de un Bruning sau de un Dollfuss în numele apărării „constituției” și cu sprijinul conducerii social-democrate pe această bază. În consecință, lupta împotriva fascismului nu poate fi dusă pe baza încrederii în „democrația” burgheză, ca apărare împotriva fascismului. A face asta înseamnă a invita și a garanta victoria fascismului. Lupta împotriva fascismului poate fi dusă numai pe baza luptei clasei unite a muncitorilor (conducând toate straturile sociale exploatate) împotriva tuturor atacurilor capitalului financiar, indiferent că aceste atacuri sunt susținute prin forme nominale „democratice” sau prin forme deschis fasciste. Cu cât mai puternică este lupta muncitorilor în primele faze, în interiorul formelor „democratice” menținute doar cu numele, cu atât mai greu va putea fi avansul burgheziei către fazele ulterioare, către formele fasciste deschise. De aici vine importanța frontului unit al clasei muncitoare. Forța luptei clasei muncitoare este decisivă și pentru câștigarea secțiunilor oscilante ale micii burghezii. Democrații burghezi și reformiștii susțin că fascismul este consecința comunismului; susțin că „teama de dictatura clasei muncitoare a evocat dictatura de fier a capitalismului și naționalismului”. Reacția pe „dreapta” a dus la reacția de „stânga”. Reacția „stângii” a dus la reacția triumfătoare a „dreptei”. (Manifestul laburist referitor la „Democrație versus Dictatură”, martie 1933). De aici, ei ajung la concluzia exprimată în multe discursuri laburiste: „Pentru a înfrânge fascismul trebuie să scoatem de la rădăcină comunismul”. Această linie este exprimată în sloganul abstract „democrație versus dictatură”, prezentat fără nici o referire la relațiile de clasă: adică, în practică, apărarea statului capitalist existent (cu tendințele din ce în ce mai fasciste) împotriva revoluției clasei muncitoare, sub acoperirea pledării pentru o apărare împotriva pericolului fascist. Această linie a partidului laburist este și linia marii burghezii în propaganda ei din prezent. Astfel, liderul conservator Baldwin a declarat într-un discurs la Glasgow pe 24 iunie 1932: „În Europa o să găsiți aceste metode comuniste care au fost încercate în Italia. Care a fost rezultatul? Ceva aproape de războiul civil, când dreapta se bate cu stânga, și veți obține o dictatură, nu a stângii, ci a dreptei… Spun că o dictatură de nici un fel nu trebuie să existe în această țară, nici de dreapta nici de stânga, în nici un moment”.

Ce este important aici nu este doar cum sunt măsluite faptelor reale: și anume că în Italia comuniștii au fost în minoritate, că socialiștii reformiști în Italia au fost învinși, nu pentru că au adoptat metode comuniste, ci pentru că ei în mod specific au refuzat să adopte metode comuniste, din cauză că au refuzat să ia puterea în 1920, când aveau legitimitatea să o ia, pentru că s-au agățat de tactici pasive parlamentare sau ale grevei industriale, și prin urmare fascismul a învins, și că în cele din urmă singura țară unde clasa muncitoare a adoptat metode comuniste, Uniunea Sovietică, este singura țară unde fascismul nu a putut să răzbată. Toate acestea au fost de mult demonstrate de istorie, iar propagandiștii conservatori și laburiști sperau doar să profite de ignoranța celor care-i ascultau când au încercat să ascundă astfel faptele reale. Ce este și mai important aici este exact unitatea, chiar o identitate literală de exprimare, care iese la iveală între linia partidului laburist și linia partidului conservator, adică a partidului de la conducere a burgheziei. Această identitate ar trebui deja să pună în alertă orice suporter al clasei muncitoare din partidul laburist față de faptul că linia aici exprimată nu reprezintă o apărare a intereselor clasei muncitoare sau a luptei reale împotriva fascismului.
Întreaga dialectică a revoluției și contra-revoluției de o importanță vitală pentru înțelegerea perioadei prezente și ea stă ascunsă și este distorsionată în spatele acestor considerații.

Propaganda că fascismul ar fi răzbătut din cauza comunismului este pe cât de superficială în înțelegerea forțelor sociale reale ale modului în care se impune fascismul, pe cât de iluzorie în realitate. Creșterea revoluției clasei muncitoare (comunismul) și creșterea represiunii violent capitaliste împotriva muncitorilor sunt în realitate, ambele, în mod egal consecința și rezultatul și expresia crizei în expansiune și a ruperii și fracturării capitalismului. Ele se dezvoltă ca părți paralele ale unui singur proces de a în jurul crizei care se acumulează și rezultă în revoluție. A găsi într-un simptom cauza altui simptom este demn de cea mai lamentabilă scuză.

De fapt, exemplul Austriei, unde Partidul Comunist încă era foarte slab și unde social-democrația s-a lăudat că deținea total sub controlul său clasa muncitoare, a arătat cât de puțin burghezia a avut nevoie de pretextul comunismului pentru a înainta către dictatura fascistă. „Înainte de război”, declara Lenin (discurs la Conferința din Rusia a Partidului Bolșevic, din mai 1917), „Anglia era cea mai liberă țară din lume. Era libertate în Anglia pentru că nu exista nici o mișcare revoluționară acolo.” Asta înseamnă că masele din Anglia dinainte de război au avut noroc pentru că nu au avut nici o mișcare revoluționară? Dimpotrivă. „libertatea” de formă era doar oglinda subjugării reale. „libertatea” era condiționată ca masele să accepte pasiv servitutea lor și să se mulţumească numai cu firimiturile aruncate de reforme.

Dar imediat ce muncitorii încep să se ridice împotriva sclaviei în care sunt ţinuţi și să lupte conștient pentru eliberarea lor, „liberatea” dispare rapid și în locul ei apare biciul. Acesta este sensul fascismului. Fascismul marchează intensificarea extremă a dictaturii capitaliste și a ofensivei împotriva clasei muncitoare; marchează în același timp și creșterea contradicțiilor capitaliste și creșterea conştiinţei revoluționare a clasei muncitoare. Dacă azi în Anglia și în alte țări din vest „libertățile” tradiționale sunt în mod constant eradicate și distruse, dacă cheltuielile pentru poliție s-au triplat de la război iar poliția este centralizată și militarizată, dacă libertatea de a face agitaţie, libertatea de asociere şi de a demonstra sunt lichidate din ce în ce mai sistematic, dacă mașinăria conducerii sindicatelor este absorbită într-o unitate cu capitalismul și cu statul, iar prețul criticii pentru a-i critica pe liderii laburiști este estimat la 7.000 de lire sterline de către tribunalele capitaliste – toate acestea sunt doar o măsură a trezirii clasei muncitoare. Trezirea clasei muncitoare dărâmă mitul „libertății” și arată biciul despotului.

Nivelul de violență, nivelul de coerciție și restricționare a drepturilor, oscilarea metodelor între fascism pe faţă și forme parțial dezvoltate ale fascismului sub o acoperire în descompunerea „democratică” corespund nivelului de dezvoltare al clasei muncitoare și relațiilor luptei de clasă. Când liderii laburiști francezi și britanici se laudă cu presupusa imunitate a țărilor lor în fața fascismului (de fapt cu o dezvoltare mai înceată a fascismului), ei doar plătesc tribut înapoierii propriilor lor mișcări. Dar această înapoiere dispare cu rapiditate.

Înseamnă asta că atâta timp cât formele de democrație burgheză sunt menţinute, democrația burgheză oferă cea mai bună apărare a muncitorilor împotriva fascismului? Dimpotrivă. Muncitorii luptă și au nevoie să lupte cu tenacitate pentru fiecare drept democratic al organizării și agitației în interiorul regimului existent, dar nu își pot permite pentru nici un moment să fie orbi la faptul că democrația burgheză este doar o acoperire pentru dictatura capitalistă și că, în interiorul formelor sale de organizare, înaintarea către fascism este constant susținută. Democrația burgheză hrănește fascismul. Fascismul crește organic din democrația burgheză. În ce moment Dollfuss, “campionul democrației în Europa” devine Dollfuss, campionul fascismului? Acest proces de dezvoltă printr-o serie de etape care au făcut posibil ca social-democraţia să se ofere să facă o alianţă cu Dollfuss pentru „a salva constituția” în același moment în care Dollfuss proclama principiile fascismului și pregătea să scoată armele împotriva muncitorilor.

Cu cât mai mult muncitorii își pun încrederea în legalism, în constituționalism, în democrația burgheză cu atât mai mult fac sacrificii pentru a salva regimul existent ca „cel mai mic rău” împotriva amenințării fascismului, cu atât mai grele devin atacurile capitaliste și mai rapidă devine înaintarea către fascism. A predica încrederea în legalism, în constituționalism, în democrația burgheză, adică în statul capitalist, înseamnă a invita și a garanta victoria fascismului. Aceasta e lecția Germaniei și Austriei. Și aceasta este realitatea care distruge sloganul mincinos și dezastruos al „democrației versus dictatură”.

Şi totuși, și în fața exemplelor letale ale Germaniei și Austriei, partidul laburist britanic şi liderii social-democrației din Europa de vest repetă astăzi până în cele mai mici detalii linia fatală urmată de social-democrația din Germania. Tot ce au predicat și au făcut social-democrația germană și sindicatele germane, partidul laburist britanic și sindicatele britanice predică și repetă și ele astăzi. Cum se pot aștepta atunci ca aceeași politică să ducă la un rezultat diferit de cel din Germania?

Ei pretind că ar susţine democrația, constituționalismul și legalitatea. La fel a făcut și social-democrația din Germania. La fel şi ei denunță comunismul, refuză frontul unit, îi expulzează pe toți muncitorii militanți, stabilesc o rețea de disciplină pentru a menține siguranța organizării capitaliste. La fel a făcut și social-democrația din Germania. Ei sunt stâlpii loiali ai capitalismului și imperialismului. La fel a fost și social-democrația din Germania. Merg pe acelaşi drum.

Numai acțiunea muncitorilor, care învață lecțiile la timp, refuzând să urmeze direcţiile social-democraţiei, încălcând interdicţiile ei și construind un front comun împotriva capitalismului poate schimba destinația. Ce ar putea ei oferi muncitorilor dacă politica lor duce la același rezultat ca și cea urmată de social-democrația germană? Nimic. Care este răspunsul lor? Nu au nici un răspuns.

Citrine, liderul sindicalismului britanic, vorbind la Congresul sindicatelor în septembrie 1933, despre situația cu care s-a confruntat social-democrația germană, a putut spune doar atât: „Sper ca dumnezeu să nu ne pună niciodată într-o poziție similară. Sper să nu fim nevoiți să ne confruntăm cu aceeaşi situaţie”. Și din nou, cu privire la creșterea șomajului de masă ca „factor comun” vizibil atât în Germania cât și în Marea Britanie: “Dacă se înrăutățește, nu pot răspunde pentru consecințe”. „Speranță în dumnezeu”, „Nu pot răspunde” – asta e în final linia trasată de conducerea laburismului britanic în fața fascismului. De un singur lucru Citrine e sigur. Ar fi imposibil să luptăm, după el. Dacă se ajunge la o luptă, muncitorii ar mânca bătaie, susţine el. Dacă din nou adoptăm metoda forței, vom fi din nou învinși. Și din nou: “Dacă încercăm să ne organizăm prin forța armelor, vom fi învinși”. „Vom fi învinși”. „Vom mânca bătaie rău”. Aceasta e litania înfrângerii înainte de bătălie, prin care liderii reformiști încearcă să o bage în mintea muncitorilor ca simţ al propriei lor nepuţinţe.

Aceasta este invitația deschisă la capitalism, de a lansa atacul asupra organizațiilor muncitorilor, când muncitorii sunt lipsiţi de apărare și nu se pot opune, iar social-democrația, așa cum a declarat președintele Congresului sindicatelor cu aceeași ocazie, este „pașnica supunere în fața legii, și diminuează conflictul fraticid”, și prin urmare ar fi inevitabil ca muncitorii să rămână la mila duşmanilor lor însetaţi de sânge: “Una dintre lecțiile strategice ale evenimentelor din Germania a fost că dușmanii democrației doreau să verse sângele pentru a distruge libertatea, și nu s-au abținut de la asasinat și crimă, incendieri și acțiuni ilegale, dar social-democrația e paşnica supunere în faţa legii și e cea care poate reduce conflictul fraticid”.

Aici se simt bătăile inimii reformismului. Capitalismul este atotputernic. Muncitorii sunt lipsiți de putere împotriva sa. Muncitorii pot doar să spere că obțină ce le permite capitalismul prin formele legale pe care le permite capitalismul. Să ne agățăm de ce ar putea să ne ofere capitalismul prin formele de „democrație” (care de fapt a fost câștigată numai printr-o luptă violentă) și „să ne punem speranța în dumnezeu” că, dacă suntem docili, capitalismul ar putea să nu ne lovească așa de rău. Aceasta este vocea învinsului, a sclavului care tremură de frică și care se arată a fi filosofia reformismului.

Înseamnă atunci că expansiunea fascismului înseamnă sfârșitul tuturor lucrurilor, că nu mai există speranță pentru mișcarea clasei muncitoare, că nu mai există speranță pentru victoria socialismului? Dimpotrivă. Poetul William Morris, în tabloul său plin de imaginație deja citat, despre calea către revoluția socială din Anglia (în cartea “Știri de niciunde”) descrie cum guvernul a instaurat legea marțială și a numit un general foarte cunoscut în fruntea unei armate moderne cu care a comis un masacru teribil, omorând mii şi mii de muncitori neînarmați. Următorul dialog are loc între narator și călăuza sa, bătrânul Hammond: “L-am întrebat de ce amintirea unui masacru oarecare îl făcea să se aprindă aşa, şi am spus: “Ce groaznic! Și presupun că acest masacru a pus capăt întregii revoluții în acel moment?” “Nu, nu”, a strigat Hammond. “A declanşat-o. Acel masacru a declanșat războiul civil”…. „A pornit războiul civil”, a distrus mitul și iluziile legalității și sclaviei pasive, și a arătat că războiul civil odată început nu se putea termina până când masele nu ieşeau victorioase.

Iar aceasta, mai presus de orice, este semnificația fascismului. Bătrânul poet are de 100 de ori mai multă dreptate decât şi împotriva reformiștilor care tremură de frică, care declară solemn că artileria modernă și tehnica modernă au făcut revoluția imposibilă. Odată ce miturile și iluziile de legalitate și pacifism s-au prăbuşit, odată ce masele de muncitori au intrat în luptă, odată ce ceaţa iluziilor a dispărut din privirile lor, nu mai e nici o îndoială care va fi rezultatul final. Exploatatorii știu asta foarte bine, de aici vine nerăbdarea lor de a fabrica ideologia devastatorare naţionalistă şi fascistă pentru a amăgi masele, pe care o susţin în paralel cu violența și coerciția împotriva muncitorilor, și de aici se vede şi cât de important e pentru muncitori să îndeplinească lupta politică şi ideologică împotriva fascismului, împreună cu pregătirea directă a luptei de masă și a luptei finale armate. Exemplul Austriei a arătat cât de mult chiar și o minoritate curajoasă a muncitorilor, încătușată și ținută în frâu la fiecare pas de liderii ei reformiști, când toate oportunitățile anterior favorabile au fost irosite și dușmanul putut să-şi consolideze poziţiile şi să se extindă pe tot frontul, înainte ca lupta să înceapă, când marea parte a organizațiilor de masă ale muncitorilor au fost oprite de la luptă de către șefii lor, a putut totuși să reușească să clatine și să aducă într-o situaţie critică întregul regim fascist și să trezească spiritul de luptă împotriva fascismului în toată lumea. Se spune că sutele de Schutzbundler, care au luptat pe drumul lor către libertate de-a lungul frontierei, au țipat când au trecut în partea cealaltă: „Trăiască Uniunea Sovietică” iar unii au strigat „Trăiască Internaționala Comunistă”. Asta arată că muncitorii au tras învăţămintele corect din lupta împotriva capitalismului. Cât de mult rezultatul final al luptei poate fi sigur depinde de cum întreaga clasă muncitoare va lupta ca o forță unită sub o conducere revoluționară, de cum fascismul va fi slăbit și dezorganizat de propriile sale contradicții interne și de către eşecul regimului și promisiunilor sale și de cum deziluzionarea și nemulțumirea și simpatia în creștere pentru frații lor luptători din clasa muncitoare se va răspândi prin rândurile fasciștilor de jos. Și țarismul s-a prăbuşit, în ciuda unei mașinării imense de represiune. Mult mai repede și mult mai sigur vor cădea castelele de nisip ale disctaturii fasciste când le va veni timpul.

Faptul că fascismul scoate la lumină fără îndoială că la rădăcina societăţii de clasă se află războiul civil, că duce la explozia tuturor iluziilor de pace și legalitate sunt mai presus de orice mecanismele prin care funcţionează fascismul. Fascismul încearcă să organizeze societatea pe baza unui război civil permanent, folosind nu doar vechile forțe de represiune ale statului, poliția și armata, dar şi legiuni armate speciale, permanente, ale războiului de clasă – pentru a ține muncitorii în genunchi şi în sclavie. Realitatea e că fascismul e cea mai desăvârşită expresie a falimentului final al capitalismului și a certitudinii colapsului său. Toate privirile sunt acum aţintite la realitățile societății de clasă și la caracterul real al războiului cu care se confruntă clasa muncitoare. Necesitatea dictaturii muncitorilor, ca singurul mijloc de a zdrobi contra-revoluția, devine înțeleasă de tot mai mulți. Criza din interiorul celei de-a Doua Internaționale, după război şi de la fascismul din Germania, este doar o manifestare a acestui proces. Cum intrăm tot mai mult și mai direct într-o perioadă de condiții revoluționare, când mișcarea clasei muncitoare poate înainta numai prin metode revoluționare și în condiții ilegale, ca să nu cadă în vizorul așa-zisului „socialism democratic”, adică „al socialismului cu permisiunea burgheziei”, care inevitabil intra într-o eclipsă și va scăpa frâiele asupra muncitorilor; atunci numai lumina socialismului revoluționar se va vedea că arde mai puternic decât oricând și că e singura care arată calea de urmat.

Cum devine din ce în ce mai clar că e doar o aparență că ar exista două tendințe, două căi de urmat, se vede din ce în ce mai clar că lupta clasei muncitoare are o singură cale de urma: cea a Internaționalei Comuniste care e singura care poate duce bătălia pentru clasa muncitoare. În această situație, chiar și a Doua Internațională este obligată să recunoască în mod ipocrit necesitatea metodelor „revoluționare” și „eroarea” propriilor sale politici din trecut. Social-democrația germană la cea mai recentă întâlnire a executivului ei din ianuarie 1934 proclamă „eroarea” acestei căi pe care a urmat-o din 1918: „Transformarea politică din 1918 s-a sfârșit într-o situație contra-revoluționară… Partidul social-democrat a preluat controlul statului, fără nici o opoziție, urmat aceeași cale cu partidele burgheze, cu vechea birocrație și chiar cu forțele militare reorganizate. Asta ar fi trebuit să lase vechea mașinărie a guvernului virtual neschimbată, dar a fost o mare eroare istorică pe care a comis-o mișcarea laburistă germană, când a pierdut simțul direcției în timpul războiului. („Bătălia pentru Socialismul revoluționar și obiectivele sale: Manifestul executivului partidului social democrat german, publicat în Karlsbad Neuer Vorwarts, 28 ianuarie 1934)

Mare eroare istorică”.

Acum 15 ani centrul controversei celei de-a Doua și a Treia Internaționale, care au fost exprimate în disputa dintre Kautsky și Lenin, s-a întors precis asupra acestui punct, când Lenin, ținând cont de Marx, a declarat că era necesar ca revoluția muncitorilor nu doar să preia, ci să zdrobească mașinăria existentă a statului capitalist și să stabilească în locul ei propria sa dictatură, dar a Doua Internațională a respind asta. Acum, după 15 ani, după ce tot răul a fost făcut, după ce clasa muncitoare din Germania este redusă la cea mai de jos limită a subjugării prin metodele social-democrate, a Doua Internațională declară cu nonșalanță că politica sa a fost „o eroare” și apoi trece din nou, de fapt, să recomande aceeași eroare – calea democrației burgheze, „noua organizare a statului pe baza libertății, prin convocarea unei Adunări Naționale, aleasă prin vot universal, egal direct și secret”. Din nou, în ciuda tuturor încercărilor de a face un mare spectacol de „schimbare de inimă”, această realitate este vechea calea a Republicii Weimar. Dar muncitorii germani au avut experienţa lor cu calea Weimar şi cu rezultatul ei şi nu au nici o intenţie să o repete. La fel, a Doua Internaţională, în rezoluţia din Paris, din august 1933, privind „strategia şi tacticile mişcării internaţionale a muncitorilor în timpul perioadei de reacţiune fascistă”, admite necesitatea unei „lupte revoluţionare” dar numai după instalarea fascismului: „Acolo unde burghezia a renunţat la democraţie, cu scopul de a se arunca în braţele fascismului şi a lipsit clasa muncitoare de mijloacele democratice de luptă, singurele mijloace de emancipare care au rămas sunt cele ale luptei revoluţionare… În ţările în care fascismul a prevalat, dictatura poate fi răsturnată doar prin revoluţia poporului. Când au obținut victoria împotriva fascismului, forţele revoluţionare nu se vor limita la a distruge puterea fascismului, dar vor distruge și puterea marilor capitaliști, și forţele moşierilor, acestea fiind fundaţia lor economică”. Prin această declaraţie, întreaga linie a revoluţiei din 1918, a democraţiei Weimar, este implicit condamnată. În controversa acelor zile, dintre Kautsky şi Lenin, între linia la care clasa muncitoare revoluţionară, în momentul răsturnării victorioase a vechiului regim, trebuie să se limiteze pentru a stabili democraţie „pură” şi apoi să aştepte o majoritate în Adunarea Constituantă sau în parlament, înainte de a merge mai departe, şi linia care spune că clasa muncitoare revoluţionară, în momentul victoriei, trebuie dintr-o dată să folosească puterea, fără să aştepte majorităţile parlamentare, pentru a răsturna capitalismul, a Doua Internaţională este obligată, 15 ani mai târziu, cu jumătate de gură, să admită că Lenin a avut dreptate. Clasa muncitoare revoluţionară, declară ei acum, în momentul răsturnării vechiului regim trebuie dintr-o dată, fără să aştepte Adunările Constituante ale majorităţilor parlamentare, să treacă la „distrugerea marelui capitalist şi a forţelor moşierilor”. Excelent. Dacă ar intenționa cu seriozitate să facă asta, ar însemna că susțin dictatura muncitorilor. Dar de fapt această frază este aruncată ca momeală, din cauză că în ce privește Germania de azi ar fi imposibil în mod deschis să pledezi pentru întoarcerea la o democraţie de tipul Weimar. Este folosită ca o frază care sună elegant, fără nici o încercare de a vedea ce implică în mod practic, iar restul rezoluției nu face decât să o golească complet de sensul ei real. Mai mult, ce precauţie remarcabilă, este acum aplicată numai ţărilor unde fascismul a învins deja.

Ce înseamnă asta în practică, prin urmare? În primul rând, clasa muncitoare trebuie să se lase făcută una cu pământul de democrație, paralizată și divizată de reformism, distrusă și măcelărită de fascism. Apoi, când forțele muncitorilor au fost distruse și slăbite, când fascismul s-a organizat complet și și-a stabilit, fără nici o rezistență, aparatul de gărzi pretoriene, înarmate, pentru a le folosi împotriva muncitorilor dezarmați, atunci muncitorilor li se permite, cu grație, de a Doua Internațională să ducă la îndeplinire revoluția socialistă (deși dacă cele mai slabe semne ar arăta că revoluția ar putea învinge, acești domni, așa cum Manifestul Karlsbad al social-democrației germane a spus foarte clar, vor fi primii care să sară și să fluture din nou bannerul „democrației pure” și asftel să încerce din nou să salveze burghezia cum au făcut și în 1918). Dar unde „democrația” încă există, muncitorii tot trebuie să urmeze calea fatală a „democrației pure”, să se abțină de la orice inițiativă revoluționară, până când fascismul i-a învins.

Acestea sunt concluziile finale și contorsiunile conducerii celei de-a Doua Internaționale în prezent. Este cât se poate de clar că social-democrația, prin această linie, de fapt dezorganizează lupta clasei muncitoare împotriva fascismului și astfel, în practică, încă își îndeplinește rolul, precum în țările unde există dictatură fascistă deschisă, de a sprijini burghezia, din interiorul clasei muncitoare. Împotriva acestei linii, linia revoluționară a clasei muncitoare, a comunismului declară: „Dictatura muncitorilor este singura alternativă la dictatura capitalistă, care în prezent trece din ce în ce mai mult de la fostele forme „democratice” la cele fasciste. Dictatura muncitorilor este singura garanție împotriva victoriei fasicsmului, împotriva victoriei contra-revoluției capitaliste, și a subjugării nelimitate a clasei munciotare. Calea democrației burgheze sfârșește în fascism. Bătălia pentru dictatura muncitorilor trebuie dusă, nu doar după fascism, ci înainte de fascism, ca singur mijloc de a preveni fascismul”.

Social-democrația spune: prima dată fascismul, apoi revoluția. Dar comunismul spune: revoluția înaintea fascismului și prevenirea fascismului.

Fascismul nu e inevitabil. Fascismul doar devine inevitabil dacă clasa muncitoare urmează linia reformismului, a încrederii în statul capitalist, a refuzului frontului unit, și astfel se lasă lovită și zdrobită de dușmanul de clasă. Dar, dacă clasa muncitoare urmează linia frontului unit, a ridicării la lupta de masă, a construirii propriului său partid comunist, și a organizării de masă, pentru luptă până la victoria finală a revoluției și stabilirii dictaturii muncitorilor, atunci clasa muncitoare poate înfrânge și zdrobi fascismul și poate trece direct la ordinea socialistă, fără nici un cost și fără nici un inteludiu fascist și rușinos. Aceasta e calea prin care poate fi învins fascismul.

În acele țări unde dictatura fascistă a câștigat prima bătălie, singura cale și obiectiv al luptei muncitorilor trebuie să fie nu doar restaurarea vechii iluziorii „democrații”, care poate doar pregăti calea pentru fascism, ci și dictatura muncitorilor și stabilirea regimului sovietic. Revoluția clasei muncitoare germane nu este înfrântă, în ciuda retragerii temporare din 1933, ci este oprită pentru moment de rolul pe care-l joacă social-democrația. Dimpotrivă, Germania este mai aproape de victoria finală a revoluției proletare, decât orice altă țară din lumea capitalistă. Faptul că muncitorii germani trec prin iadul extrem al fascismului reflectă nu că mișcarea lor este mai în urmă, ci că este relativ mai avansată și mai aproape de revoluție. Liberalii și reformiștii văd nu pot să vadă decât la suprafață și cred că văd completa victorie a fascismului. Ei nu pot înțelege procesul dialectic. Ei văd victoria imediată a fascismului. Dar nu pot vedea partea negativă. Nu văd dezintegrarea stabilității capitaliste pe care fascismul o reprezintă. Nu văd că tocmai ferocitatea atacului capitalist dă măsura creșterii avansului revoluționar. Nu văd semnificația incriminării zdrobitoare a liniei reformismului și a faptului că lupta reală e din ce în ce mai limpede. Nu văd că Partidul Comunist al Germaniei – cu rândurile rupte și organizarea zdrobită, cu peste 100.000 de membrii activi ținuți sub cea mai mare extremă teroare, un record fără paralel în istoria clasei muncitoare – este în realitate mai puternic decât a fost vreodată, mai aproape de câștigarea conducerii neîndoielnice a majorității clasei muncitoare, mai aproape de victoria revoluției proletare. Pesimiștii care jelesc și cei slabi de inimă văd o lungă perioadă de dictatură fasicstă și o reacție de nezdrobit, dar nu înțeleg întregul caracter al perioadei prezente, a distrugerii stabilității capitaliste, o perioadă în care schimbările rapide în lume, prin lupte gigantice revoluționare, sunt în fața noastră.

Visul burgheziei este de a extermina marxismul prin fascism, adică de a extermina mișcarea independentă a clasei muncitoare și lupta pentru socialism. Nu este deloc o încercare nouă. Acum 100 de ani, „toate puterile vechii Europe au intrat într-o alianță sfântă pentru a exorciza spectrul comunismului: papa și țarul, Metternich și Guizot, radicaliștii francezi și spionii poliției germane”. Colapsul lui 1848 a fost salutat ca fiind un colaps al socialismului. În deceniul de după Comuna din Paris, călcând pe 30.000 de cadavre, Thiers s-a lăudat că „este ultima dată când mai auzim de socialism”. În următoarea decadă, Bismarck și-a propus să lichideze marxismul în Germania, cu toată puterea celei mai bine organizate poliții prusace și a celui mai dur sistem birocratic, și după 12 ani a trebuit să recunoască că marxiștii i-au venit de hac. În lunga galerie a anilor și fantomelor trecutului, Cavaignac și Gallifet, Thiers și Bismarck, Pobiedonostsev și Stolypin, Kornilov și Kolchak, călăii și măcelarii și gardienii închisorilor stăpânirii burgheze, s-ar putea trezi cu batjocura de a-i vedea ridicați la rangurile lor pe Hitler și Goering și Goebbels, luându-și locul alături de Horthy și Tsankov și Dyer și Chiang Kai-shek. Dar vechile încercări au fost împotriva unei mișcări încă noi și care abia începea lupta. Astăzi încercarea este împotriva unei mișcări puternice și dezvoltate. Că încercarea burgheziei va eșua la fel ca cele anterioare și că va sfârși în colaps infam nu necesită nici o demonstrație. În orice caz, în orice formă, și sub orice condiții, lupta de clasă obține consistență, și este firesc ca cei din asociația noastră să stea în fruntea ei pe câmpul de bătaie.

Solul din care crește această luptă este însăși societatea modernă. Nu poate fi smulsă de la rădăcină oricât de numeroase ar fi masacrele. Pentru a o eradica, guvernul va trebui să scoată de la rădăcină despotismul capitalului asupra muncii, chiar propria lor condiție de paraziți”. (Marx, Război Civil în Franța)

Ce este în discuție acum nu este colapsul inevitabil al fascismului. Ce contează acum este viteza cu care clasa muncitoare internațională poate să-și adune forțele și să împingă înapoi această ofensivă, înainte ca ea să se dezvolte pe mai departe, înainte să se dezvolte până în punctul în care să ajungă la un nou război mondial și la un atac direct împotriva Uniunii Sovietice pentru că doar așa se pot preveni pierderi enorme și sacrificii care înseamnă prelungirea acestei lupte, și poate cu rapiditate transforma situația prezentă într-o ofensivă revoluționară. Chestiunile cu care se confruntă lumea în prezent sunt chestiuni foarte dificile. Fascismul în Germania le arată tuturor spre ce evoluează, în mod inevitabil, civilizația capitalistă, dacă revoluția muncitorilor este amânată. Germania nu e o țară înapoiată. Germania e cea mai avansată, cea mai bine organizată țară capitalistă din lume, ultimul cuvânt, care arată celorlalte țări tabloul viitoarei lor evoluții. Care este imaginea viitorului capitalismului astfel scos la iveală? Barbaria și întoarcerea la evul întunecat, distrugerea sistematică a științei și culturii, întronarea creștinismului catolic, și chiar a pre-creștinismului, obscurantism, persecutarea rasistă și sisteme de tortură, întoarcerea la un sistem de comunități slăbite, izolate și auto-suficiente. Aceasta este lucrarea finală a celui mai avansat capitalism, cu Papa care îi conferă binecuvântarea și-l decorează pe asasisnul Goering cu medalia de aur a unui sfânt. Marx și Engels au arătat acum multă vreme căderea inevitabilă a capitalismului în barbarie și descompunere, dacă revoluția clasei muncitoare ar eșua să învingă la timp. Fază după fază, prin imperialism și orgiile sale mondiale de brutalitate și distrugere, prin masacrarea din războiul mondial și azi prin fascism, gustăm începuturile la alternativa revoluției sociale.

Este timpul să închidem acest capitol din istoria omenirii și să deschidem un capitol nou în toată lumea, care a început deja într-o șesime din lume. Doar o revoluție a clasei muncitoare poate salva umanitatea, poate duce omenirea mai departe, poate organiza puterile enorme ale producției, care sunt la îndemână. Mișcarea clasei muncitoare în prima perioadă de după război nu era încă pregătită, în afara Rusiei, pentru misiunea sa mondială și istorică. Mișcarea clasei muncitoare organizate a fost încă îmbibată de reformism și de iluzii pacifiste, de oportunism și corupție în straturile sale conducătoare. Fascismul nu este doar pedeapsa istoriei pentru această slăbiciune, fascismul este arma istoriei pentru epurarea și arderea acestei slăbiciuni. În flăcrile erorii fasciste și din lupta împotriva fascismului clasa muncitoare revoluționară strânge rândurile, se consolidează, iese întărită și oțelită și vede clar care e lupta finală; clasa muncitoare revoluționară, astfel oțelită și întărită se va ridica la înălțimea misiunii sale, va câștiga lupta și va salva lumea. Oricare ar fi iadul negru de suferință și distrugere prin care încă trebuie să trecem, avem în față viitorul, cu certitudinea și încrederea apropierii puterii, cu dispreț pentru tacticile antice și barbare ale dușmanului de clasă, acest parazit blestemat, în decădere și descompunere, și în progenitura sa finală, mutilată, a fascismului, cu inimi care cântă și încredere strălucitoare în viitor. „Să ducem lupta finală. Internaționala unește specia umană”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s